Exerciţii de traducere la hotarele fabilului

Legenda ne spune că un funcţionar al Arhivelor Imperiale se hotărâ spre sfârşitul vieţii să părăsească Imperiul de Mijloc pentru a merge undeva spre Apus. Se născuse în satul Hu Hsien, în districtul Lai, prefectura Hu, regiunea Şu’u. Numele lui de familie era Lao Che, prenumele – Eul, numele patronimic – Li, numele de adult – Tan. Când fu pe punctul de a trece dincolo de Marele Zid, un străjer îi impuse o condiţie: să scrie pentru el o carte. La graniţa dintre lume şi afara ei, înainte de a dispare pentru totdeauna în misterele unei Istorii ce sta să se nască, Lao Zi scrise prima parte a colecţiei de fragmente Tao Te King, al cărei text începe cu versetul: “Calea ce poate fi numită nu este Tao, Calea Eternă. Numele care poate fi pronunţat nu este eternul Nume”.

Având în vedere că ideograma Tao ar putea fi tradusă prin “cale”, este riguros corect să luăm în considerare traducerea de mai sus sub forma exerciţiului: “Tao despre care se poate vorbi nu este Tao. Fonemele care pot fi pronunţate nu reproduc în nicio combinaţie posibilă Numele etern.” După ce depăşim aparentul paradox, fraza se pretează unor noi reverbalizări.

Dacii erau mult mai buni decât romanii, pentru că romanii aveau armură

Dacă unii terrieri sunt atât de mari încât nu pot intra în vizuină, de ce li se mai spune totuşi terrieri?

Dacă regele României nu mai domneşte, înseamnă că e în pensie?

Cum îşi pierd câinii rasa şi devin corcituri?

Cine e mai puternic: o gorilă sau un elefant?

Dacă nu te poate mânca, de ce calul totuşi atacă?

Cât de grav este să fii ministrul învăţământului în România?

Un elev de la Liceul “Emil Racoviţă” din Vaslui face o excursie cu maşina la Urgenţe, după ce i se face rău în timpul vizionării unui documentar despre avorturi. Treaba se petrecea la ora de religie, iar filmuleţul respectiv este Strigătul mut, disponibil gratuit pe youtube. Personal am ceva împotriva infuziei de imagini in oră, pentru că e cea mai bună metodă de a dresa oameni. Rezultatele pot fi spectaculoase pe termen scurt, toate cărţile de metodică ne recomandă intens să ne slujim de imagini, de animaţie dacă se poate, dar preţul pe care-l plătesc elevii pe termen lung este disproporţionat: nu se formează discernământul şi dispare funcţia imaginaţiei. Am să scriu şi despre asta ceva plictisitor cândva, dar nu acum.

Acum nu pot decât să-l felicit pe profesorul de religie care, pe lângă afirmaţia “Avortul este rău” a adus un argument vizual. Da, este rău pentru că e o naştere pe bucăţi, e o intruziune violentă în corpul femeii în cursul căreia un copil este scos element cu element: o mână, un picior, trunchiul, capul cu creierul risipit. Asta este, şi cel mai bun argument este cel vizual. Nu, dragi copii, relaţiile sexuale nu trebuie să aibă loc oricum, pentru că acesta este preţul vizibil. Desigur, mai există un alt preţ, invizibil, probabil cu mult mai atroce, dar şi dacă ne limităm la cele ce se văd treaba e departe de a fi roz.

Arta întrebării ca vânătoare de cerbi

Citim în Aggi-Sutta că brahmanul Uggatasarira, pregătindu-se să facă un imens sacrificiu în cursul căruia aveau să fie jertfiţi sute de tauri, de boi, de juninci, de capre şi de berbeci, se întâlni cu Gautama Buddha în parcul Jeta al mănăstirii fondate de Anathapindika. Brahmanul spuse: “O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.” Preafericitul răspunse: “Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.”

Pentru a doua oară, Uggatasarira spuse: “O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.” Preafericitul răspunse: “Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.”

Pentru a treia oară, Uggatasarira spuse: “O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial, faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.” Preafericitul răspunse: “Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial, faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.” Brahmanul se ridică şi dădu să plece: “Avem deci acelaşi punct de vedere! Opinia mea şi cea a venerabilului Gautama sunt întru totul asemănătoare în această privinţă!”

Probabil cel mai important lucru pe care l-am pierdut vreodată

Aţi văzut vreodată un stejar care-şi aruncă ghinda? Este unul din cele mai frumoase spectacole pe care natura le oferă celui care are răbdarea să vadă şi să înţeleaga. E pregătit timp de câţiva ani, pentru că stejarii nu pot rodi în fiecare toamnă. Unele specii au nevoie chiar de 8 ani. Apoi vine momentul, şi tone de rod acoperă literalmente pământul dacă stejarul e singur-singurel într-o margine de pădure sau un luminiş, adică dacă nimeni nu-l concurează la razele soarelui. Sute de mii de fructe perfecte pentru câţiva puieţi, cel mai adesea din sămânţa înghiţită pe nemestecate de un mistreţ şi nedigerată. Pentru că o altă condiţie pentru a avea puiet este ca cineva s-o ducă mai încolo, la umbra marilor stejari necrescând, vorba lui Brâncuşi, decât ciupercile. Lecţia pe care natura ne-o dă de fiecare dată când ne uităm la ea este, fără greş, cea a risipei maiestoase.

Cum m-am lăsat de ziua mea

Nu, n-a fost deloc greu. Adică, mie personal nu mi-a luat niciun efort. Să te prefaci că ziua ta nu există, să-ţi transformi aniversarea în ceea ce este, o zi ca oricare altele, nici  măcar n-aş spune că e vreun gest de rebeliune. Ducem o viaţă foarte penibilă, nu ne dăm seama, atât de mult suntem prinşi de ridicolul ăsta încât nici nu-l mai receptăm, începând cu monstruozitatea de a ne trăi viaţa în cutii şi terminând cu afirmaţii banale de tipul “am mers cu maşina la Ploieşti”, când de fapt noi am stat pe scaun până la Ploieşti. Şi-n penibilul ăsta care ne omoară, pentru că penibilul e urât şi noi suferim de urât şi murim de urât, cireaşa de pe tort e aniversarea.

De ce copiază elevii

Pentru că au învăţat din jocurile de calculator că pot câştiga mult mai uşor utilizând cheat-uri.

Pentru că îi învăţăm constant cum să câştige, dar niciodată cum să piardă elegant.

Pentru că noi valorizăm succesul cu orice preţ.

Nici hoţi ca lumea nu mai avem

Dom'le, pe mine mă frământă o chestie, şi mă frământă tare. Într-o sală de clasa din liceul unde mă duc eu zilnic să-mi exercit viciul pedagogic, pe o poliţă situată nu departe de raza de acţiune a mâinilor unui om constituit conform manualului de anatomie, se află nişte cărţi. Multe cărţi. De matematică. Le vad acolo de câţiva ani, cu aceeaşi stupoare.

Ok, deci reiau scena, ca să nu vă scape vreun detaliu. Pentru că detalii sunt întotdeauna importante, la fel de importante ca esenţa. O sala de clasă locuită de elevi de liceu, o poliţă cu două rafturi de culegeri, Gazeta Matematică şi manuale de demult. Clasa respectivă este de profil real, mulţi dintre elevi vor să meargă la Poli. Carţile? Stau acolo. Elevii? Periculos de aproape de cărţi. Dar nimic nu se clinteşte. Vizualizaţi scena? E prea rapid pentru voi? Trebuie un Visconti aici, ştiu.

Cel mai mare paradox al democraţiei

Cel mai mare paradox al democraţiei este că, pentru a o face viabilă, ai nevoie de oameni foarte serioși, nobili și cu principii înalte. Numai că și o aristocraţie viabilă are nevoie, până la urmă, de oameni serioși, nobili și cu principii înalte. Răscoalele ţărănești au avut loc atunci când contractul social dintre aristocraţie și ţărănime s-a rupt, ultimii trebuind să facă faţă unor îndatoriri din ce în ce mai grele fără să mai primească nicio protecţie de la boieri. Când ţăranii au înţeles figura, le-au dat un pic foc la franţuziţi. Eh, și-atunci, întreb și eu, dacă am pierdut o aristocraţie fastuoasă pentru că oamenii n-au mai fost capabili s-o onoreze, cum am putea avea o democraţie decentă cu oameni care nu sunt capabili de onoare ? Nu cumva am căutat să schimbăm sistemul când problema era până la urmă calitatea umană ? Zic și eu, măcar aristocraţia era mișto.

De fapt, nu, cel mai mare paradox al democraţiei este că nu există, dar toată lumea e foarte încântată de ea. Puterea poporului nu este, nici în cele mai negre visuri, puterea de a alege lupii care să bată, să tâlhărească și să violeze oile din stână. Toţi sunt de acord că, din momentul în care e reprezentativă, democraţia nu mai e democraţie. Şi ce fel de conducere a poporului e aceea în care nu-ţi poţi vota impozitele, de exemplu ? Ce, TVA-ul este o dogmă sau o decizie politică ? Sau problemele de politică externă ? Adică, da, e democraţie, dar cu niște mici tabuuri, nu ?

Cum să creștem adulţi mici

Discut ieri cu un antrenor de atletism și-l intreb: cât trebuie să alerge un marathonist ca să fie în formă maximă la un concurs? Păi, cutare marathonist mergea zilnic din Turda să-și cumpere ziarul la Cluj. Fuguţa la dus, fuguţa la întors. Vreo 60-66 km. Pregătirea uzuală pentru proba de 40 km.

Bun, deci pentru a avea un sportiv care să facă faţă onorabil la un concurs, automat îl antrenezi în condiţii mai grele decât cele competiţionale, da? Numai că școala, al cărei scop este să clădească oameni inteligenţi, se vede supusă unei presiuni în vederea simplificării, "aerisirii" programei (până suflă vântul în ea) și să nu care cumva să zgândărească memoria adormită a elevului!

Legile ciocului mic

Dreptul roman în perioada antică și medievală a cunoscut o instituţie juridică astăzi formal dispărută : crima de lezmajestate. Fără să intrăm în detalii, suculente pentru specialiști, lucrurile erau destul de clare : fără limbaj nerespectuos sau ofensator la adresa celui care personifică autoritatea supremă în stat, fie el împărat sau rege. Majestatea nu trebuia lezată.  Iar lista celor protejaţi era clar definită : cezarul, la care s-au adăugat la o vreme anumiţi tribuni, mai târziu împăratul Sfântului Imperiu Roman, prinţii electori în principatele germane. Fără să numească instituţia ca atare, regii francezi și ţarii ruși apelau la reguli asemănătoare. În 1199, prin decretala Vergentis in senium, Papa Inocenţiu III extindea lezmajestatea la ofensele aduse divinităţii de către eretici. Treptat, aria acoperită de crima de lezmajestate s-a extins și mai mult spre falsificarea de monedă (emiterea fiind privilegiu regal) și tulburările sociale (contestarea statu quo-ului).

Orice i se poate reproșa unei societăţi tradiţionale, mai puţin lipsa de coerenţă și sens. Ideea că ar trebui pedepsiţi toţi cei care aduc ofense lui Dumnezeu a apărut foarte târziu pentru simplul motiv că Biserica, și ulterior Statul, nu luau în considerare formele izolate, păcatele personale ale celor ispitiţi cu necredinţa, sesizându-se și replicând doar atunci când acestea au început să se organizeze în forme care puneau în pericol unitatea socială. Un tăietor de lemne care înjură e un păcătos care-și duce prost crucea, nu un pericol social. Se spune că inclusiv Henri IV, cel care a rămas în istorie cu butada : « Parisul merită o liturghie » după ce s-a întors la catolicism pentru a putea primi coroana Franţei, avea prostul obicei de a înjura gospodărește : « jarnidieu », adică je renie Dieu (mă lepăd de Dumnezeu). Însă duhovnicul său, pe nume Coton, cu inteligenţă și umor, l-ar fi dojenit și i-ar fi spus să zică mai degrabă je renie Coton, neputând fi păcat să calci în picioare un simplu om, de unde eufemismul care ne-a rămas : « jarnicoton ».