De-ale bunicii

Bunica n-a traversat niciodată o trecere de pietoni altfel decât pe roşu. Era femeie iute, la şaptezeci de ani ai ei tata ţinea greu pasul cu ea prin oraş, şi nici despre tata nu s-ar putea spune că era un greoi. Dar bunica realmente mergea parcă în fugă. Tata, care a fost ginerele ei preferat, avea propria lui teorie despre bunica. Cică bătrâna ar fi fost o bucătăreasă dezastru, de aceea prefera să-şi facă, patru zile pe săptămână, pentru că postea negreşit lunea, miercurea şi vinerea, brânză cu smântână şi mămăligă. E drept că bunica admira talentul gastronomic al tatei, care făcea cam orice, şi făcea bine. Iar eu sunt gata să mărturisesc că nici bunica nu era mai prejos, rar puteai găsi mămăligă cu brânză dulce şi smântână ca pe masa ei. Aşadar, secretul ei trebuie să fi fost faptul că nu agrea atât de mult carnea încât să se obosească s-o gătească în vreun fel oarecare.

Însă n-a vrut niciodată să treacă o zebră semaforizată altfel decât pe roşu. Aştepta să se potolească traficul, mă rog, aici mă exprim ca un poliţist, că pe vremea când mai trăia încă nu începuse nebunia asta cu maşinile, se circula, dar normal, deci aştepta să treacă prin faţa ei cine avea de trecut după care, fuga-fuguţa, ajungea şi ea pe partea cealaltă a străzii. Era citadină de vreo patruzeci de ani, infirmieră la spital, văzuse radioul din clipa în care a apărut, apoi televizorul, era la curent cu tehnologia, vreau să zic, dar niciodată n-a admis, în ruptul capului, că strada ar putea fi trecută pe verde. Se uita la ceilalţi cum trec, dădea din cap dezaprobator, nemulţumită de moravurile lumii, şi aştepta cuminte să se facă roşu, ca să poată să-şi continue drumul.

Rugăciunea lui Ulise

Ulise a petrecut, zice Homer, un timp nesfârşit în peştera-alcov a zânei Calipso. Atât de mult încât “se săturase de zeiţă”, mă rog, se pare că nu atât de mult încât să nu se mai zbenguiască o noapte înainte de a porni la drum. Sau poate că Ulise era şi extraordinar de politicos, nu doar foarte priceput şi creativ, cum ne repetă neîncetat epopeea. Pleacă spre casă, mânat de dorul de nevastă, de pe o insulă a cărei ofertă nu este atinsă de standardele niciunui all inclusive al zilelor noastre din Turcia sau Egipt (mâncare, băutură, plajă, zeiţă).

 Poate navigaţia să fi fost pe alocuri după ureche, mai bine zis după stele, poate pluta era cam precară, poate furtuna a cam exagerat în anumite momente, cert e că Ulise se vede aruncat spre o plajă mai ostilă ca piaţa muncii în capitalism. Combinaţia de faleză inaccesibilă, stânci perverse şi apă de mare îl aruncă într-o depresie profundă pe eroul nostru care, în loc să gândească pozitiv aşa cum orice life coach l-ar fi putut învăţa cu uşurinţă, o ia pe panta misticismului şi se roagă. Nu ştiu voi ce credeţi, dar mie mi se pare că felul în care omul se roagă atunci când e în afara ritualurilor e capabil să ne transmită nişte lucruri care merită analizate.

Cum devine treaba cu Tihomir Thocomerius, voievodul cuman

Era în anul acela în care mă făcusem, răstimpul unei veri, vânzător într-o alimentară din Cluuuj. Aşteptam să încep doctoratul în filosofie, şi nu l-am început nici până azi. În timpul verii aceleia am înţeles bine ce înseamnă o alimentară, ba chiar am fost pe punctul să-mi fac alimentara mea. N-am făcut-o niciodată. Aşadar, ca să localizăm în timp anecdota, eram în vara aceea în care am fost pe punctul să încep un doctorat şi să-mi fac o alimentară de cartier.

 Aveam un coleg ungur. Băiat tânăr, doar vreo 19 ani, cu probleme materiale enorme, ai lui vânduseră apartamentul ca să pună banii la Caritas, şi la început le-a mers bine, în sensul că banii i-au pus, doar că n-au scos nimic mai apoi, de-au rămas pe drumuri. Nici cu capul nu stătea prea bine, se încurca la rest, patronul îl ţinea că făcea treabă bună, era cuminte şi silitor, e multă treabă într-o alimentară, dar avea interdicţie la casă, ca nu cumva să destabilizeze soldul. O alimentară este esenţial o găinărie, e o afacere din lucruri mărunte, dacă nu eşti atent la gume şi bomboane, una-două dai faliment. Dacă ai de unde să-l dai şi pe ăla.

Ca toţi oamenii pe lângă care am petrecut ceva vreme, Arpad m-a învăţat şi el ceva. Era bilingv, ca toţi ungurii din Cluuuj, şi m-a învăţat să recunosc un ungur după vocalele pe care le pronunţă în limba română. Avea ureche fină, experienţa ambelor sisteme fonetice, şi imediat recunoştea un conaţional, căruia i se adresa apoi doar în ungureşte. Atunci am învăţat eu una-alta, mai mult cât să pricep, din limba lor. Mare lucru n-am realizat, că vara a fost scurtă şi maghiara multă.

De vorbit, am vorbit o grămadă, după vreo două zile de expectativă l-am învăţat bancuri cu unguri, el mi-a zis bancuri cu români, iar în rest clasicele flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi. Pe el l-a bucurat absenţa aerelor la mine, eu am absorbit tot ce-mi putea oferi, şi avea multe de zis. La o vreme, municipalitatea a făcut nişte lucrări prin faţa alimentarei, au venit băieţii cu picamerul să spargă asfaltul, apoi cu târnăcoapele şi cu lopeţile, au săpat şanţuri chirurgicale şi au schimbat canalizarea, sau cam aşa ceva.

Ecumenismul şi sincretismul explicate celor care nu se uită în dicţionare din principiu

De câtăva vreme, oriunde mă întorc printre ortodocşii contemporani, fac ce fac şi aud despre marile pericole, monştrii ecumenismului şi sincretismului care sapă temelia dreptei noastre credinţe, gata s-o devoreze, s-o deturneze, s-o anihileze. Îmi mărturisesc dintru început ignoranţa în privinţa detaliilor teologice, a subtilităţilor dogmatice care ne despart pe noi de catolici. Nici până astăzi n-aş putea să spun dacă e mai bine ca Duhul Sfânt să pornească de la Dumnezeu Tatăl, sau să purceadă de la El spre noi. Ştiu însă câte ceva despre cuvinte şi cum este permis să le folosim. De aceea, în mod inevitabil, contribuţia mea va fi una lingvistică, şi poate doar prin ricoşeu, cu totul superficial, teologică.

Dacă vrei să foloseşti un cuvânt în mod corect, începi prin a deschide dicţionarele potrivite. Probabil credeţi că vreau să vă comunic formula apei calde, dar nu este deloc aşa. Realitatea tristă e că cei mai mulţi dintre oamenii care se aruncă într-o discuţie habar n-au despre ce cuvinte folosesc. Boala e veche, Voltaire refuza să înceapă orice polemică înainte de a un acord formal asupra termenilor. Şi asta se petrecea în urmă cu două sute de ani. Azi e la fel. De aceea noi vom face ceea ce prudenţa ne împinge şi înţelepciunea ne îmbie: vom cerceta cuvintele, ca să putem ajunge la concepte.

Străbunicul latinesc al ecumenismului este substantivul oecumene, cu sensul de "pământul locuit". Adjectivul derivat este oecumenicus, adică "universal, care aparţine pământului întreg". Străbunicul grecesc este oikoumenekos – "peste tot pământul (universalitate)". În lumina etimologiei, ecumenismul este tendinţa de a acoperi, într-un fel sau altul, prin dominaţie sau mai subtil, prin prezenţă în orice caz, tot ce este locuit de om, lăsând în afara acestei tendinţe pustiurile de toate felurile, locul unde omul nu-şi face decât vremelnic apariţia.

Parcare cu premeditare

Locuiesc în Paradis. Ca să mă găsiţi mai uşor pe google maps, vă dau un indiciu infailibil: am patru locuri de parcare pentru care nu plătesc nimic nimănui niciodată. Aş putea avea, desigur, şase sau opt locuri la acelaşi buget, dar mă încăpăţânez să folosesc o singură maşină. Chiar şi aşa, totuşi trebuie să fim economi. Nu c-am încurca pe cineva, orice vecin poate avea mai multe locuri, trebuie doar să-şi dorească şi pe loc se face. Aşa e pe la noi, prin Paradis. Ştiu că vi se pare că mă pierd în hiperbole, sau că vă mint pur şi simplu. Dar trebuie să înţelegeţi că ceea ce pentru voi, muritorii obişnuiţi a căror viaţă se consumă în ambuteiaje, este de domeniul imposibilului, aici se poate. Într-o zi mi-a venit băiatul cel mare panicat acasă: Tată, am accidentat o maşină!

Meticulos, m-am uitat să văd dacă-i curge sânge sau are pierderi de echilibru. Constat că toate dotările funcţionează impecabil, doar pentru pretenţioşi, merită sunat şi văzut. Bicicleta e bine?, zic, nicio fractură? N-are nimic. Răsuflu uşurat şi continui de dragul conversaţiei: maşina cum se simte? I-a căzut numărul. Vedeţi? La voi e invers. Aici, în Paradis, maşinile sunt mai fragile decât bicicletele, care le agresează continuu. Aşadar, în această gură de rai, ce zic? acest esofag de Rai, acest stomac multicameral decomandat full options de Rai, mă întorc eu duminică seara dintr-un concediu despre care nu are rost să vorbesc acum, şi parchez pe locul vecinului de la parter.

Atunci când numai eleganţa face diferenţa (pornind de la un proverb din Talmud)

În Talmudul din Ierusalim, Ioma 38, Rabbi Ben Azai spune: “Vei fi chemat după numele tău, vei fi pus în locul care ţi-este destinat, şi nu ţi se va da decât ceea ce-ţi aparţine. Nimeni nu se poate atinge de ceea ce este destinat altuia, şi niciun regat nu are contact cu altul, nici măcar cât grosimea unui fir de păr.” Să punem mâna pe râşniţa de cafea şi să măcinăm uşurel boabele bine prăjite. Pe un foc mic, cel mai mic, să punem ibricul din alamă cu apă. Durează câteva minute, o eternitate pentru cel care-şi produce cafeaua la espressor, dar ce diferenţă între a face şi a produce cafeaua. Să recitim uşurel fragmentul: suntem chemaţi după numele nostru, nu după altul, ajungem în locul nostru, nu în al altuia, primim ceea ce ne este destinat doar nouă, nimănui altcuiva.

Când trebuie lămurit textul sacru (comentariu la Talmud)

Probabil că adagiul care apare cel mai des în Talmud este: “Scripturile folosesc limbajul oamenilor.” Apare şi-n Berachot, şi-n Sanhedrin, şi-n Maccoth, şi-n Baba Metzia, şi-n multe alte locuri. Îl folosesc toţi rabbinii iar Moise Maimonide îl pune la baza tuturor demersurilor sale exegetice din Ghidul rătăciţilor, repetându-l ori de câte ori are ocazia. Celor care-şi dedica viaţa textului sacru trebuie că li se repetă acest adevăr atât de des încât până la urmă sigur încep să reflecteze la el. Cum este limbajul oamenilor? Ştim cu toţii că este pâslos, ceţos, neclar, tulbure, bolovănos, mlăştinos, buruienos. Adică, aşa cum suntem noi, mai precis ilogici, incongruenţi, asimetrici, absurzi. Pe cale de consecinţă, dacă scriitura Scripturii foloseşte limbajul oamenilor, atunci nu poate fi decât toate acestea, de la pâsloasă la absurdă, trecând prin tulbure şi ilogică.

Preţul făcutelor (comentariu la Abodah Zorah)

Există în Talmud, Abodah Zorah, 17b, o frază interesantă: “Dacă mânuiesc sabia, nu pot cultiva cunoaşterea; dacă mă ocup de cunoaştere, nu pot câtuşi de puţin să mânuiesc sabia.” De fapt, literal textul este următorul: “Dacă om de sabie nu om de carte; dacă om de carte nu om de sabie.” Cuvintele sunt atribuite lui Rabbi Eleazar ben Perata, şi le-ar fi rostit atunci când a fost acuzat că a nesocotit interdicţia ocupanţilor romani de a transmite învăţătura sacră. “De ce ai învăţat pe oameni legea şi ai devenit tâlhar?” Doctorul legii a spus atunci că cele două afirmaţii se contrazic reciproc, pentru că una arată falsitatea celeilalte, căci ştiinţa şi profesiunea armelor sunt ocupaţii incompatibile.

Momentul acela în care realitatea te caută să-ţi dea cu toporul în creastă

Zilele trecute citeam La perspective métaphysique a lui Georges Vallin. Citeam este verbul consacrat, în realitate cărţile de metafizică nu se citesc, se zboară. Se pot şi citi, sunt convins că filozofarzii asta şi fac, numai că diferenţele subtile dintre thomism şi aristotelism, ca şi complementaritatea dintre subiectivismul buddhist şi obiectivismul vedantin nu sunt formate din cuvinte, ci din forme rarefiate de planare şi zbor. Aşadar, la birou, cu mâinile pe tastatura unde scoteam note, zilele trecute mă luptam cu argumentul cosmologic în aprehensiunea Absolutului, folosind ca suport un volum scris de un sanscritolog francez taman la jumătatea secolului trecut. Mergea greu lectura pentru că sunt prost şi nu pricep uşor, din fericire sunt încăpăţânat, ştiu, nici asta nu-i semn de inteligenţă, uneori citesc de mai multe ori acelaşi paragraf, greu cu zborul, dar şi mai greu la aterizare.

Mă cheamă nefasta, cică sunt patru ţigani care-mi cercetează maşina, parc-ar vrea s-o cumpere. Mă uit şi eu, nu pricep ideea, maşina mea nu-i de vânzare, las cu regret cartea deschisă şi cobor. Când ajung, nu mai e nimeni la maşină, mă învârt şi eu şi regret că nu-i de vânzare, pentru că altfel aş cumpăra-o. Dau să intru în scara blocului, ţiganii au apărut din nou, sunt pe biciclete, şi mă întreabă a cui e maşina aceea. A mea, zic, bucuros că viaţa de zi cu zi este incomparabil mai simplă decât limitările dogmatice ale ontoteologiei tradiţionale. Gând la gând cu bucurie, ţiganul scoate un topor şi începe să urle la mine că-mi crapă capul pentru că eu l-am lovit pe taică-su. Toporul e cu o coadă de lemn destul de uzată, iar eu sper că n-a fost folosit doar pentru a-l răzbuna pe tatăl prezumat, altfel câtă bătaie trebuie să fi mâncat omul ăla la viaţa lui?

Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia (recenzie)

Dintre toate apucăturile omeneşti, nu cunosc niciuna care să dezvolte mai bine raţiunea ca ştiinţa Dreptului. Dintre toate apucăturile supraomeneşti, nimic nu desăvârşeşte intuiţia intelectuală cu mai multă necuprindere ca Metafizica. Nu-i vorbă, cărţile de metafizică pe care încă le mai deţine omenirea ar încăpea cuminţi într-o chilie de monah, dar tare credem că lipsa cea mai mare a veacului sunt minţile care să le poată pricepe. Nevoind să ocupăm aceste rânduri cu statistici goale, nici cu evaluări care nu ne stau la îndemână, vom spune că printre aceste cărţi, De Docta Ignorantia a episcopului romano-catolic Nicolaus Cusanus le poate înlocui pe toate celelalte.

Ovidiu Hurduzeu & Mircea Platon, A treia forţă: România profundă (recenzie)

Am încheiat, în urmă cu câteva minute, lectura volumui scris „la patru mâini” de eseiştii Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon. În mod normal, aş lăsa să treacă de la câteva zile la săptămâni, care să lase ebuliţia lecturii să decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, scriu la roşu. Voi mai face, mărturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cărţile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lăsat mai mare. Poartă însă cu el o încărcătură de Prezent care provoacă cititorul la o reflecţie făţişă, fără jumătăţi de măsură. Un Prezent agresiv ca o îndrăgostită care vrea să ştie: „Mă iubeşti?” şi căreia nu-i poţi răspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poţi angaja în faţa acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Aşa voi face.

 Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastră redactat în România, senzaţie pe care n-am mai avut-o niciodată de la Omul recent a lui H.-R. Patapievici încoace. Rog ca această din urmă observaţie să nu-mi fie judecată prea dur, neputând spune, la urma urmei, că citesc toate lucrările care se publică pe la noi, nici măcar pe toate care merită acest efort. E o impoliteţe faţă de contemporaneitate, dar e preferabil aşa, zic eu, decât să fiu nerecunoscător celor ce ne vin din trecut. Observaţia asemănării dintre cele două volume nu este, cred, lipsită de importanţă, şi o voi relua în partea finală a recenziei, acolo unde voi încerca să schiţez câteva anticipări ale impactului pe care îl va avea A treia forţă: România profundă.

Întâlnirea cu Dumnezeu

Uneori trecem cu prea mare uşurinţă peste lucrurile extraordinare pe care ni le oferă textul sacru. Citim fugitiv, când ar trebui să ne oprim la fiecare verset şi să încercăm să-l trăim. Eu cred că textele pot fi mirosite, pipăite, văzute, pot fi încercate cu raţiunea şi repetate isihastic. Nu textele sacre au murit, ci noi suntem incapabili să le simţim viaţa aşa cum se cuvine. Ar trebui să ne mirăm de fiecare virgulă, să facem tumbe printre cuvinte, doar-doar ni s-ar înmuia oasele şi ni s-ar dezgheţa cartilagiile ruginite. Nicăieri mai mult ca în textul sacru nu este profunzimea mai incompatibilă cu cantitatea. Eu sunt pentru îmbrăcarea textelor sacre ca nişte haine.

Să zicem că mă aflu într-o piaţă din Ierusalim. Piatră multă şi ţesături ponosite trase peste marfă, ca să ţină o idee de umbră. Spaţii înguste de piatră rece şi înghesuială, duhori de oboseală şi transpiraţie cu praf. Miros de mărfuri, cai şi asini. Negustori care-şi laudă marfa, cămile care-şi rag setea, ciungi care-şi vând neisprăvirea. Deodată, la un colţ de lume, apare un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă de in, necusută, cu pletele acoperite de o cârpă strânsă în jurul capului, cum poartă toţi orientalii pe caniculă, însoţit de o mulţime de oameni. Sunt un evreu practicant, am femeie şi copii, o mamă căreia îi sunt singurul sprijin la bătrâneţe. Ştiu atâta ebraică sacră cât ştie şi bătrânul rabbi de la sinagogă, care din vreme în vreme îmi explică tainele Torei. Din când în când, pentru vrednicia mea, mi se permite să citesc textele cu voce tare. Merg în fiecare an la Templu şi sacrific un berbec, jertfă pentru purificare.

Bărbatul ars de soare din faţa mea este numit Iisus şi se zice că vine din Nazareth. Se zvoneşte că vindecă bolnavii şi face felurite minuni. Din vreme în vreme, le vorbeşte oamenilor ca un poet, sau le povesteşte parabole nemaiauzite.  Merge în faţa mea, se apropie de locul unde stau eu. Deşi face minuni, nu pare să fie un magician. Deşi le vorbeşte oamenilor despre Yahveh, nu pare pătruns de sobrietatea scrobită a leviţilor care-şi petrec viaţa în fum de tămâie. Eu stau şi-l privesc. Oricum stăteam şi priveam înainte să vină el. Sunt Maleahi, m-am născut şi am copilărit în Ierusalim. Pe tatăl meu îl chema Beniamin, pe tatăl lui îl chema Ioiachim, pe tatăl lui îl chema Iov, pe tatăl lui îl chema Ganozai. Maleahi ben Beniamin ben Ioiachim ben Iov ben Ganozai şi nu zic mai mult. Îmi pot trasa strămoşii până în robia Egiptului.

Maestrul Rinzai despre învăţători şi discipoli

Se spune că Maestrul Rinzai ar fi rostit următoarele parabole: “Un discipol autentic dă mai întâi un katsu; pe urmă întinde o tavă dată cu lac lipicios. Învăţătorul nu îşi dă seama de acest tertip, cade în capcană, şi de îndată începe să explice tot soiul de teorii fanteziste. Discipolul dă un katsu. Dacă celălalt tot nu se lasă, [eroarea] devine o boală care-a pătruns până la măduvă. Asta se cheamă că “oaspetele vede gazda”.

Sau se poate întâmpla şi astfel: Învăţătorul nu spune absolut nimic ci urmăreşte explicaţia discipolului, pentru ca apoi să-i fure dintr-o dată întrebarea. Cu toate că i-a fost furată, învăţăcelul nu poate renunţa la întrebare şi se agaţă de ea până la moarte. Asta se cheamă că “gazda vede oaspetele”.

Sau, învăţăcelul vine la maestru cu cine ştie ce procedeu de purificare. Maestrul îl recunoaşte ca fiind doar un procedeu, îl apucă şi-l aruncă cât colo. Învăţăcelul strigă: “Ce învăţător grozav!” Acesta răspunde: “Eh! Tu nu deosebeşti răul de bine.” Atunci învăţăcelul se închină. Asta se cheamă “gazda vede gazda”.

Iarăşi, un învăţăcel în obeze şi lanturi se prezintă dinaintea învăţătorului. Atunci învăţătorul îi mai pune un rând de lanţuri şi obeze. Învăţăcelul nu mai poate de bucurie. Şi unuia şi celuilalt le lipseşte discernământul. Aceasta se cheamă că “oaspetele vede oaspetele.”

Filosoful şi metafizicianul (pornind de la un fragment din La perspective métaphysique, Georges Vallin)

În 1959, profesorul Georges Vallin a elaborat una dintre cele mai interesante cărţi scrise în Europa modernă: La perspective métaphysique, o călătorie în istoria demersurilor de constituire a ştiinţei despre Universalii. Inevitabil, dar fără vreo intenţie polemică, sunt enumeraţi farsorii, pseudo-metafizicienii, minţile confuze şi prolixe, cei care n-au ezitat să clameze în toate cărţile lor faptul că toţi dinainte s-au înşelat fundamental, iar ei şi numai ei vor spune adevărul pe care-l aşteaptă omenirea de trei mii de ani. Aceştia sunt filosofii postcartezienii, care n-au ezitat să vorbească despre metafizică ignorând semnificaţia termenului, încurcând drumul celor care ar fi putut ajunge la ea.

O furnică neagră, pe o stâncă neagră, într-o noapte neagră

Întrebat fiind de un cărturar care este cea mai mare poruncă a Legii, de care atârnă toate celelalte, Iisus răspunde: “Să iubeşti pe Dumnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău”, adăugând că mai este una, asemenea acesteia: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22 : 37-39). Aşadar, toată Legea şi toţi proorocii stau în două porunci, fiecare la fel de grea, împreună alcătuind chintesenţa teologiei. Dacă am vrea să le reluăm pe ambele într-una singură, pe înţelesul contemporanilor, am spune: “Să iubeşti pe cine trebuie, atât cât trebuie.” Dar despre ce fel de iubire este vorba?

Pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproape, Septuaginta foloseşte verbul agapé (ἀγάπη) – a iubi necondiţionat. Vulgata foloseşte diligere – a venera, a respecta. Aşadar, unica poruncă a Legii, care le cuprinde în inima ei pe toate, este să-L iubim necondiţionat pe Dumnezeu, să-L venerăm pe Dumnezeu, să-L respectăm pe Dumnezeu. Aşişderea şi pe aproapele nostru, după măsura în care necondiţionat ne iubim, ne venerăm şi pe respectăm pe noi înşine. Dar cu ce să iubim? Septuaginta foloseşte ψυχής (psyché), în vreme ce Vulgata, anima. Şi grecii, şi latinii aveau câte doi termeni pentru ceea ce noi numim suflet: πνεῦμα (pneuma) şi ψυχής (psyché); spiritus şi anima. Ba chiar şi evreii aveau doi termeni: רוּחַ (ruah) şi נְשָׁמָה (neshama). Aşişderea şi musulmanii: rúħ (روح) şi nafs (نفس).