Pagini

joi, 17 noiembrie 2016

Probabil lucrul care ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult în România zilelor noastre

În urmă cu vreo patru ani Ştefan al meu a rupt o pereche de ochelari. Ai mei. De fapt, a scos şi a pierdut şurubul care prindea unul din braţele ochelarilor. M-am dus cu scula la firma de unde-i cumpărasem, să pună un şurub nou. Experta sexy a luat cele două bucăţi, le-a îmbucat de probă în aer şi mi-a explicat: nu se poate. Păi, de ce, zic eu?, că e doar un şurub. Da, dar nu avem aşa ceva, pentru că rama nu se mai fabrică, trebuie altă ramă. Pentru un şurub? Pentru un şurub, îmi răspunde experta sexy. Bun, zic comutând pe strategia de minimizare a dezastrului, cel puţin păstrăm lentilele. Nu se poate, zice. Păi, de ce? nu-s bune? zic. Ba da, răspunde experta sexy, dar nu se potrivesc, sunt făcute special pentru rama veche.

Peste vreo două săptămâni, Ştefan al meu, avea patru ani pe vremea aceea, mai rupe o ramă de ochelari. Ai Deliei. Tot şurubul. Tot: nu se poate repara, nu se pot recupera lentilele. Experta sexy dixit. Era prin preajma Crăciunului, când Ilieştii întreprind migraţia de iarnă spre Moldova mamă. Şi tată. La impresionantul spectacol al maşinii pline cu arme şi bagaje se adaugă o pereche de ochelari de damă nefuncţionali. Colindăm centrul vechi al Botoşaniului, pe care eu îl văd cum este dar îl ştiu şi cum a fost, iar într-un magazin vechi comunist dăm de o dugheană pe care scrie: REPARAŢII OCHELARI. Decor comunist, din anii ’70, proaspăt renovat cu nişte postere din anii ’80, populat cu un moşulică ochelarist la rândul lui, tot ce poate fi mai şleampăt şi mai antediluvian.

Se poate repara rama asta? Se uită, o întoarce pe toate părţile, apoi spune: Da. Mă ia cu palpitaţii, moşulică cel nesexy şi expirat sigur nu s-a prins că-i vorba despre o capcană. Când să vin să-i iau, adaug cu o voce albă ca hârtia de imprimantă, 80 grame pe metrul pătrat. Staţi acolo jos, şi-mi indică o canapea, în cinci minute vă dau ochelarii înapoi. Undeva trebuie să fie un truc, îmi spun, sigur mă cocoşează la bani. Mă mângâi gândindu-mă că oricum o ramă cu tot cu lentile costă măcar 6-700 lei, tot ies în câştig. După vreo câteva minute ne cheamă. E bine, totul e cum a fost. Cât ne face? 10 lei, zice. Avem timp. Are timp. Povestim o jumătate bună de ceas.

Da, face bani. Câştigă cât nu i-ar da niciun patron. Plus că e la pensie. Nevastă-sa îi ia toţi banii, dar îi rămân şi lui suficienţi cât să nu-i ceară niciodată. Joacă şah în parc după program. Nepoţii sunt mari. A încercat să-l înveţe pe unul meserie, nu s-a prins, după o lună a plecat în Spania. Vindea rame, nu voia să repare. Câştiga mai mult din adaosul la o ramă şi din montaj, nu trebuia să-şi bată capul. Lui nu-i place aşa, el nu jefuieşte oamenii. E greu pentru toată lumea, el nu vrea să profite. Bani sunt destui, omenia lipseşte. Îi strâng mâna. Îi dau mai mult decât îmi cere. Nu vrea. Insist. Nu-l interesează.

Genul acesta de întâmplare, cu aplicaţii diferite (maşină, instalaţii sanitare, gresie pe hol etc.) l-am mai păţit de câteva ori. Din noianul de întâmplări, am ales-o pe asta, e arhetipală, e modelul de referinţă dintr-un şir care nu pare să se epuizeze. Mecanici care te asigură că maşina e în regulă după care eşti pe punctul să iei foc pe Transfăgărăşan. Câţiva metri pătraţi de gresie în legătură cu care un meşter îţi spune candid că el la aşa lucrare vine numai dacă moare de foame. O traducere a unui confrate în care “absolventul” este echivalat în franceză cu “l’absolvent”, de-ţi vine să te întrebi ce anume te reţine să nu-l vătămezi corporal grav cu Dicţionarul român-francez, Teora, 2009, 2300 grame. O conferinţă a lui Virgiliu Gheorghe în care biofizicianul spune că cei din generaţia următoare care vor şti să facă bine ceva, orice, vor trăi uşor, pentru că vor fi foarte puţini la număr.

Într-o clasă terminală de ştiinţe socio-umane, la o recomandare de lectură făcută pentru balonul de oxigen numit “Şcoala altfel”, doar doi din treizeci şi doi citesc romanul. La o excursie în Apuseni cu solicitare fizică medie, din treizeci şi doi participă şaisprezece. După vizionarea filmului Il rosso e il bianco, film despre şcoală, elevi şi profesori, din douăzeci şi doi doar patru izbutesc să scrie un text de o pagină. Zece nici măcar nu ajung în sală. Restul? Nimic. Incapabili să priceapă, fără gust pentru lectură şi efortul fizic în natură. Viitorii intelectuali, care abia citesc fără folos cincizeci de pagini într-o săptămână.

La 100 de metri de liceul meu se află o cizmărie. Periodic repar câte ceva acolo. Cizmarii moşnegi care pingelesc, coase, schimbă feţe şi bat blancheuri nu au niciun ucenic. În centru este chiar şi un ceasornicar, singur şi el. Vreau să-mi iau o pendulă de perete, vreau de mulţi ani să-mi iau o pendulă de fabricaţie sovietică, genul de aparat căruia 50-60 de ani abia i-au adus o patină respectabilă. În rest, ar putea duce-n spate veacul ăsta până la capăt plus ceva pe deasupra, pentru că ruşii au fost nişte comunişti împuţiţi, dar au făcut ceasuri care să dureze în neştire.

Încă n-am cumpărat-o, probabil c-am s-o fac, poate că nu, sunt un cumpărător reflexiv, nu căutaţi conceptul pentru că nu există, ar fi opusul cumpărătorului compulsiv. Adică aş cumpăra, pentru că-mi plac lucrurile cu parfum, dar drama mea nu-i acolo, nimic din ceea ce vreau nu-i de vânzare, dar totuşi aş lua-o, s-o văd şi să-i zâmbesc, să mă vadă şi să mă-ncânte, doar că am oroare de îngrămădeală de lucruri şi mi-e frică să nu mă sufoc tot timpul de ea. Până la urmă, nu banii mă reţin, ci gândul ăsta gândit: cât timp va putea supravieţui ipotetica mea pendulă morţii tuturor ceasornicarilor rămaşi fără ucenici în ţara asta? Cum spuneam, acesta este probabil lucrul care ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult în România zilelor noastre.

7 comentarii:

  1. Faza cu ochelarii ni s-a intamplat si noua. Copilul a rupt ochelarii sotiei. Ramele fusesera cam 700 de lei, dar din fericire lentilele erau inca bune. La un chiosc de cartier, am gasit rame identice cu ...50 de lei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Copiii ne dau involuntar de lucru. Altfel cum am mai afla noi ca lumea in care i-am adus pluteste in haos si dezorganizare, absurd? Acesta este satanism. Nu exagerez deloc. E o lume intoarsa. Priviti desenele copiilor vostri si incercati sa vedeti ce vor ei sa va comunice prin desen. Foarte multi deseneaza copaci cu radacinile in sus. Copacii suntem noi, oamenii. Se pare ca am uitat ca normal este sa avem radacinile in pamant, sa inflorim si sa dam roade. Cei mai multi oameni traiesc ca sa se distreze, lucru foarte pagubos pentru urmasi care au nevoie de parinti care sa le construiasca un viitor sanatos.

      Ștergere
  2. https://www.youtube.com/watch?v=CAeHuDcy_bY

    RăspundețiȘtergere
  3. am intrat in lumea ochelaristilor si eu, dar inca nu am reparat nimic. Inca.
    Dar in casa am remarcat ca pot face economii bune la buget folosind masina de cusut: repar haine, cos haine, recuperez si fac genti etc.
    Cea mai faina evolutie anticonsumerista vazui la evaluarea celor din cosul de gunoi: iaurt expirat, mancare nedesfacuta etc. - cu un meniu zilnic si lada de compost si diferenta este spectaculoasa. Astazi din nimic (resturi) imi cresc plante aromatice.
    La electrice nu ma pricep la reparat, desi sunt inginera, dar cineva priceput ar putea salva multe din cele din jur, si sa le dea o sansa. Eu am ales sa cumpar si la mana 2a, si sa ma gandesc de 2 ori daca mai am nevoie de cuptor cu microunde.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa gandesc si eu. Sufar cand vad kitsch si chinezarii in magazine. Am o multime de prieteni creativi. Si eu am invatat sa transform cam tot ce am in casa si chiar daca sunt destul de stangace la cusut, pisicile mele nu fac mofturi daca le pun culcus o perna cusuta mai stramb. Am vorbit cu niste vecini despre sansa noastra extraordinara de a fi copii de la tara, saraci si nevoiti sa devenim autodidacti si creativi. Am invatat sa ne folosim mintea, manutele si sufletul, pentru ca am ramas si empatici la suferintele altora. In casa noastra s-au dus adevarate razboaie cu parintii, sa fie cinstiti si sa nu ne mai arunce animalele bolnave gasite pe camp. Le oblojeam, hraneam si le mangaiam pana se insanatoseau. Ii certam pe parinti si ne suparam pe ei, pentru ca simteam intuitiv ca greselile facute de ei ne vor afecta si pe noi in viitor. Asa ne cream singuri iadul. Gresim, nu stim ca gresim ca sa reparam si cream iad energetic si pentru noi si pentru urmasi.Dar...cine sa ne invete? Parintii necrescuti emotional pentru ca si ei au fost traumatizati de mici?

      Ștergere
  4. Citind textul dvs. mi-am amintit un banc răutăcios din Iași (care funcționa probabil ca un slogan al industrializării) - ce faci când vine sfârșitul lumii?... te duci în Botoșani că ăia-s cu 50 de ani în urmă...

    La o privire amănunțită, glumița asta comunistă, apare involuntar profundă.

    RăspundețiȘtergere
  5. Legea supravietuirii in capitalism este sa ceri mereu mai mult pentru serviciul sau un produsul oferit, macar pentru a tine pasul cu inflatia, daca nu te gandesti la retehnologizare sau alte aspecte ce tin de dezvoltarea afacerii, dar mai sunt si "romantici" care ne reamintesc faptul ca nu pretul este totul. Bun articolul!

    RăspundețiȘtergere