tag:blogger.com,1999:blog-18497905676640336352024-03-18T20:46:33.602+02:00Radu Iliescufais ce que dois, advienne que pourraUnknownnoreply@blogger.comBlogger401125tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-75711525409592528152020-04-03T22:37:00.000+03:002020-04-04T00:43:50.661+03:00Despre liturghiile live şi transformarea mirenilor în publicDouă vorbe legate de ritualuri, de ideea de ritual. Aceeaşi peste tot în toate religiile autentice. Ştiu că unii creştini au să sară puţin în aer, e dreptul lor. Eu am să spun lucrurile aşa cum sunt ele, pentru că nu intenţionez să menajez sensibilităţile nimănui, scriu ca de obicei cu amănuntul, nu cu ridicata. Cine vrea să priceapă, e bine, cine nu, iarăşi e bine. Am să scriu în virtutea şi temeiul tuturor studiilor de religie comparată pe care le-am parcurs până acum, chiar dacă unii cred că sacrul s-a inventat cu ei şi vor fi singuri în Paradis. Deci nu istorie a religiilor (alăturarea termenilor este un nonsens pe care doar universităţile moderne l-ar accepta, întrucât religiile sunt anistorice, doar ereziile sunt istorice), ci religie comparată. Nu intru în detalii, doar zic.<br />
<br />
Conceptul de ritual este vechi de când lumea şi universal. Latinii îi spuneau ritualis, sanscrita are rădăcina Rta ऋत, sensul este acelaşi: ordine, regulă şi adevăr (ordinea sacră a cosmosului). Mai pe înţelesul nostru, dar fără să lezăm cu nimic realitatea lucrurilor, ritualul este expresia constatabilă prin simţurile noastre a principiului ordinii naturale care coordonează funcţionarea universului şi a tot ceea ce se află în el. Cum de în limba română (dar şi engleză - ritual, franceză – rituel, spaniolă - ritual, italiană - rituale, cehă – rituál, finlandeză – rituaali, germană – Ritual,) rădăcina cuvântului “ritual” este aceeaşi ca şi în sanscrită, nu voi explica aici, spun doar apăsat că nu este o coincidenţă (nimic nu este, dar asta-i altă explicaţie).<br />
<br />
De ce există ritualurile? Aceasta este întrebarea cea mai grea, la care am să încerc să răspund, limitat după mintea mea limitată, dar corect şi deloc polemic, după repere pe care nu le-am stabilit eu, spre finalul acestui text. Cine instituie ritualurile? Întotdeauna, fără greş, sacerdoţi care se identifică cu funcţii spirituale pentru care nu există decât un adjectiv palid: “legendare”. Instituirea unui ritual adevărat ţine de o inspiraţie divină şi de o cunoaştere metafizică la care nu am acces nici eu, nici tu, care citeşti aceste rânduri, şi nu e comparabilă cu nimic ce ar putea face parte dintr-o “cultură”. Nu e vorba de puritate morală, nici de virtute, ci de îndumnezeire. Ritualurile sunt stringent necesare în anumite momente ale ciclului cosmic, în anumite locuri tradiţionale foarte vaste, şi au un rol pe care îl calificăm, în lipsă de altceva, “salvator”. Ştiu că nu este deloc evident ceea ce spun aici, dar ritualurile sunt soluţii la probleme de viaţă şi de moarte.<br />
<a name='more'></a><br />
Odată constituite, ritualurile îşi fac menirea: ordonează haosul. Ca să dau un exemplu familiar pentru un creştin, jertfa Domnului Iisus a fost una ritualică (într-un mod inaccesibil intelectual preoţilor iudei care l-au condamnat la moarte, iniţiatorii umani dar paradoxal şi uneltele oarbe ale unui destin care trebuia să se îndeplinească), iar repetarea ei ritualică în timpul Sfintei Liturghii nu este cu nimic mai puţin reală şi efectivă. Ritualurile purifică şi reînnoiesc, ele sunt concomitent simboluri, adică realităţi de un ordin căruia omul modern nu-i poate nici măcar intui existenţa, darămite să participe conştient la el. Când aud creştini spunând revoltaţi că Sfânta Împărtăşanie nu este simbolul lui Hristos, ci Hristos însuşi, eu văd doar nişte oameni care au pierdut semnificaţia simbolului, şi acesta este unul din preţurile pe care le plătim paradigmei moderne: eradicarea până şi a amintirii vechilor forme de gândire. Ba da, Sfânta Împărtăşanie este simbolul lui Hristos şi Hristos Însuşi, nu este niciun conflict între cele două afirmaţii, pentru că simbolul este o realitate, nu ceva arbitrar, convenţional şi nesemnificativ. Dar asta, fireşte, este o altă dezvoltare pe care nu o voi asuma aici.<br />
<br />
Atunci când creştinismul a devenit o religie pentru cei mulţi, Sfinţii Părinţi au luat decizii pragmatice, în funcţie de tipul uman european (care între timp s-a degradat, noi nu mai suntem decât foarte puţin similari creştinilor primilor generaţii, sau creştinilor medievali), şi au stabilit legătura dintre preot (făptuitor al ritualului) şi mireni (participanţi la ritual). În timp, ritualurile creştine au căpătat un aspect fastuos, de ceremonial, dar fastul nu-i totuna cu ritualul, de aceea Sfânta Liturghie s-a putut oficia şi în închisorile comuniste de preoţi care ştiau rugăciunile pe de rost şi aveau câteva picături de vin şi nişte firimituri de pâine. Totuşi, pentru că ritualul nu poate fi făcut de către oricine şi în orice condiţii, chiar şi în cele mai vitrege locuri a fost legat de preoţi, de rugăciunile precise, de pâine şi de vin.<br />
<br />
Şi atunci, şi oricând, ritualurile creştine au fost apanajul exclusiv al sacerdotului. Într-un colţ de lume în care resursele intelectuale n-au fost niciodată prea generoase, acum mai puţin ca în urmă cu 2000 de ani, sacerdotul a fost garanţia păstrării doctrinei şi a înfăptuirii corecte a ritualului. Pentru aceasta a fost binecuvântat cu autoritate şi încărcat cu responsabilitate, pentru că în toate există un echilibru. Mireanul este dependent de preot şi-i datorează ascultate, după cum preotul la rândul lui este într-o ierarhie. Aceasta a fost timp de secole construcţia creştină, şi de aici şi-a tras creştinismul forţa pământească. Specific ierarhiei este ca un om să decidă pentru mai mulţi, şi cu cât urci mai sus piramida din ce în ce mai puţini oameni decid pentru din ce în ce mai mulţi.<br />
<br />
Acest lucru este salvator cât timp marile funcţii spirituale sunt asumate de oameni vrednici. Adică de sfinţi. Ierarhiile sunt sănătoase dacă impostorii pot fi ţinuţi departe de vârf. Când sunt piratate, toată construcţia se viciază. E adevărat că peştele de la cap se împute, dar asta în faza tranzitorie. La scurtă vreme după cap o să pută totul. Uriciunea pustiirii nu se limitează, oricât de mult ne-ar plăcea să credem, la câţiva ierarhi. Cade ca o ghiulea şi fisurează tot edificiul. Partea interesantă este că Biserica poate şi va funcţiona până la capăt (nu ştiu cum va fi “capătul”) inclusiv în aceste condiţii vitrege. Pentru că harul nu este condiţionat de sfinţenia celui care-l primeşte şi-l dă mai departe. Un preot nevrednic nu are mai puţin har decât un preot vrednic, cu condiţia să avem de-a face cu cineva care n-a uzurpat titlul de preot. Liturghia unui vicios nu e mai puţin efectivă decât cea a unui sfânt, cu condiţia ca toate prescripţiile ritualului să fi fost respectate. Aşadar, ştim că ierarhii ne vor trăda, dar într-un anumit sens tributul dat decăderii vremurilor nu ne poate atinge, cât timp ritualurile sunt ceea ce trebuie să fie.<br />
<br />
Cât este de gravă oprirea mirenilor de la ritualurile creştine? Că tot veni vorba, mirenii nu-s totuna cu “publicul”, pentru că ritualul nu e show, să-i numeşti pe mireni “public” este o înjurătură, preluată slugarnic în comunicatele BOR. Gravisimă. Un ortodox sau un catolic oprit de la ritual este un suflet aruncat în dezordinea modernă. În haos. Nu vorbesc despre creştinii protestanţi, ei au pierdut sensul ritualului iar pastorii lor nu sunt preoţi în succesiune apostolică. Nu e treaba mea să judec calitatea diferitelor confesiuni, am spus şi continui să spun că avem ce învăţa şi de la protestanţi, numai să vrem. Vorbim strict de ritualul pentru mireanul unei confesiuni tradiţionale. Oprirea de la ritual şi înlocuirea lui cu un show transmis live prin mijloace tehnologice este o nebunie în stare pură. Ceea ce se transmite prin ecran nu mai este Rta ऋत este o imagine a ritualului, o copie, un surogat. Nu avem Sfânta Liturghie online după cum nu putem spune c-am fost în pelerinaj dacă ne-am uitat la un documentar cu Sfântul Mormânt. Nu poţi veni să le spui mirenilor: în această perioadă aveţi acces la ritualurile on line. Nu e onest. Corect este să le spui: în această perioadă nu aveţi nimic. Pentru că de fapt, pentru mireni ritualurile au fost înlocuite cu nimic.<br />
<br />
De ce există ritualurile? Pentru că cei din vechime ştiau că anumite gesturi, făcute într-un anumit fel, antrenează toată ţesătura lumii. Că universul e ca o fântână care mai trebuie şi curăţată, altfel apa se bâhleşte şi în loc să ne potolească setea ne îmbolnăveşte. Că universul e ca o casă care se lasă într-o parte dacă ochiul gospodarului n-o veghează şi mâna n-o unge şi n-o văruieşte. Că universul e ca un animal care fără stăpân se jigăreşte şi cade din picioare. Eroul meu personal e un preot de ţară care reînnoieşte universul cu fiecare Sfântă Liturghie slujită pentru o biserică în care se află o babă. Oricare preot. Oricare ţară. Oricare babă.<br />
<br />
Există printre basmele lui Ion Creangă unul care profeţeşte exact momentul pe care-l traversăm noi. Momentul cosmic, nu clipa muritoare. Este Ivan Turbincă, iar hermeneutica lui ne-a lăsat-o Vasile Lovinescu. Personajul central al basmului este epitomul ierarhului creştin cu care suntem noi contemporani. Turbinca este puterea de a lega şi de a dezlega, Sfântul Petru îl cheamă în repetate rânduri la Poarta Raiului, este deci paznic al Porţii, misiunea fundamentală a vârfurilor ierarhiei creştine. E bun la suflet, milostiv, petrecăreţ, dezordonat şi prost. De o prostie spirituală, Ivan nu înţelege rosturile lumii, ale morţii, ale demonilor. Pe cei din urmă îi împrăştie în lume (exorcizarea presupune şi o fixare, pe care Ivan n-o ştie), împiedică moartea să-şi realizeze menirea, denaturează sensul poruncilor divine. Ivan se pune de-a curmezişul lumii, el îi ligaturează canalele subtile (nici Ivan nu ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, nici pe alţii nu-i lasă).<br />
<br />
Vă mai aduceţi aminte primul comunicat al Patriarhiei, cel cu linguriţa, care a produs o stupoare generală? Oare unde e textul lui acuma? A dispărut în genunile internetului. Autorul este clar: Ivan Turbincă (indiferent cine îi împrumută masca lumească trecătoare). Nu, nu era despre linguriţă, era despre ritual. La cererea publicului (cum altfel?, spectator) admitea modificarea unui detaliu dintr-o construcţie care ne vine din zorii creştinismului, un tezaur de care nu avem voie să ne atingem decât cu reverenţă. Ritualurile nu sunt “în mare”, nu pot fi sintetizate, după cum nu sunt nici povestibile, nici transmisibile live. Pot fi dezbrăcate de ceremonialul fastuos, dar nu rezistă la modificarea detaliilor esenţiale. Iar linguriţa aceea este una din expresiile materiale ale comuniunii. N-o putem înlocui cu linguriţe personale de unică folosinţă decât cu preţul profanării (a intruziunii profanului) ritualului în ansamblu. Pe moment, linguriţa e acolo, Ivan Turbincă n-a putut-o clinti, dar s-a răzbunat alungând creştinii de la ritual. E ceasul lui.
Unknownnoreply@blogger.com9tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-26745679985044503072020-03-01T20:31:00.001+02:002020-03-01T21:18:47.755+02:00Lungul drum de la tine spre inima taAr trebui să ne gândim la evanghelia de azi (Matei 6, 14-21) ca la o mostră de retorică sacră, ca la un poem divin, ca la demonstraţia infailibilă a unei teoreme improbabile. Este atât de clară şi coerentă încât primul gând al hermeneutului este că nu se poate nimic adăuga în afara unui “da”. Că nu poate fi decât citită, apoi recitită, şi din nou citită. Şi totuşi, structura şi gradaţia versetelor lasă loc de exprimare a admiraţiei. Versetele se grupează într-un crescendo pe trei trepte: 14-15 (versetele lumii), 16-18 (versetele retragerii din lume) şi 19-21 (versetele aşezării în absolut). Primul grup are ca simbol relaţia noastră cu oamenii, al doilea este despre buna utilizare a postului, al treilea este despre Centrul fiinţei, pomenit ca inima noastră. Este o ascensiune (de la oameni spre ceruri, deci de la relativ la absolut) şi o interiorizare (de la lumea exterioară spre cerurile din noi).<br />
<br />
Pe oameni trebuie să-i iertăm pentru a fi iertaţi de Tatăl Cel ceresc. E o relaţie comercială (un pleonasm pe vremea când <i>comerţ</i> însemna schimb de orice fel, inclusiv de idei) care decurge din imperativul dragostei pentru aproapele nostru ca pentru noi înşine. Dacă-l iubim pe celălalt aşa cum ne iubim, este lesne să iertăm. Cu oamenii suntem într-o deplină egalitate sacră, nu avem niciun motiv să punem propriul eu înaintea eului aproapelui. Relaţia de solidaritate umană trebuie să fie desăvârşită, nu avem motiv să preferăm pe cineva înaintea altcuiva. Versetele 14-15 sunt orizontale, iar faptul că se începe cu ele şi nu cu Centrul fiinţei, este pentru că ascensiunea începe numai după ce ne-am lămurit relaţia cu lumea. Faţă de ceea ce urmează, cel mai uşor lucru sfânt de făcut este să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi şi să-i dai ceea ce vrei să primeşti.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
Asceza este parte din efortul nostru de desprindere de lume. Postim cu stomacul, cu ochii, cu sexul. Le anulăm, ne prefacem că nu mai există. Postim mai ales cu cuvântul şi cu gândul. Pe primul îl înlocuim cu tăcerea, pe al doilea îl alungăm. Postim pentru a deveni stăpânii vehiculului nostru trecător. Trupul care posteşte, sufletul care posteşte, mintea care posteşte e cal înşeuat, cu chinga strânsă sub burtă, cu zăbala potrivită în gură, cu martingala care ţine capul bidiviului în piept şi-l împiedică să poftească nebunia galopului. În asceză suntem în lume dar plutim deasupra ei, de aceea este în logica efortului să evităm plata lumească. Exerciţiul este amestec de voinţă (în raport cu corpul) şi adoraţie (faţă de Dumnezeu), iar reuşita lui este condiţionată de rezerva faţă de cele vizibile şi atenţia concentrată spre cele “întru ascuns”. Asceza ne ridică deasupra lumii şi ne apropie de Centru, dar nu e nici a lumii, nici a Centrului.<br />
<br />
Nu trebuie să ne gândim la “comori” neapărat ca la bunuri convertibile în bani. Dacă ne limităm la sensul vulgar al termenului, atunci îndemnul “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” ar fi doar pentru oamenii capabili de investiţii financiare semnificative. Cu toţii suntem nişte strângători de comori, iar lista acestora este indefinită: idei, experienţe, plăceri, sentimente, fapte, intenţii... Comorile noastre nu sunt neapărat tangibile şi transformabile în bani, dar asta nu le face mai puţin ceea ce sunt: căutata vecinătate a Centrului fiinţei noastre. Ideile nemuritoare, experienţele virtuoase, plăcerile curate, sentimentele nobile, faptele bune şi intenţiile corecte sunt investiţiile celeste. Inima nu se poate împiedica să-şi contemple comorile, şi vai de inima ale cărei comori sunt perisabile şi nesigure!<br />
<br />
Prima treaptă este cea a desăvârşirii noastre în raport cu cele relative, după modelul desăvârşirii Tatălui, care-l iubeşte şi pe cel virtuos şi pe cel păcătos la fel. Este condiţia nenegociabilă a drumului spiritual. A doua treaptă este cea a renunţării la cele relative, vehiculul nostru spre îndumnezeire. Dacă l-am dobândit, lumea se va strădui să ne tenteze cu admiraţia ei, capcană care poate anula eforturile ascetului. A treia treaptă este cea a bunei aşezări întru cele eterne. Nu-i reuşeşte celui care nu s-a scuturat de confuzia intelectuală, simbolizată prin proasta investire a comorii. Efectul anulează toate eforturile şi este devastator: proasta amplasare a inimii. Nepărtinirea în cele relative are ca rezultat dragostea, asceza mobilizează şi căleşte voinţa, justa aşezare a Centrului este opera discernământului intelectual.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-61647584301005784222020-02-10T20:55:00.004+02:002020-02-10T21:06:54.357+02:00La şuetă cu Dumnezeu despre un bugetar corupt Parabola fariseului şi a vameşului este despre atitudine. În rugăciune, ca în orice întreprins de om, atitudinea adecvată este cheia reuşitei. Iisus nu rosteşte această povestioară pentru a lămuri subtilităţi legate de ritualurile religiei mozaice, nici pentru a desluşi hermeneutica sacră, ci pentru a surprinde în cuvinte ceea ce nu ţine decât prea puţin de cuvinte.<br />
<br />
Personajele sunt antitetice: fariseul şi vameşul. Primul este exponentul unui curent religios care se va coagula într-o bogată codare teologică din care Talmudul şi Midraş sunt operele cele mai cunoscute. Fariseul este un tehnocrat, pentru el religia presupune o cunoaştere amănunţită a problemelor şi a soluţiilor tehnice. Prin conformismul la care aderă este un elitist, un rafinat, un hipster. Cel de al doilea este un funcţionar care se ocupă cu colectarea impozitelor. Un bugetar care nu dă socoteală nimănui, capabil să comită serioase abuzuri împotriva cetăţenilor. Un corupt.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
Întreaga viaţă a fariseului e impregnată de religie. Fiecare gest, fiecare moment şi fiecare loc sunt aspectate de sute de porunci şi interdicţii. Cu greu s-ar putea găsi un om a cărei existenţă să fie, în cele mai mici detalii, mai pătrunsă de gânduri pioase. Pe de altă parte, vameşul îşi duce traiul printre bani şi blestemele oamenilor. Are parte de toată libertatea pe care şi-o doreşte: poate confisca bunuri în locul impozitelor, poate arunca rău-platnicii în închisoare sau îi poate vinde ca sclavi. Dacă plăteşte irodului suma convenită la timp, poate băga mâna în cufărul cu monezi şi s-o scoată plină, poate colecta acelaşi impozit de două ori, poate face orice-i trece prin cap. Între proprietatea publică şi proprietatea lui personală există o barieră foarte subţire pe care o poate trece de câte ori vrea.<br />
<br />
Este şi firesc ca doi oameni atât de diferiţi să se roage un pic diferit. Tehnocratul fariseic spune degajat: “Doamne, mulţumesc de întrebare, mă descurc. N-am treabă cu hoţii, nedrepţii, curvarii sau cu acest bugetar corupt. Merg la cursuri de mindfulness, bag şi scubadaiving vara, ceva ski iarna, fiţe decente pentru care-Ţi mulţumesc.” În colţul lui, cu capul aplecat, inspectorul de la ANAF îngaimă: “Doamne, dăruieşte-mă!” Iisus e tranşant: primul o arde aiurea, abia al doilea are atitudine exemplară.<br />
<br />
Haideţi să analizăm diferenţele. Fariseul este un meritocrat convins că stilul lui de viaţă conformist îl ridică deasupra semenilor: pensionarii, căpşunarii, asistaţii social şi bugetarii. El ştie că e pe bune şi face concesia de a-I mulţumi retoric lui Dumnezeu, dar de fapt mesajul este unul reglementat de logica schimbului: Doamne, Îţi dau conduita mea exemplară, Tu te porţi frumos cu mine, suntem chit. Nu se roagă, stă la o şuetă cu Dumnezeu faţă de care-şi etalează stima de sine. Gândeşte pozitiv şi nu ascunde că e mulţumit de nivelul lui de dezvoltare personală.<br />
<br />
Vameşul se ştie neînsemnat, în nevoie, şi cere îngânând câteva vorbe impersonale. Îl lasă pe Dumnezeu să aleagă pentru el, gata să se mulţumească cu orice dar. Nu ştim dacă este corupt, dacă se căieşte pentru viaţa lui de abuzuri în serviciu, dacă a luat decizia să fie om cinstit, eventual dacă e gata să se lepede de trecut şi să savureze virtuţile aspre ale mediului privat. Nu ştim dacă e un bugetar cinstit sau dacă are o criză trecătoare şi de săptămâna viitoare se va întoarce la traiul lui corupt de bugetar corupt. Nu ştim nimic, Scripturile nu ne dezvăluie aceste detalii. De ce? Pentru că din punct de vedere al atitudinii în rugăciune, toate acestea nu contează.<br />
<br />
În Evanghelie nu există nimic care să fie neesenţial. Detaliile textului sacru sunt întotdeauna relevante, asemenea şi tăcerile. Dacă Iisus îl dezaprobă pe fariseu înseamnă că împlinirea prescripţiilor religioase nu conferă nicio superioritate asupra aproapelui şi nu trebuie să ne facă dezinvolţi şi tupeişti în relaţia cu Dumnezeu. Iar dacă nu ştim nimic despre vameş în afara faptului că are atitudinea corectă în rugăciune înseamnă că acea atitudine trebuie să fie universală. Buni sau răi, inteligenţi sau tâmpiţi, vicioşi sau pocăiţi, în raport cu Dumnezeu suntem nişte nimic care cer orice şi primesc negreşit totul. Cu condiţia să nu transformăm rugăciunea într-o bârfă mică cu Dumnezeu.
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-52634922785800991822020-02-02T16:14:00.000+02:002020-02-02T18:27:33.435+02:00Câinele şi preţul vieţiiAstăzi la liturghie s-au citit două evanghelii: a Femeii Cananeence (Matei 15, 21-28) şi a Întâmpinării Domnului (Luca 2,22-35), pentru că Întâmpinarea Domnului a căzut în a şaptesprezecea săptămână după Rusalii. Sunt două diferite, dar au în comun întâi de toate tema recunoaşterii Logosului umblător printre oameni. Apoi, hermeneutica celor două evanghelii se poate îmbina într-o singură frază, ca şi cum cele două texte ar căpăta o neaşteptată armonie prin alăturare. Dar despre aceasta la final.<br />
<br />
Iisus e în ţară păgână când este abordat de o femeie păgână. E zgomotoasă, ţipă după el cu jale, îl împloră fără nicio discreţie numindu-l “Fiul lui David”. În manierele noastre rugăciunea e cântec sau şoaptă, niciodată urlet. Probabil că nici ale apostolilor, care-i cer lui Iisus s-o alunge: cananeeanca e insuportabilă ca o cerşetoare prefăcută. Iisus tace, pare insensibil. La insistenţele femeii, Iisus afirmă cu un aer inflexibil: “N-am fost trimis pentru toţi, doar pentru unii.” Pentru ea, nu. Sunt destui cei care interepretează obtuz afirmaţia cea din urmă, pentru a sublinia că Mesia venise doar pentru Israel. Li se pare că alternativa ar fi o minciună, inacceptabilă în gura lui Iisus. Nu e adevăr, nu e minciună, e joc.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
Culturile în care cuvintele “iniţiere”, “maestru” şi “ucenic” mai au încă semnificaţii neîndoielnice îl înţeleg prea bine. Desigur, Iisus nu transmite o iniţiere femeii care imploră vindecarea fiicei ei, dar sensul jocului e acelaşi: verificarea calificării celei care cere. Ştii ce ceri? Ştii de la cine aştepţi? Ştii cine eşti? Toate acestea se pot cuprinde într-o singură întrebare: Poţi primi ceea ce am să-ţi dau? Iisus nu risipeşte niciodată, întotdeauna dă condiţionat de calificarea celui care-l aşteaptă. Iar numele vredniciei este credinţa. Ştiu că o să pară scandalos, dar nu faptele bune, nu conduita morală ireproşabilă, nu binecuvântarea specială acordată poporului ales, ci doar credinţa. Nu ştim absolut nimic despre cananeeanca gălăgioasă din Tir pentru că Scriptura nu ne spune nimic din ceea ce nu contează. Dar ştim cum era credinţa ei.<br />
<br />
Femeia idolatră se închină lui Rabbi din Israel ca unui zeu printre oameni. De sus în jos, Rabbi o întreabă de ce o căţea vrea ceea ce li se cuvine oamenilor. “Dă-mi, Doamne, firimiturile care cad de la oameni, şi pentru mine va fi ospăţ!” În punctul acesta, care aminteşte de vindecarea slugii centurionului roman, Iisus spune: Ai calificarea necesară pentru a primi ceea ce vreau să-ţi dau, credinţa ta e ca diamantul, nu poate fi tulburată de nimic. Şi în clipa aceea fata se vindecă, pentru că între cuvânt şi faptă nu există la Dumnezeu nici timp, nici spaţiu.<br />
<br />
Evanghelia Dreptului şi Sfântului Simeon este la fel de stranie: unuia dintre leviţi, “om drept şi temător de Dumnezeu”, i se profeţise că nu va muri înainte de a-l vedea pe Mesia. Calificările lui sunt, după cum spune şi textul, dreptatea şi frica de Dumnezeu. Nu se pomeneşte nimic despre credinţă, care e temelia pe care s-au aşezat acestea două, pentru că Simeon e cunoscător, credinţa lui a înflorit: “Duhul Sfânt este peste el”. Adică îi vorbeşte şi preotul ştie să asculte. La Templu, pruncul Iisus este adus în a patruzecea zi. Simeon îl recunoaşte şi rosteşte faimoasa lui rugăciune: “Acum slobozeşte în pace pe robul tău, Stăpâne...”<br />
<br />
Drept, înţelept şi vieţuitor sub Duhul Sfânt, Simeon este un desăvârşit, un îndumnezeit. În el atâta om a mai rămas cât să-şi primească preţul vieţii. Chiar dacă nu ne gândim prea des la asta, fiecare dintre noi ştie că trebuie să existe o răsplată pentru efortul penibil şi adesea mizerabil pe care-l numim viaţă. Ceva îndeajuns de curat şi nepreţuit încât să ne faca să spunem că n-am trăit în zadar, c-am fost mai mult decât o târâtoare şi-o frunză bătută de vânt. Preţul vieţii fiecăruia. Simeon îl ştie prea bine: nu va muri înainte de a-l vedea pe “Hristosul Domnului”. Simeon cel drept şi cel înţelept îşi aşteaptă preţul, pentru că dreptatea nu-i destul, înţelepciunea nu-i destul, fără preţul acela se ştie sărac şi gol.<br />
<br />
Ce se petrece este dincolo de cuvinte. În templu sunt o mulţime de băieţi, şi o mulţime de părinţi. Iisus nu şi-a început misiunea lumească, Iisus n-a spus nimic, n-a restaurat spiritual lumea prin cuvânt şi prin jertfă. Dar Simeon se duce la unul dintre copii şi-l ia “în braţele sale”, pentru că preţul e atât de mare încât nu încape decât între palme şi piept: “Acum slobozeşte în pace pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău...” Acum pot muri, pentru că mi-am primit plata promisă, şi plata e bună, pot pleca liniştit. Cu cine vorbeşte Simeon? Cu Duhul Sfânt, care e în continuare deasupra lui, cu Hristos, care e în faţa lui, cu Iahve, care e peste tot. Simeon îi răspunde celui care i l-a arătat fără greş pe Iisus: “El e, aşteptarea ta a luat sfârşit, slugă credincioasă!” A mai trăit mult, a mai trăit puţin dreptul Simeon? Vieţile care şi-au primit preţul au ieşit din propria durată.<br />
<br />
Mulţi îi cer minuni lui Iisus, dar cananeeanca i se închină. Mulţi caută reprezentările lui Dumnezeu în temple, ea îl vede aievea. Mulţi vor milă, dar cananeeanca sărută piciorul care o loveşte. Ea ştie, înaintea apostolilor, înaintea sacerdoţilor, că e în faţa lui Dumnezeu. Ignoranţa ei coincide cu maximum de intuiţie, de aceea ţipă fără reţinere, pentru că manierele sunt bune printre oameni, dar lui Dumnezeu îi scoţi şi-i întinzi sufletul, pe acolo pe unde iese el, pe gură, amestecat cu urlete: Spui că sunt câine, Doamne, atunci dă-mi voie să mă gudur la picioarele tale! Spui că sunt prost, Doamne, atunci luminează-mă să te pricep! Spui că sunt canalie, Doamne, atunci înnobilează-mă cu nobleţea ta! Spune orice, Doamne, pentru că ştiu că-s din soi de orice, numai miluieşte-mă!<br />
<br />
De aceeaşi indiferenţă faţă de oameni se face vrednic şi Simeon atunci când ridică pruncul divin în braţe. El nu mărturiseşte nimănui nimic, nu cere Sinedriului din care probabil făcea parte să ia act de venirea lui Mesia, ci vorbeşte cu singurul care contează: “Acum slobozeşte în pace pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta...” Vede începutul misiunii hristice şi mulţumeşte pentru sfârşitul ei, pentru că înţeleptul cunoaşte sfârşitul în început. Nu s-a încropit mai mult de un prunc, şi Simeon sărbătoreşte deja victoria. E un dialog între rob şi Stăpân, iar cei care asistă “se miră” de ceea ce aud. Îndumnezeitul Simeon l-a recunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu se cunoaşte negreşit pe sine.<br />
<br />
O închinătoare la idoli îl venerează pe Iisus şi un preot preasfânt îl primeşte în braţe ca preţ al vieţii lui. Amândoi ştiu că Dumnezeu e făcut om, acolo, sub ochii lor. Într-un mod neaşteptat, hermeneutica celor două evanghelii se articulează într-o singură frază: “Sunt câine, Doamne, fii preţul vieţii mele!” Lui Dumnezeu pe Dumnezeu îl cerem, ca viaţa noastră să nu fie degeaba.
Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-70270212427181855762019-11-17T09:16:00.005+02:002019-11-17T09:16:53.445+02:00Frânturile zilei (CXCV)Spune Scriptura: “Şi postind El patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă a flămânzit.” Nimic mai complet şi mai explicit decât acest verset de la Matei. Iisus n-a postit ziua şi a mâncat noaptea, ci a postit neîntrerupt. N-a postit de apă, ci de mâncare, pentru că la urmă a flămânzit, dar n-a însetat, şi a fost ispitit cu pâine, nu cu apă. În ciuda a ceea ce auzim prea des de la amvon, Iisus a băut apă în timpul postului, şi confuzia aceasta nu-i lipsită de importanţă. În treacăt fie spus, în pustie nu lipseşte apa. Iar foamea n-a simţit-o în post, tocmai pentru că nu-i unul şi acelaşi lucru (de fapt, foamea şi postul se exclud reciproc, pentru că intenţia schimbă natura faptului de a nu mânca) ci abia “în cele din urmă”, adică la capătul celor patruzeci de zile de stat în pustie. Este drept să ne întrebăm cu cine s-a luptat Iisus înainte ca Ispititorul să vină să-l tenteze? Cu natura sa umană, cu frigul şi căldura pustiei, cu plictiseala. Abia după ce le-a înfrânt pe acestea a catadicsit să vină şi Satana, care a aşteptat răbdător ceasul suprem al foamei.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
Tot în episodul ispitirii lui Iisus în pustie, trecem poate prea uşor cu vederea dimensiunea lui de “ceartă teologică”: fiecare dintre cei doi îşi începe afirmaţia cu “scris este”. Atunci când diavolul Îl provoacă să facă din pietre pâini, pentru a-Şi demonstra că este Fiul lui Dumnezeu, Iisus răspunde: “Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul...” Când diavolul îl ispiteşte să se arunce de pe aripa templului, îi argumentează: “Scris este: Îngerilor Săi le va porunci pentru tine...”, iar Iisus se opune invocând la rândul său autoritatea textului: “Dar mai este scris: Să nu-L ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.” Nu este treaba mea, ca om, să-L pun la încercare pe Dumnezeu. În cele din urmă, când refuză dominaţia lumească asupra lumii, Iisus o face tot în numele scripturii: “Mergi înapoia Mea, Satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” (Matei 4, 10) Nu trebuie ca oameni să-i slujim altcuiva decât lui Dumnezeu.<br />
<br />
Nu avem în vedere suficient de mult faptul că Dumnezeu întrupat este ispitit ca om, şi că diavolul ştia prea bine că există o sansă de a-L pierde pe Dumnezeu datorită naturii umane pe care o îmbrăcase pentru a o readuce la El. Iar ca om, Iisus este aici credinciosul desăvârşit, a cărui claritate mentală se sprijină pe autoritatea deplină şi a textului sacru. Modul în care judecă El fiecare idee în funcţie de autoritatea Scripturii ar trebui să fie pentru noi conduita exemplară. Pe acest om credincios îl ispiteşte satana şi nu oricum, nu cu vicii, ci cu foame, cu stăpânirea asupra lumii şi cu lectura în răspăr a textului sacru. Pe înfometat îl tentează cu pâine, pe om îl tentează cu puterea şi pe hermeneut cu hermeneutica proastă. Diavolul nu iartă nimic, încearcă trupul, sufletul şi intelectul, caută o breşă prin care să pătrundă şi să se înstăpânească. Curăţat prin post şi purificat prin ispită, Iisus va fi gata să-şi înceapă misiunea în lume, iar diavolul i se va supune ca unuia care nu i s-a supus în ceasul încercării.<br />
<br />
Avem un parcurs ascetic (postul negru până la foame), un breviar al ispitelor şi o metodă a rezistenţei spirituale prin raportarea la discernământul format de textul sacru. Acestea ni le aduce spre cunoştinţă Iisus Hristos, Dumnezeu care făcut om îşi asumă necesitatea îndumnezeirii. Încercările Lui sunt ale noastre, ispita Lui e a noastră, scăparea Lui e a noastră.
Unknownnoreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-64541506226232327262019-08-17T13:02:00.001+03:002019-08-17T13:02:46.291+03:00Frânturile zilei (CXCIV)Dacă vreodată un povestitor cu har se va apleca asupra vremurilor noastre, personajul clasic pe care-l va transpune direct din cratiţa realităţii curente în text va fi consumatorul, acest monstru alintat şi greţos. După cum îl arată şi numele, consumatorul consumă, operaţiune în urma căreia nu chiar totul se pierde, ceva se restituie universului sub formă de dejecţii buboase: mofturi absurde, pretenţii nelalocul lor, fiţe insuportabile. Dacă Iisus ar fi avut în timpul miracolului înmulţirii peştilor şi a pâinilor de-a face cu câţiva consumatori, aceştia s-ar fi grupat într-un loc şi-ar fi spus: e o bătaie de joc, cine-a mai pomenit aşa ceva?, e inadmisibil. Din fericire, Evanghelia ne lasă să înţelegem că cei de faţă erau ca la cinci mii de bărbaţi.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
Principala armă a consumatorului este simţul critic, pe care îl are lung, mobil şi bălos. Peisajele sunt scârboase, supa e prea rece, patul îi dă dureri de spate. Pereţii sunt afumaţi, autocarele infecte, mâncarea de hârtie. Feciori de împărat, feţi frumoşi şi ilene cosânzene se întrec să-l satisfacă din toate poziţiile, dar consumatorul îi învinge pe toţi, tocându-le negreşit nervii la fiecare. O societate întreagă este hipnotizată şi paralizată în faţa consumatorului, al cărui simţ critic şerpuieşte astăzi peste tot: în şcoli, în instanţe, în biserici. Profeţiile spun că într-o zi pe o uşă va fi afişată o foaie ruptă dintr-un caiet de matematică cu o proclamaţie dezrobitoare: “Accesul consumatorilor interzis”, dar omul care să îndeplinească această ispravă aşteptată cu sufletul la gură nu pare încă să se fi născut.<br />
<br />
Consumatorul are un singur principiu, un singur scop, o singură cauză: el. Raţionamentul lui, argumentul lui, entuziasmul lui este el. Universul consumatorului este format dintr-o singură galaxie: el. Lumea se împarte în două categorii aflate într-un conflict imposibil de conciliat: el şi nimic. Gelatinos, cleios şi împuţit, consumator se prelinge scâncind după orice gâdilătură, convins că acidul niciunui text nu-l va face prea curând să sfârâie şi să pocnească sec, într-o lume care face eforturi dincolo de barierele imposibile ca el să-şi târâie existenţa crăpând molatec şi plictisit de plăcere.
Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-64396129561215930972019-06-24T05:50:00.001+03:002019-06-24T05:51:22.806+03:00Debut: Insuportabila vecinătate a sufletului, Editura Alexandria Publishing<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg32_dPI8PsiaD0aBEgFRgMpMjA1hBl9uQq2WD2RkRC5PzVpy27BrddEoHyip6jfZp4X4Lu-Kd_bMmgAHF4gkozD5kBlo56G3XH_7Jy_Ue0kX8fH6UANPPMw9kk_vHrAIxvz1XSOOYjWg/s1600/coperta+Insuportabila+vecinatate.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="469" data-original-width="960" height="156" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg32_dPI8PsiaD0aBEgFRgMpMjA1hBl9uQq2WD2RkRC5PzVpy27BrddEoHyip6jfZp4X4Lu-Kd_bMmgAHF4gkozD5kBlo56G3XH_7Jy_Ue0kX8fH6UANPPMw9kk_vHrAIxvz1XSOOYjWg/s320/coperta+Insuportabila+vecinatate.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
<div style="background-color: white; color: #666666; font-family: helvetica, arial, sans-serif; margin-top: 1em;">
Disponibilă pe site-ul Editurii Alexandria, cu miros de hârtie şi tipar, “Insuportabila vecinătate.<span class="text_exposed_show" style="display: inline; font-family: inherit;">..” îşi începe drumul ei în lume. Va avea cititorii pe care îi merită. Pe unii îi va creşte, pe alţii îi va lăsa neschimbaţi. Pentru cei care o vreţi cu autograf şi nu mai aveţi răbdare până la lansarea din timpul Festivalului Internaţional de Teatru de la Turda, mă contactaţi în privat şi rezolvăm cumva.</span></div>
<div class="text_exposed_show" style="background-color: white; color: #666666; display: inline; font-family: helvetica, arial, sans-serif;">
<div style="font-family: inherit; margin-bottom: 1em; margin-top: 1em;">
Mulţumiri domnului <a class="profileLink" data-hovercard-prefer-more-content-show="1" data-hovercard="/ajax/hovercard/user.php?id=100010691835326&extragetparams=%7B%22__tn__%22%3A%22%2CdKH-R-R%22%2C%22eid%22%3A%22ARAHHxyvYR5Jm_hq_hK_zPgktiCzzbIpEeen1lD3AfRId0ZRrIqa8CgW8dap8Md3Ab-BzSFX7go0cgpp%22%2C%22fref%22%3A%22mentions%22%7D" href="https://www.facebook.com/profile.php?id=100010691835326&__tn__=%2CdKH-R-R&eid=ARAHHxyvYR5Jm_hq_hK_zPgktiCzzbIpEeen1lD3AfRId0ZRrIqa8CgW8dap8Md3Ab-BzSFX7go0cgpp&fref=mentions" style="color: #385898; cursor: pointer; font-family: inherit; text-decoration-line: none;" title="Teodoru Ghiondea">Teodoru Ghiondea</a>, primul lector şi semnatarul prefeţei, legătura mea vie cu genealogia spirituală a celor de la care ştiu tot ceea ce ştiu.</div>
<div style="font-family: inherit; margin-bottom: 1em; margin-top: 1em;">
Mulţumiri domnului <a class="profileLink" data-hovercard-prefer-more-content-show="1" data-hovercard="/ajax/hovercard/user.php?id=100009405232404&extragetparams=%7B%22__tn__%22%3A%22%2CdKH-R-R%22%2C%22eid%22%3A%22ARCyjQUvYVKq6SHrVUu-Swi3ppa1qbZNfj243Pgq4spVkSE8k6UwY5Sb_NB2PnCi4NBI0-lwFU8-bp1p%22%2C%22fref%22%3A%22mentions%22%7D" href="https://www.facebook.com/profile.php?id=100009405232404&__tn__=%2CdKH-R-R&eid=ARCyjQUvYVKq6SHrVUu-Swi3ppa1qbZNfj243Pgq4spVkSE8k6UwY5Sb_NB2PnCi4NBI0-lwFU8-bp1p&fref=mentions" style="color: #385898; cursor: pointer; font-family: inherit; text-decoration-line: none;" title="Marius Romila">Marius Romila</a>, care s-a pregătit timp de treizeci de ani pentru a face într-o după-amiază coperta acestei cărţi.</div>
<div style="font-family: inherit; margin-bottom: 1em; margin-top: 1em;">
Mulţumiri lui <a class="profileLink" data-hovercard-prefer-more-content-show="1" data-hovercard="/ajax/hovercard/user.php?id=100012472890899&extragetparams=%7B%22__tn__%22%3A%22%2CdKH-R-R%22%2C%22eid%22%3A%22ARCQFyew0Tw9PD26HoaDLOOy8pylun2961wk-krD839eHXP6JZ4rQ-XB9swm4Rff5quRyJLaPpYq1mOV%22%2C%22fref%22%3A%22mentions%22%7D" href="https://www.facebook.com/profile.php?id=100012472890899&__tn__=%2CdKH-R-R&eid=ARCQFyew0Tw9PD26HoaDLOOy8pylun2961wk-krD839eHXP6JZ4rQ-XB9swm4Rff5quRyJLaPpYq1mOV&fref=mentions" style="color: #385898; cursor: pointer; font-family: inherit; text-decoration-line: none;" title="Silviu Man">Silviu Man</a> şi lui <a class="profileLink" data-hovercard-prefer-more-content-show="1" data-hovercard="/ajax/hovercard/user.php?id=610229642&extragetparams=%7B%22__tn__%22%3A%22%2CdKH-R-R%22%2C%22eid%22%3A%22ARDXAbPslcUM57-xx2-nfOXHpwKu6H3WWjCJLIN2gkQ-UuYsoqTxMaNf6KUE8LYtQYE_baRgumcxCKGw%22%2C%22fref%22%3A%22mentions%22%7D" href="https://www.facebook.com/profesorul?__tn__=%2CdKH-R-R&eid=ARDXAbPslcUM57-xx2-nfOXHpwKu6H3WWjCJLIN2gkQ-UuYsoqTxMaNf6KUE8LYtQYE_baRgumcxCKGw&fref=mentions" style="color: #385898; cursor: pointer; font-family: inherit; text-decoration-line: none;" title="Mihai Marinescu">Mihai Marinescu</a>, prietenii mei cu care am vânat leii pe care i-am zăvorât în paginile acestei cărţi.</div>
<div style="font-family: inherit; margin-top: 1em;">
Pentru editorul meu, <a class="profileLink" data-hovercard-prefer-more-content-show="1" data-hovercard="/ajax/hovercard/user.php?id=1267043936&extragetparams=%7B%22__tn__%22%3A%22%2CdKH-R-R%22%2C%22eid%22%3A%22ARBY7ci8amBQq98OQANE_lRBsfNJOtbAG2tnno_HG37CExugUcXGDd4xyHVZ0gd6DQu4XxXMZxxvbCOn%22%2C%22fref%22%3A%22mentions%22%7D" href="https://www.facebook.com/dan.alexandrescu.18?__tn__=%2CdKH-R-R&eid=ARBY7ci8amBQq98OQANE_lRBsfNJOtbAG2tnno_HG37CExugUcXGDd4xyHVZ0gd6DQu4XxXMZxxvbCOn&fref=mentions" style="color: #385898; cursor: pointer; font-family: inherit; text-decoration-line: none;" title="Dan Alexandrescu">Dan Alexandrescu</a>, am o recunoştinţă imposibil de exprimat în convenţii retorice. Nici nu încerc. Aş vrea să cred că <a class="profileLink" data-hovercard-prefer-more-content-show="1" data-hovercard="/ajax/hovercard/user.php?id=1130832612&extragetparams=%7B%22__tn__%22%3A%22%2CdKH-R-R%22%2C%22eid%22%3A%22ARAlg9T170jn-IQDyyHQpSjFhihrjDa-iHEzmfiM71OljE20sDX2a8KiYYXnA3-ltB-lAp5JNfKHmI3x%22%2C%22fref%22%3A%22mentions%22%7D" href="https://www.facebook.com/alina.stredie?__tn__=%2CdKH-R-R&eid=ARAlg9T170jn-IQDyyHQpSjFhihrjDa-iHEzmfiM71OljE20sDX2a8KiYYXnA3-ltB-lAp5JNfKHmI3x&fref=mentions" style="color: #385898; cursor: pointer; font-family: inherit; text-decoration-line: none;" title="Alina Stredie">Alina Stredie</a> se va felicita într-o zi pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine. Ziua aceea nu a venit încă.</div>
<div style="font-family: inherit; margin-top: 1em;">
<br /></div>
<div style="font-family: inherit; margin-top: 1em;">
</div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify;">
Această lucrare, cu care îmi fac
intrarea în lumea cărţilor tipărite, poate fi găsită doar în Librăriile
Alexandria. <a href="http://www.librariilealexandria.ro/reteaua-de-librarii">Verificaţi</a> dacă în oraşul vostru se află o astfel de librărie. A
doua posibilitate este să o achiziţionaţi on-line de <a href="http://www.librariilealexandria.ro/radu-iliescu-insuportabila-vecinatate-a-sufletului">aici</a>.</div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify;">
Dacă doriţi un exemplar cu
dedicaţie din partea autorului, mă contactaţi la adresa de e-mail: riliescu2000
at yahoo dot com.</div>
<div style="font-size: 12px;">
<br /></div>
</div>
Unknownnoreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-45104634106443568702019-04-24T20:17:00.001+03:002019-04-24T20:17:15.126+03:00Frânturile zilei (CXCIII)Şi o mică bârfă locală: Catedrala Schimbarea la Faţă din Cluj-Napoca, Bulevardul Eroilor, numărul 10, a fost ridicată la sfârşitul secolului XVIII de către ordinul romano-catolic al Fraţilor Minoriţi Conventuali (o ramură a franciscanilor). Se pare că banii necesari lucrărilor ar proveni în cea mai mare parte dintr-o donaţie a împărătesei Maria Tereza. În 1924 Papa Pius al XI-lea a decis să doneze lăcaşul de cult Bisericii Române Unite cu Roma, care o va folosi de acum încolo drept catedrală a Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla.<br />
<br />
În anul 1948, când comuniştii au scos Biserica Unită în afara legii, clădirea a fost dată în folosinţă Bisericii Ortodoxe Române. După 1989 Episcopia Greco-Catolică a cerut să i se recunoască dreptul de proprietate asupra lăcaşului de cult, fiind tratată cu multă tăcere de BOR. A fost nevoie de un proces care a durat 8 ani între Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, proces mutat la mai multe instanţe din ţară pentru ca nu cumva în compoziţia completului de judecată să se afle cineva cu afinităţi greco-catolice, până când Curtea de Apel Ploieşti a dispus restituirea imobilului. Pe 13 martie 1998, BOR a făcut o ultimă încercare de a ignora sentinţa rămasă definitivă: credincioşii ortodocşi au încercat să blocheze accesul greco-catolicilor în biserică, fiind nevoie de intervenţia forţelor de ordine şi a unui executor judecătoresc pentru punerea în posesie a proprietarului de drept. În treacăt fie spus, nerespectarea unei sentinţe rămase definitive este o infracţiune în sine.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
O să vă întrebaţi: şi ce importanţă particulară are această biserică printre sutele şi miile de lăcaşuri de cult care au fost furate de complicitatea PCR + BOR? Este un caz care contrazice toate justificările promovate de BOR pentru a păstra obiectul furtului din 1948, demascând fără menajamente ipocrizia şi minciuna. În linii mari, BOR şi-a construit propaganda pe următoarele teze: 1) BOR n-a venit decât să recupereze lăcaşurile de cult care au fost ortodoxe înainte de 1700, şi care deci i-ar fi aparţinut de drept; 2) BOR ar returna cu dragă inimă bisericile furate, dar ce să-i faci, copiii greco-catolicilor de altădată sunt acuma ortodocşi, deci n-a mai rămas cine să le recupereze.<br />
<br />
Lăsăm deoparte faptul că nu există un “drept” al BOR asupra lăcaşurilor construite de ortodocşi înainte de 1700 pentru simplul fapt că nu poţi avea, ca instituţie, drepturi anterioare naşterii tale. Autocefalia românească datează de la 1872 şi nu poate pretinde că ar fi fost văduvită de lăcaşurile de cult ale ortodocşilor care s-au unit cu Roma în 1700 pentru simplul fapt că nu poţi avea o proprietate dinaintea existenţei ca subiect de drept. Mai mult decât atât, dacă admitem că în parohiile unde nu mai există greco-catolici este inutil să se restituie lăcaşul de cult, acelaşi argument ar trebui să fie valabil şi în cazul lăcaşurilor de cult furate de PCR + BOR la 1948. Dacă un argument este corect şi valabil într-o situaţie, el îşi păstrează valabilitatea în orice situaţie similară.<br />
<br />
Or, în acest caz vorbim despre un lăcaş de cult construit de catolici şi dăruit greco-catolicilor, care nu a aparţinut nicio zi până în 1948 ortodocşilor. Conform propriei propagande, BOR n-a recuperat nimic, ci şi-a apropriat, a dobândit prin alianţa cu puterea politică seculară ceva ce nu a fost în patrimoniul său niciodată, nici măcar în cel al ortodoxiei milenare a poporului român (care nu este sursă de drept, deşi se poate cita cu mult patos şi cu voce tremurată). Dacă ar fi existat o congruenţă cu propriile argumente, BOR ar fi trebuit să cedeze catedrala Episcopiei Greco-Catolice la 1 ianuarie 1990 fără să i se ceară acest lucru, ştiut fiind că păstrarea bunurilor furate este păcat la fel de mare ca furtul însuşi.<br />
<br />
În timpul celor 8 ani în care a durat contenciosul dintre Episcopia Greco-Catolică şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, greco-catolicii au ţinut liturghii în aer liber, în toate condiţiile atmosferice, adică inclusiv pe ger, ploaie şi caniculă, în Piaţa Matei Corvin, peste drum de catedrala furată. S-a văzut duminică de duminică existenţa unei comunităţi care avea nevoie de restituirea lăcaşului de cult, infirmându-se teza BOR conform căreia nu are cui să returneze bunurile obţinute prin furt la 1948.<br />
<br />
Deşi ar fi putut foarte uşor să stabilească un program de utilizare în comun al catedralei, fie şi de dragul femeilor şi copiilor care participau la serviciul divin în condiţii improprii, vlădica Bartolomeu Anania a decis că “borşul de urzici al greco-catolicilor n-are ce căuta în altarele ortodoxe”, deci uşile au rămas închise, până când le-a deschis sentinţa judecătorească şi poliţia. În 1948 au fost chemaţi în BOR cu arcanul şi episcopii, şi preoţii, şi credincioşii greco-catolici, cărora li s-a recunoscut şi botezul, şi preoţia, şi sfintele taine. Au fost chemaţi în calitate de creştini. Dar când s-a pus problema restituirii roadelor furtului, a apărut problema “borşului de urzici”: brusc, greco-catolicii nu mai erau creştini, nu puteau fi primiţi în altarele lor. Ce-a fost drept cândva nu mai era drept acuma, când interesele deloc înalte dictau o nouă piruetă teologică.<br />
<br />
Instanţele româneşti, şi mai nou cele europene, stabilesc fără greş că furtul rămâne furt chiar dacă inculpatul e ditamai Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească, a cărei propagandă naţionalist-sentimentaloidă nu serveşte când trebuie să dovedeşti un drept asupra unui bun lumesc.
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-71076907191484965072019-04-20T10:43:00.004+03:002019-04-20T10:56:36.519+03:00Frânturile zilei (CXCII)Lev Tolstoi, în <i>Război şi pace</i>: nu oamenii mari fac Istoria, nu geniile. Adică nici Napoleon n-a condus valul popoarelor dinspre Apus spre Răsărit, după cum nici ţarul Alexandru nu le-a mânat dinspre Răsărit spre Apus. Războaiele nu sunt decizia unui singur om, chiar dacă ochii tuturor sunt aţintiţi asupra lui şi-l înconjură cu urale de fiecare dată când apare, şi i se supun şi sunt gata să moară pentru un zâmbet de aprobare venit de la el. De fapt, războaiele sunt opera a milioane şi milioane de voinţe care merg toate în aceeaşi direcţie.<br />
<br />
Nimeni nu este forţat să respecte ordinele, toţi de respectă pentru că ordinele coincid, cel puţin ca principiu, cu voinţa lor. Oamenii cred sincer că în război crima, jaful şi violul sunt permise, iar dacă n-ar crede că legile morale se suspendă atunci n-ar face nimic din toate acestea. Ai totdeauna dreptul să alegi şi nu te vei putea prezenta la judecata lui Dumnezeu spunând că ai fost obligat să faci cutare sau cutare fărădelege. Faptul de a face parte dintr-un sistem convenţional (naţiune, armată, biserică etc.) nu ne suspendă nicio clipă deplina stăpânire asupra sufletului nostru şi nu ne răpeşte imperativul şi posibilităţile de a fi virtuoşi.<br />
<a name='more'></a><br />
Într-o scenă ironică din acest roman magnific, în cadrul unei slujbe religioase Evanghelia ne vorbeşte despre iubirea duşmanilor şi întoarcerea celuilalt obraz, în vreme ce rugăciunea de după ritual, intonată frumos de un episcop, cere zdrobirea vrăjmaşului care ocupă Rusia. Nimeni nu sesizează contradicţia, mai puţin o fetişcană care se întreabă în sinea ei: “Dar pe aceştia nu trebuie să-i mai iubim?” Creştinismul alungat, bun de recitat cu moaca smerită, dar pus repede între paranteze când nu mai ştim ce să facem cu el.<br />
<br />
În timpul retragerii francezilor hăituiţi de armata rusă, feldmareşalul Kutuzov, a cărui strategie a fost tot timpul aceea a reducerii pe cât posibil a pierderilor omeneşti, tergiversând la nesfârşit şi amânând bătăliile, lăsând inamicul să se epuizeze şi să cadă în genunchi, le spune soldaţilor săi, cu referire la prizonieri: “Şi nu uitaţi că şi ei sunt oameni.” Nenorociţi şi ruşii şi francezii de goana prin nesfârşita stepă rusă, flămânzi, îngheţaţi, răniţi, epuizaţi, împart carnea de cal şi caşa fiartă şi dorm de-a valma în jurul focului la minus douăzeci de grade. Creştinismul redescoperit în mizerie şi iertare, dar nu o iertare a discursului fanfaron, ci a fiecărui om în parte.
Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-2910594251106085352019-01-24T12:21:00.000+02:002019-01-24T12:21:27.578+02:00Frânturile zilei (CXCI)Naţionalismul ar trebui să fie o ancorare în concretul etnic, conştientizarea unei moşteniri la care au lucrat nesfârşit de mulţi oameni dinaintea noastră. Suntem români ne începem drumul spre universalitate ca atare. Pornim în viaţă de la o certitudine frumoasă dar pe care, pentru a ne realiza spiritual trebuie s-o depăşim. Un sfânt român este un nonsens, pentru că restaurarea stării adamice presupune depăşirea multor condiţionări, adică inclusiv a etnicităţii. Ca să nu mai discutăm că îndumnezeirea presupune depăşirea condiţionărilor umane, de aceea sfântul aparţine tuturor, fiind cu adevărat universal.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
Nu cunosc decât un singur român care a acces la universalitate prin artă, şi acela este Brâncuşi. Limbajul e un vehicul care, inevitabil, te face prizonierul neamului tău, de aceea Eminescu nu este un bun exportabil, e doar bucuria noastră, a românilor. (Aici simt c-ar trebui să devin brusc foarte liric, pentru a-i avertiza pe idioţii care vor citi aceste rânduri că îl iubesc pe Eminescu, dar sunt mult prea nepăsător în privinţa incapacităţii idioţilor ca să arunc cu confetti retorice.) În sculptura ideilor pe care a făcut-o Brâncuşi te recunoşti de oriunde ai veni din lumea largă, cu condiţia să ai acces la idei. Paşaportul spre Brâncuşi este intelectul, iar în lipsa acestuia poţi utiliza ipocrizia convenţională a snobismului. La Eminescu nu vii neînarmat şi, cum poeziile lui nu se pot vinde la licitaţie pe sumele fabuloase pe care le-ar merita, ipocrizia e oarecum fără obiect (excepţie, desigur, când vrei să provoci o erecţie naţionalistă în masă, atunci dă bine să fii lacrimogen pe versuri eminesciene).<br />
<br />
Naţionalismul toxic este autoreferenţial: ceea ce e bun pentru naţiune devine Binele, ceea ce e rău este etichetat ca Răul. Cum criteriile naţiunii şi criteriile lui Dumnezeu nu coincid decât foarte rar, naţionalismul exacerbat este prin natura lui idolatru şi demoniac. Când glanda naţionalismului se umflă, Biblia trebuie închisă şi aruncată la ghenă, pentru că poporul este adevărul, calea şi viaţa. În umbra naţionalismului, creştinismul poate supravieţui doar ca scuză a identităţii naţionale, în care este primit ca un măscărici strălucitor şi care joacă cum îi cântăm noi.<br />
<br />
Blocat în naţionalism, creştinul urlă “trădare!” dacă încerci să-i explici că principiile imuabile sunt deasupra poporului, că o ticăloşie comisă la un moment dat de oamenii politici se plăteşte până într-a şaptea generaţie de la vlădică la opincă, pentru că împreună ne ţinem, ori că binele făcut unor nenorociţi ai sorţii aduce la rândul lui bine, pentru că cei mai mici fraţi ai lui Hristos pot fi din orice neam, că identitatea creştină turtită de identitatea naţională se sufocă şi moare. Naţionalistul nu înţelege că naţionalismul este o religie care-ţi solicită să crezi în ea, în care “te mântuieşti” prin naştere şi “eşti damnat” dacă ai făcut alegerea neinspirată să te naşti în alt neam. O religie ai cărei sacerdoţi sunt uneori nişte tipi mici şi cu mustaţă sub nas care urlă posedaţi la microfon despre “poporul superior”, “spaţiul vital”, “misiunea istorică” şi “trecutul glorios”.
Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-45750806497083298732019-01-15T14:33:00.003+02:002019-01-15T14:33:31.261+02:00Frânturile zilei (CXC)Se spune că un papă si un patriarh (nu contează care), au murit concomitent şi s-au prezentat la judecata personală. Fiind vorba despre două persoane care au jucat un rol deosebit pe pământ, în ierarhia bisericească proprie, însuşi Domnul Iisus a coborât să-i judece, neputându-se lăsa ceva atât de delicat în seama unui înger.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
După cum se şi cuvine, atât papa cât şi patriarhul (nu contează care), n-au ezitat să-şi prezinte meritele, atât pe linie personală cât şi ca deţinători pro tempore ai funcţiilor lor ecleziastice. Când în sfârşit au terminat, Domnul Iisus, care-i ascultase concentrat şi cu răbdare, le-a spus amândurora:<br />
- Toate acestea sunt bine ştiute aici, preacucernicilor, nu era nevoie să le expuneţi. Ceea ce ar fi în măsură să ne intereseze în cel mai înalt grad este cu totul altceva: spuneţi-ne şi nouă ce este filioque.
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-8857052464248374372019-01-03T21:17:00.004+02:002019-01-03T21:17:54.574+02:00Frânturile zilei (CLXXXIX)Galii se temeau că cerul ar putea să le cadă în cap, dovedind prin asta că ştiu mai bine ce este firmamentul decât toate teoriile moderne despre cosmos. Creştinii ortodocşi se tem că religiile s-ar putea amesteca, făcându-ne să rătăcim astfel drumul mântuirii. Pentru cei din urmă am un îndemn spre relaxare: pe de o parte, acest lucru s-a produs; pe de alta, nu se întâmpla niciodată. Deşi pare paradoxal, nu este aşa, pentru că realitatea e organizată pe planuri diferite de coexistenţă care nu se opun unul altuia pentru că nu se intersectează. Iar noi, bine mersi, cu ale noastre, ne-am putea concentra pe lucrurile care chiar contează, dacă am şti de ce să ne fie frică şi de ce nu.<br />
<br />
În haosul spiritual al secolului XX şi-a făcut loc o “mişcare” (spunem aşa luând în calcul aspectul ei dinamic, deşi i-am putea spune la fel de bine “adunătură”, sau chiar “cloacă”, după alte criterii) numită New Age, un melanj format din mai multe doctrine spirituale legitime la ele acasă şi în deplinătatea lor, dar preluate în răspăr, agreabile pentru că au fost selectate şi amputate în funcţie de bunul plac, presărate în câteva puncte cu credinţe moderne pentru a face totul mai uşor de acceptat (îndeosebi credinţa în progres, căutarea fericirii şi a libertăţii, individualism şi relativism). Această salată spiritualistă conţine referiri la “energii”, droguri, sex liber (toţi aparţin tuturor, familia este o instituţie burgheză), credinţa că tehnologia va aduce prosperitatea (sau, dimpotrivă, că renunţarea la tehnologie va aduce libertatea), reîncarnarea pe pământ în diferite forme de viaţă în funcţie de karma anterioară etc. Un pic de hinduism (rău şi prost), Iisus este un maestru (dar nu Fiul lui Dumnezeu), cuvinte de la musulmanul Rumi (dar nu at-tasawwuf ori sharia), ceva anecdote cu Buddha (mai puţin partea cu asceza), şamanism (aici intră ceva magie, inclusiv spiritism, lucru pe care şamanii nu l-au făcut niciodată).<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
Mişcarea New Age refuză orice disciplină spirituală, atât sub forma exerciţiilor ascetice cât şi a ritualurilor neştirbite, orice predanie imuabilă, orice studiu al limbilor sacre şi a hermeneuticii tradiţionale a textelor sacre, orice respect pentru autoritatea spirituală. În numele dorinţei de retrăi Epoca de Aur a acestui ciclu cosmic aici şi acum s-au abandonat orice constrângere, orice sacrificiu şi orice urmă de minimă moralitate. Bunele intenţii sunt împletite cu ignoranţa grosieră, iresponsabilitate şi incapacitatea anticipării consecinţelor. Acesta este amestecul religiilor, poate fi găsit în “aşramuri” din India deschise turiştilor euroamericani, pe plaje nudiste din Germania sau tabere “esoterice” din America. Există, e un curent puternic (memele New Age, prin intermediul filmelor hollywoodiene, au devenit familiare tuturor), şi uite că nu ne trage nimeni dinspre partea aia nici să ne cipeze, nici să ne tatueze cu 666.<br />
<br />
Pe de altă parte, amestecul religiilor nu va avea loc. Umanitatea are în acest moment enorm de mulţi oameni care, capabili sau nu să înţeleagă bagajul intelectual al religiei proprii, sunt cel puţin foarte ataşaţi de forma în care moştenirea lor spirituală se prezintă: ritualurile şi mentalităţile. Este propriu-zis imposibil să pui la un loc un creştin, un musulman, un hindus şi un buddhist şi să reuşeşti să-i faci “să-şi amestece” religiile. Credincioşii fideli tradiţiilor lor nu ar găsi niciun motiv pentru care să mixeze formele lor pentru simplul motiv că fiecare este foarte mulţumit cu ceea ce are şi nu găseşte niciun motiv să îmbunătăţească ceea ce este, în ochii fiecăruia, şi pe bună dreptate, o reflecţie a perfecţiunii divine. Ideea că, dacă împart aceeaşi arie geografică, vreunul şi-ar pierde “identitatea”, este contrazisă de Orientul în care acelaşi spaţiu este împărţit de oameni cu tradiţii spirituale diferite şi care se feresc de sincretism ca de foc. Pierderea identităţii are loc, de fiecare dată, prin modernizare, prin ieşirea din tradiţie şi adoptarea unui ateism de facto.<br />
<br />
Aşadar, nu, cerul nu o să ne cadă niciodată în cap, ceea ce e mai degrabă trist. Un duşman exterior, palpabil, care să vină cu laserul şi să ne spună “te tatuezi sau mori” ar fi o soluţie simplă, clară, neîndoielnică şi salvatoare pentru agonia postmodernă a creştinismului. O viaţă trăită prost, fără intransigenţă şi pricepere, pe care s-o răscumpărăm (juridic) fără s-o fi vindecat vreodată (medical). O pilulă de mucenic care să ne netezească drumul spre paradis, ca o spovedanie mai agitată şi penibilă la finalul vieţii. Marea noastră teamă secretă este că, deşi suntem tâlhari, nu ne va urca nimeni pe o cruce unde să ne convertim de-a binelea, la repezeală, pe ultima sută de metri. Ne visăm mărturisitori şi trăitori pentru că ne-am ratat vocaţiile de cărturari, de asceţi, de făcători de miracole şi de profeţi.
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-51908100195537266142018-12-31T13:58:00.001+02:002018-12-31T14:05:53.849+02:00Frânturile zilei (CLXXXVIII)Periodic aud, de la diverse cunoştinţe, că soluţia pentru democraţia noastră disfuncţională, problemele endemice ale familiei, absenţa spiritului întreprinzător şi orice problemă mai vreţi voi (circulaţia haotică, alcoolismul cronic, corupţia generalizată) ar fi una singură: EDUCAŢIA. Panaceu dincolo de îndoială, mama şi fiica tuturor problemelor noastre mici şi mari, toate speranţele, reproşurile şi emoţiile o vizează. Românul simte în fiece clipă a vieţii sale că trebuie lucrat la educaţie, că nu avem suficientă educaţie, că un plus de educaţie ar schimba fantastic şi diametral lucrurile.<br />
<br />
Iar acest panaceu ar trebui să fie distribuit în cadru organizat (românii sunt mari iubitori de ordine, cu condiţia să fie închisă în spaţii cu care ei nu se mai intersectează, de exemplu şcoala), în cadenţa programelor şcolare ideale, de către profesionişti geniali şi dedicaţi. O şcoală performantă, adusă de renii Moşului tocmai din Finlanda şi implantată organic în tradiţiile seculare ale poporului nostru, bună ca o maşină de formula 1 dar ieftină şi multă ca braga turcească, care să scoată români verzi competitivi la export dar dependenţi de ţară şi incapabili să se despartă de ea cum nu se dă pruncul dus de lângă biberonul cu milupa.<br />
<a name='more'></a><br />
Dragii mei, eu vă spun, dimpotrivă, că avem enorm de multă educaţie, cam din momentul naşterii şi până pe la vreo 30 de ani, sau mai mult, din ceasul trezirii, oricât de tardiv va fi el, şi până târziu spre dimineaţă, când ne culcăm rupţi de internet. Educatorii naţiei suntem toţi, profesorii au doar ceva responsabilităţi cunoscute în dreptul civil sub numele de paza juridică a elevilor şi ucenicilor. Chiar dacă transferaţi asupra şcolii aceleaşi aşteptări pe care le aveţi într-un restaurant (sunt profesionişti, ştiu ei mai bine ca noi să dreagă ciorba), educaţia e cu totul altceva decât o pizza pe care nu reuşeşti s-o faci acasă.<br />
<br />
Te trezeşti dimineaţa, te scarpini în chiloţi de faţă cu nevasta şi copiii: ai făcut educaţie. N-ai nicio carte în casă dar ai câte un televizor în fiecare cameră: ai făcut educaţie. Urli ca un apucat pentru că ţi-a tamponat uşor bemveu’ în trafic o handicapată: ai făcut educaţie. Mergi neapărat în concediu la grecii care ştiu să facă turism, ceea ce românii nu vor şti niciodată în ţara lor de căcat: ai făcut educaţie. Fiecare ipostază în care te surprind copiii tăi este una de educaţie, tu eşti maestrul lor, te vor copia şi când vor crede despre tine că eşti un cimpanzeu expirat şi ridicol, vei continua să trăieşti prin ei chiar şi când te vor abandona în azilul de bătrâni, aşa cum ai făcut tu cu bătrânii tăi (educaţie, nu ţi-ai fi închipuit, nu?).<br />
<br />
Scuipăm seminţe şi aruncăm chiştoace pe stradă? Facem educaţie. Suntem nemulţumiţi etern de clasa politică, de preoţi, de angajatori, de vecini, de ceilalţi? Facem educaţie. Şcoala este doar un loc comod în care ne trimitem copiii pentru a fi supravegheaţi de adulţi, obligaţie de care micii nostri heruvimi se achită cu ostilitate, adică aproape imuni la educaţia pe care ar putea-o primi acolo. În schimb, sunt mult mai receptivi la medicii care le dau scutiri fake pentru o ciocolată, învăţându-i corupţia, la muzica cu versuri debile pe care le învaţă pe de rost, la filmele superproaste cu hoţi drăguţi care au parte de bani mulţi şi de femei în căutare de sex oricum, oriunde.<br />
<br />
Ne place sau nu, educaţia e ca un vehicul, depinde de noi unde ne duce. E un vas care trebuie umplut, iar conţinutul îl decidem noi. Şi Stalin, şi Hitler, şi Lenin, şi toţi marii criminali în masa ai secolului XX au fost persoane foarte educate, cu diplome şi mulţi ani petrecuţi pe băncile şcolii. Bombele care au ucis jumătate de milion de persoane la Hiroshima şi Nagasaki nu au fost operele unor băieţi care au chiulit de la şcoală, dimpotrivă. Otrăvirea populaţiei cu produse cancerigene este rodul cercetărilor făcute în laboratoare de către oameni de ştiinţă respectaţi. Poluarea endemică şi distrugerea resurselor neregenerabile sunt decise de oameni care au studiat foarte mult înainte de a da mediul înconjurător peste cap.<br />
<br />
Problema e că noi vrem comportament virtuos şi-i spunem neinspirat“educaţie”. Adică vrem conţinut bun, vrem modestie, vrem răbdare, vrem altruism, vrem cumpătare, vrem tenacitate. Aşa ceva nu livrează, după ştirea mea, nicio programă şcolară din lumea modernă, acestea se transmit în familie şi în biserică. Adică părinţi care să ilustreze prin comportamentul lor (nu discursurile, educaţia e mult mai puţin discursivă decât credem) virtuţile atemporale, aşişderea vecini, preoţi, vedete media şi oameni politici virtuoşi. Educaţia este făcută în fiecare clipă de fiecare dintre noi, copilul este al familiei, al comunităţii şi al societăţii în ansamblu.<br />
<br />
Nu sunt naiv, nu visez o societate în care toată lumea să fie de partea binelui. Aşa ceva probabil că n-a existat niciodată în istorie (fiind conştient că ceea ce numim “istorie” este o etapă destul de recentă din ciclul cosmic). Doar că, pentru formarea discernământului trebuie ca un copil să găsească în preajma sa suficiente modele pozitive. Ei bine, intuiţia îmi spune că în multe locuri foarte mulţi cresc acum fără să mai aibă contact cu tipurile umane salvatoare, cu o presiune irezistibilă din partea modelelor negative, deasupra rezistenţei lor. Personajele negative au ajuns la masa critică, ne creştem copiii printre zmei cretini, balauri hoţi şi babe-cloanţe sexy. Un profesor tâmpit, un tată absent, un cântăreţ diabolic, o vedetă vicioasă sunt, dacă tragem linia, asasinii copilului de azi şi ai adultului de mâine. Cu toţii lucrează în branşa educaţiei, toţi construiesc caractere prin cea mai sigură metodă, care nu dă greş niciodată: forţa exemplului personal.Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-35051816103221694072018-12-20T18:07:00.003+02:002018-12-20T18:29:48.900+02:00Frânturile zilei (CLXXXVII)Moş Crăciun este regele oriental care, văzând Steaua între stele a lăsat totul şi a plecat, convins că la capătul drumului se află un avatar al Logosului. Mulţi au văzut steaua în zilele acelea, dar numai cei cu ştiinţa care să explice steaua au pornit la drum. În Israel nu s-a clintit nimeni, şi nu pentru că n-ar fi văzut Steaua, ci pentru că a lipsit ştiinţa care să-i scoată din casă. Cei care n-au ştiut, au rămas cu văzutul. Dacă israelienii ar fi avut ştiinţa regelui oriental, erau toţi în pelerinaj la grajdul naşterii din prima zi. Regele moştenise doctrina Logosului, ştia că din vreme în vreme coboară pe pământ, într-o formă neaşteptată, de aceea n-a avut nicio tresărire înainte să intre în staulul din Betleem şi să i se închine. Era rege, pe pământ nimeni nu era mai mare ca el, nu era nevoit să se plece în faţa nimănui din lumea asta, dar avea doctrina care să-l facă să priceapă că gâlmoaza din paie, dintre un bou şi-un măgar, este una din manifestările lui Dumnezeu, este chiar Dumnezeu. În faţa Pruncului a îngenuncheat şi a pus fruntea pe pământ. Nu ca unui egal, ci ca unuia mai mare ca el i-a adus aur, smirnă şi tămâie, cu bucurie regele cunoscător a plătit tribut lui Dumnezeu făcut om. Apoi s-a întors în ţara lui şi a pus cronicarii să consemneze că undeva, peste munţi şi mări, într-un loc al ignoranţei care ardea de dorul Logosului, nisipul a început să strălucească.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-18192841086695482002018-12-08T09:43:00.001+02:002018-12-08T09:43:18.889+02:00Frânturile zilei (CLXXXVI)Mi se reproşează prea des că sunt din cale afară de sensibil în problema refugiaţilor. Şi cum ar putea fi altfel? Străbunicii mei materni s-au refugiat din Basarabia în Regat atunci când românii au cedat-o fără să tragă un foc de armă. Străbunicii mei au pierdut pe drumuri, de la mizerie şi frig, şase copii din şapte. Strămoaşa mea maternă a îngropat, ca refugiat, şase sicrie mici. Părinţii mei s-au născut ca refugiaţi la câteva sute de kilometri de casă, în 1948, anul în care moldovenii şi-au luat familia în căruţă şi au părăsit Moldova cea bogată ca să lucreze cu ziua în Dobrogea şi Ardeal pentru un blid de mâncare. Născuţi din mame care au străbătut ţara cu piciorul când erau borţoase, ai mei au trăit o viaţă fără să se simtă vreundeva acasă.<br />
<br />
Duc exilul şi refugiul alor mei în carnea mea, deşi sunt tot ce poate fi mai casnic şi mai stabil. Ca răzbunare pentru drumurile lor, m-a făcut Dumnezeu în stare să nu plec nicăieri, să n-am nevoie de nicio schimbare de peisaj, să detest visceral turismul, fie şi în formele lui “nobile”. Drumurile moşilor şi strămoşilor au ajuns acasă în mine, le-a pus Dumnezeu hotar în şobolanul care sunt eu. Să nu-mi spuneţi că refugiaţii mei aveau drepturi, iar cei veniţi din Africa şi Asia n-au. Că ai mei nu tulburau fantastica identitate românească, în vreme ce ăştia o tulbură. Eu cred că poporul ăsta de hoţi şi de slugi, de creştini căldicei care-şi avortează pruncii şi vor să trăiască precum cei din televizor are nevoie strigentă să se întâlnească cu alte culturi, în care oamenii îşi respectă principiile religioase oricât le-ar fi de greu, care ştiu să facă negoţ şi care n-au pierdut antrenamentul vieţii fără patron.<br />
<a name='more'></a>
<br />
<br />
Nu-mi povestiţi de teama de a vă pierde identitatea. Secole de-a rândul, cei care s-au aşezat pe pământul nostru şi-au pierdut-o şi au devenit români. Dacă voi sunteţi mai fricoşi decât strămoşii din urmă cu sute de ani este pentru că, realist vorbind, v-aţi pierdut identitate demult. Cred şi eu, efectul batjocoririi religiei şi a tradiţiilor nu putea fi altul, culegem doar ce-am semănat, nimic mai mult. Caz în care, aveţi neapărat nevoie de una autentică, pentru că oamenii fără identitate îşi trăiesc moartea, nu viaţa. Poate chiar, cine ştie, identitatea tragică şi demnă pe care o aduce pentru voi în geamantan, darul pe care nu puteţi să-l cumpăraţi cu toţi banii din lume, un arab sirian sau un african somalez.
<br />
<br />
Nu-mi povestiţi de neamuri, neamurile sunt blestemul Turnului Babel pe care-l ducem cu toţii cu noi. Dumnezeu l-a creat pe Adam, n-a creat nici români, nici germani, nici thailandezi. Trebuie să ne lepădăm de această iluzie ca să ne regăsim umanitatea adamică pierdută. Vietnamezi, congolezi, americani, suntem totuna. Nu-mi spuneţi de identitatea creştină, dacă asta ne împiedică să fim oameni, mai bine dăm foc la creştinismul prost din capul nostru şi ne întoarcem la vorbele lui Iisus şi ale Apostolului Pavel. Nu-mi vorbiţi de graniţe, marea problemă e sârma ghimpată din minţile şi inimile noastre, până n-o s-o scoatem n-o să fim cu adevărat oameni.<br />
<br />
Detest creştinul care moare de grija bugetului de asigurări sociale, creştinul posesiv şi gelos care se teme de minarete şi nu vrea să-l împartă pe Dumnezeu cu musulmanul sau cu evreul, cu hindusul sau buddhistul. Care e convins că doar el se poate mântui, dar în acelaşi timp se teme că şi-ar putea pierde identitatea (ce-i aia?) prin simpla prezenţa a Celuilalt. Creştinul care e gata să pornească o “cruciadă” împotriva imigranţilor dar n-are nicio problemă cu camăta, cu exploatarea sexuală a femeilor, cu pornografia, cu alcoolismul endemic.<br />
<br />
Visez la un creştinism fără frică şi la un românism generos. La un creştin care nu face pe el în preajma musulmanilor şi la un român care nu se simte ameninţat nici de Abdallah, nici de Ngoro Ngoro. Fără stridenţe şi fără fuste aruncate în cap, cum a fost creştinul atunci când Biserica lui era în el, nu la masă cu domnii, cu mâna făcută greblă pe punga lui Iuda. Un creştin care ştie că principiile sunt osatura lumii, şi că nu le poţi ignora sau extirpa fără să transformi Creaţia într-o masă gelatinoasă şi suferindă, că principiile îl ocrotesc chiar şi atunci când îi cer să-şi calce pe interesele de moment, sau chiar să moară pentru ele.
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-90950917037681251302018-11-25T18:46:00.005+02:002018-11-25T18:46:52.109+02:00Frânturile zilei (CLXXXV)Rostul ghicitorilor de altădată era să-l pregătească intelectual pe om pentru întâlnirea cu diavolul. Matricea acestei întâlniri ne-au lăsat-o vechii greci: un monstru stă pe drum şi-ţi spune o enigmă. Dacă o dezlegi - treci mai departe, dacă nu – ţi se întâmplă grozăvii. Pe demon nu-l birui decât dacă-ţi funcţionează intuiţia intelectuală (dacă “ghiceşti”), nu te ajută nici exerciţiul analitic al deducţiei şi cu atâta mai puţin repetarea papagalicească a unor fraze construite de alţii. Discernământul e fratele intelectual al cernutului ţărănesc, doar că e pe dos: boabele mari trec, boabele mici rămân.<br />
<br />
<a name='more'></a><br /><br />
“Fool is fair and fair is foul”, spun vrăjitoarele în prima scenă din Macbeth (Shakespeare). Chiar dacă nu se spune, se subînţelege: ghici cine suntem noi, care te aşteptăm aici pe tine? Urâtul este frumos şi frumosul este urât – noi suntem agenţii subversiunii, noi îţi întoarcem lumea pe dos, noi te proiectăm în parodie. Fraza pare fără legătură cu contextul, nimeni nu întreabă, nimeni nu răspunde. E semnătura diavolului, care negreşit se recomandă, precum demonul din Harap-Alb: “Chima răului pe malul pârăului” – schema Răului, arhetipul său primar, necorupt de niciun contingent.<br />
<br />
Maestrul deghizărilor nu face economii: adevărul deghizat în ghicitoare, ghicitoarea deghizată în vorbă fără rost. Ghicitorile sacre vin fără avertisment şi trec neobservate pentru cel care nu veghează, pentru cel neatent şi care nu le intuieşte greutatea intelectuală. Diavolul joacă după alte reguli: am început să joc cu tine, nu mă interesează dacă vrei sau nu; tot ce e clar poate fi rostit în dodii, tot ce e important poate fi spus lejer. Diavolul este onest, în confruntarea cu noi nu foloseşte decât armele pe care noi înşine i le punem la dispoziţie: păcatele şi viciile noastre. Cu fiecare ghicitoare neobservată îi aducem ca ofrandă prostia noastră.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-28044448323575295382018-11-21T09:38:00.000+02:002018-11-21T09:39:17.170+02:00Frânturile zilei (CLXXXIV)Într-un basm indonezian, Daud (forma arabizată a lui David), miluieşte un cerşetor cu un kepeng (bănuţ), iar acesta îi dă o săgeată spunându-i că-i va prinde bine cândva. Câteva zile mai târziu, aflat cu un arc în mână în confruntarea cu un rakşas (duh rău), aude din gura dihaniei că numai o singură săgeată îl poate ucide, dar că nu se teme de ea, pentru că e în mâna unui cerşetor aflat în pe o insulă la mare depărtare de ei. Rakşasul îşi cunoaşte destinul şi se crede protejat de spaţiul geografic.<br />
<br />
Ne aflăm în faţa unei conexiuni tainice, incomparabil mai subtilă decât puntea logică de la cauză la efect. Ce legătură poate fi între miluirea unui cerşetor cu a suta parte din banii primiţi de la tatăl care-l alungă pe erou în lume şi unica săgeată cu care poate fi salvată viaţa fiicei rajahului? Cum se pot condiţiona reciproc două evenimente din clase atât de diferite? Care este punctul de coincidenţă, sudura imposibil de sesizat între ele şi ce s-ar fi petrecut dacă, neglijent, eroul ar fi trecut pe lângă cerşetor (fără îndoială unul dintre mulţii oficianţi ai acestui ritual atât de hulit în zilele noastre) gândindu-se că viaţa lui este şi aşa suficient de nenorocită încât să nu bage de seamă nenorocirea altuia.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
Se vorbeşte despre “efectul papillon”: bătaia de aripă a unui fluture azi este preambulul uraganului care va devasta alt continent peste o sută de ani. Este, probabil, cel mai elegant mod de a ne masca neştiinţa, eşafodând o suită indefinită de cauzalităţi comode în cascadă. De fapt, habar n-avem. Poate c-ar trebui să spunem cu strămoşii: totul este în tot, fiecare lucru e legat de toate lucrurile, orice eveniment îşi are rădăcina în toate celelalte evenimente. Dar iarăşi zic, habar n-avem. Ori poate că o afinitate stranie, care scapă intelectului nostru grosier, poate lega împlinirea ritualului milosteniei (oficiat de cerşetor) de împlinirea destinului unui duh rău. Suntem în căutarea habarului, ne trebuie săgeata potrivită să-l ţintuim în cuvinte şi-n minte.
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-32026125686072577052018-10-19T18:13:00.001+03:002018-11-21T09:39:08.519+02:00Frânturile zilei (CLXXXIII)Dacă aţi citit într-o carte de economie de adormit adulţii că productivitatea duce la creşterea salariului, în mod sigur pierdeţi vremea cu lecturi proaste. Hai să vă dăm cu puţină viaţă pe aici, poate dezinfectăm atmosfera.<br />
<br />
Aşadar, conform inepţiilor cu care aţi pierdut vremea, productivitatea duce la eliminarea muncii umane (scumpe, că aşa scria acolo), şi cei care rămân să supravegheze roboţii, automatizările şi celelalte miracole care ca belşugul cu putinţă, pot primi salarii mai mari. Ca să citez un băiat de mare succes, dacă ai 15 angajaţi şi rămâne doar unul, şi normal că cel rămas poate primi salariu mai mare, pentru că s-au realizat economii formidabile.<br />
<br />
Cartea are dreptate, cel rămas POATE primi salariu mai mare. Doar că NU VA PRIMI. Ba chiar va lua mult mai puţin decât înainte. Este simplu şi în viaţă aşa se petrec lucrurile. Lăsaţi deoparte matematica aplicată în economie, e foarte bună să aducă nişte bani unor profesori care-i fraieresc pe studenţi.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
În realitate nu matematica şi nici bunul simţ nu sunt motorul, ci lăcomia şi frica. Patronul este o bestie care nu cunoaşte decât aceste două impulsuri: lăcomia de a câştiga mai mulţi bani şi frica de a nu pierde bani.
Dacă eşti patron şi ai izbutit să creşti productivitatea până într-acolo încât să concediezi 14 oameni din 15, sclavul care rămâne e captiv şi mai mult ca înainte. Cei 14 concediaţi i-au anesteziat orice urmă de umanitate şi-l ţin cu atâta presiune pe plantaţia ta încât îţi va pupa mâna dacă-i scazi salariul (sunt 14 care aşteaptă să se întoarcă!) şi nu-l vei da afara. Se va uita la tine cu ochi umezi de viţel recunoscător, deci n-ai de ce să-ţi faci griji.<br />
<br />
Şi ce dacă a crescut productivitatea? Dar roboţii şi automatizarea sunt pe gratis? Dar tu ca patron n-ai riscat într-atâta şi ai investit şi nu te-ai putut bucura de viaţă şi eşti diagnosticat cu cancer la colon de la stres? E clar că plusul adus de productivitate trebuie să-ţi revină ţie 100%, n-are rost să-ţi faci griji pentru pulimea care e dispusă să lucreze pe doi creiţari numai să nu crape dracului de foame. De mâine le dai un creiţar, PENTRU CĂ SE POATE.<br />
<br />
Desigur, dacă pulimea face sindicat şi ameninţă să părăsească in corpore întreprinderea şi să-ţi boicoteze produsele, atunci începi să te temi, nu te mai bucuri de viaţă şi eşti diagnosticat cu cancer la colon de la stres, şi dai drumul la pungă ca să nu te trezeşti că dai faliment şi ajungi pe drumuri şi-ţi cauţi de lucru la patroni jegoşi, pe care-i cunoşti prea bine cât de mizerabil îşi tratează angajaţii.<br />
<br />
Închideţi cărţile de economie. Ba nu, m-am răzgândit, aruncaţi-le direct în foc. FRICA şi LĂCOMIA, astea sunt motoarele capitalului. Un patron căruia nu-i este frică suficient este o fiară lacomă. Asta-i tot.
Unknownnoreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-39894861279795903872018-10-16T19:11:00.004+03:002018-10-16T19:11:43.572+03:00Frânturile zilei (CLXXXII)Realitatea este că între epoci sau civilizaţii diferite contemporane există o barieră a mentalităţilor pe care n-o poţi trece, poţi fi oricât de deştept, dacă nu te ia cineva de mânuţă să-ţi explice cum se face. Mai ales la început de drum, când eşti atât de plin de civilizaţia şi epoca ta încât stai şi tu şi te întreb ca prostul din secolulul XVIII: “Cum poate fi cineva persan?”<br />
<br />
Haideţi să ne jucăm puţin, ca să vedeţi mai bine cum dăm cu capul de bariera mentalităţilor şi dacă suntem proşti nici măcar nu doare. În secolele IX-XIII, şi probabil că ceva mai înainte de asta, exista un obicei numit prima noctes (prima noapte), legat indisolubil de căsătorie.<br />
Este vorba despre:<br />
a) Dreptul seniorului de a petrece prima noapte cu mireasa.<br />
b) Obligaţia seniorului de a binecuvânta patul mirilor în absenţa acestora, înaintea primei lor nopţi, pentru ca mirii să aibă prunci mulţi şi să trăiască mulţi ani fericiţi.<br />
Element ajutător: în civilizaţia creştină adulterul se pedepsea cu moartea celor surprinşi asupra faptului, iar soţul răzbunător nu trebuia să ispăşească nicio crimă.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
Continuăm:
Codurile cavalereşti afirmau că dragostea dintre doi bărbaţi este superioară dragostei dintre bărbat şi femeie.<br />
Este vorba despre:<br />
a) O aluzie subtilă dar totuşi transparentă la homosexualitatea cavalerilor medievali.<br />
b) Lauda prieteniei dezinteresate dintre bărbaţi, considerată superioară tocmai pentru că nu vine cu nicio răsplată, în vreme ce prietenia dintre un bărbat şi o femeie, în cadrul căsătoriei, este răsplătită prin naşterea de prunci.<br />
Element ajutător: în civilizaţiile care conservă elemente contemplative, cum a fost într-o mare măsură evul mediu creştin, cunoaşterea fără consecinţe practice, considerată cunoaştere pură, era deasupra cunoaşterii aplicate. După acelaşi model, dragostea fără rod era deasupra celei cu rod (nu vorbim de erotismul dintre bărbat şi femeie, care era direcţionat spre copii).
Acest lucru este aproape imposibil de înţeles pentru noi, care credem că prietenia dintre bărbaţi se exprimă cel mai adesea sub forma unor alcooliade.<br />
<br />
Şi terminăm:
În cadrul jurământului de vasalitate, după o îmbrăţişare între suzeran şi vasal urma un sărut pe gură.<br />
Este vorba despre:<br />
a) O aluzie subtilă dar totuşi transparentă la homosexualitatea dintre împăraţii şi regii preacreştini.<br />
b) Transmiterea unei influenţe spirituale, un gest simbolizând osmoza dintre două fiinţe până atunci despărţite, amestecul salivei având aceeaşi funcţie ca şi amestecul sângelui din “frăţia de sânge”.
<br />
Element ajutător: împăraţii şi regii preacreştini erau fie ascetici (Ludovic al XI-lea, supranumit “cel Sfânt”) fie mari iubitori de femei (Ştefan cel Mare).<br />
<br />
Soluţii:<br />
Dacă aţi ales a), a) şi respectiv a), felicitări, sunteţi un om al timpului şi spaţiului dumneavoastră. Sunteţi înconjurat de o stare de bine amplificată de faptul că n-aţi sesizat bariera mentalităţilor. Pentru dumneavoastră dinastia Merovingienilor e o succesiune de preşedinţi americani, papii de la Roma sunt nişte il cappo di tutti cappi, economicul a fost dintotdeauna punctul de vedere cel mai important ş.a.m.d.<br />
Dacă nu, atunci nu.<br />
<br />
P.S. Dintre toate civilizaţiile contemporane, islamul este cel mai uşor de înţeles. Suntem la eoni distanţă de hinduism şi taoism, buddhismul este pur şi simplu pe o altă planetă, în alt sistem solar. Iar din islam nu înţelegem, în medie, mai nimic spre foarte nimic. Noi nu trebuie să explorăm alte planete, ar fi suficient ca provocare să explorăm propria noastră planetă, cu civilizaţiile ei diferite.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-85829093803633026842018-04-02T21:58:00.001+03:002018-04-02T21:58:33.280+03:00Frânturile zilei (CLXXXI)Shakespeare este nemilos cu vulgarul, cu hlizeala şi cu prostia. Pe toate trei le găsim îngemănate în Henric al VI-lea într-o recrudescenţă carnavalescă a opincii, o răscoală ţărănească mânată de un foarte oarecare John Cade, pretins bastard de nobil. Mulţimea vrea să ardă arhivele şi judecătoriile, să elimine Parlamentul şi legile, să introducă proprietatea de-a valma. John Cade vrea să fie rege, să dea toate legile şi să ia fecioria tuturor fetelor din regat înainte de măritiş. Iar femeile să aparţină tuturor: “noi ordonăm şi comandăm ca femeile lor să fie atât de binevoitoare, cât inima poate dori şi limba poate cere.”<br />
<br />
Petrecerea nebună se limitează la incendii şi asasinarea nobililor cărora nu le pot reproşa nimic decât ceea ce sunt. Condamnarea la moarte a unuia este halucinantă: “Luaţi-l, curăţaţi-l, vorbeşte latineşte!” Magma nestăpânită reproşează apariţia şcolilor de gramatică şi condamnarea sub domnia legii a hoţilor şi-a ucigaşilor care, fiind neştiutori de carte, pentru asta ar fi meritat să trăiască. Climaxul ororii este atins atunci când John Cade cere ca doi nobili să fie decapitaţi iar capetele lor, cocoţate în vârful unor prăjini “să se sărute, căci se iubeau mult când trăiau”.<br />
<br />
Printre aburii groşi de destrăbălare acră, zărim cu claritate fantasmele: distrugerea memoriei colective, eliminarea intelectualităţii, eradicarea proprietăţii private, concentrarea puterii legislative într-un singur om fără cenzura tradiţiei (practic, satrapii, oligarhii şi dictatorii antichităţii n-au visat la această libertate), desfiinţarea familiei prin obligativitatea desfrâului. Cu această colecţie de teme, actul IV al celei de-a doua părţi a piesei Henric al VI-lea anticipează galeria ororilor pe care le vor înfăptui aievea revoluţia franceză de la 1789 şi revoluţia bolşevică din octombrie 1917.
Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-33448016098374575122018-04-01T20:16:00.001+03:002018-04-01T20:16:31.575+03:00Frânturile zilei (CLXXX)Infailibilitatea Papei este piatră de poticnire şi pentru protestanţi, şi pentru ortodocşi. Nu-mi amintesc să fi întâlnit pe cineva care să nu explodeze indignat şi isteţ, ca unul care scapă când e pe punctul de a fi escrocat. E un cui în scandalul ăsta, un spin care merită cercetat, un surâs al Logosului faţă de umanitatea noastră măruntă. Pentru că nu e pretenţie vană, Papa chiar este infailibil, adică dincolo de orice eroare sau greşeală, indiferent de reacţia comună. Şi nu, nu este o problemă de număr, un sinod al nevrednicilor nu este cu nimic mai bun decât Papa, iar argumentul numărului nu face decât să ilustreze inadecvarea celor care recurg la el.<br />
<br />
Fără excepţie, indignaţii se gândesc la omul supus greşelii şi au dreptate, dar numai în raport cu punctul lor de vedere limitat şi neinteresant. Infailibilitatea autentică a Papei nu are nimic în comun cu percepţia celor care o contestă. Este o actualizare a desăvârşirii pe care ne-a cerut-o Iisus Hristos (Matei 5, 48), care nu este un ideal imposibil de atins, ci un scop pe care Papa este chemat să-l ilustreze. Desăvârşiţii sunt infailibili, ei sunt asemenea Tatălui nostru care este în ceruri, ei Îl actualizează pe Dumnezeu pe pământ. Atunci când conclavul cardinalilor se reuneşte ca să-l aleagă pe Suveranul Pontif, ei sunt în căutarea celui desăvârşit dintre ei.<br />
<br />
Iar pentru aceasta, Biserica dispune de doctrina creştină, care este desăvârşită. Infailibilitatea Papei decurge din infailibilitatea doctrinei, în raport cu care Papa încetează să mai fie un om, el este o funcţie spirituală. Pretenţia de perfecţiune, desăvârşire, infailibilitate este indiscutabilă atât timp cât nu există abatere faţă de doctrina tradiţională. Acolo unde s-a greşit, a fost întotdeauna o trădare a doctrinei, credinţa greşită că doctrina este datoare să se plece în faţa pretenţiilor veacului. Singurul lucru pe care doctrina trebuie periodic să-l facă este să se explice pe sine în funcţie de percepţia unei epoci, fără să cedeze un fir de păr. Iar cel prin care se face această operă de adaptare a formei, fără să se aducă atingere fondului, este infailibil, indiferent dacă este Papă sau nu.
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-7402454225557952132018-03-31T10:52:00.002+03:002018-03-31T10:52:48.134+03:00Frânturile zilei (CLXXIX)Srinivasa Ramanujan este brahmanul care a ales să-şi exprime adoraţia faţă de Dumnezeu în formule şi teoreme matematice. Un adolescent indian, pornind de la două cărţi englezeşti, reconstituie toată matematica de până la el, inventând inclusiv un sistem de notare unic, după care mai scrie câteva sute de intuiţii geniale dintre care o bună parte încă aşteaptă să fie demonstrate. În India nu-l înţelege nimeni, vine în Anglia, la Trinity College, unde învaţă arta demonstraţiei pentru a se face înţeles. Spirit intuitiv, dintr-o civilizaţie care ştie de mii de ani cum să-şi selecteze şi să-şi antreneze sacerdoţii, află în Europa cum să argumenteze analitic ceea ce el vede într-o clipită în timp ce se roagă sau meditează.<br />
<br />
Ramanujan vede cu un al treilea ochi, ochiul lui Shiva, trama din care este confecţionată Creaţia. Acolo unde alţii nu trec dincolo de aparenţe, el inspiră şi expiră parfumul eternităţii. Matematica lui e un act de adoraţie: “O ecuaţie nu are pentru mine nicio altă semnificaţie decât aceea a unui gând al lui Dumnezeu.” Teoria numerelor, funcţiile eliptice, fracţiile continue, seriile divergente sunt rugăciunile neîncetate ale brahmanului în care profesorul Godfrey Harold Hardy a intuit matematicianul absolut, egalul celor mai stralucitoare minţi pe care le-au cunoscut europenii. Pentru noi a fost un meteor, o stea căzătoare care n-a avut răgaz să ne explice caietele pline de intuiţii cu care a venit din India.<br />
<br />
Dar pe mine mă vizitează o altă idee, una mai copleşitoare decât prezenţa lui Ramanujan la Trinity College. Ramanujan venea din civilizaţia cu cea mai veche memorie a umanităţii. Indienii au traversat toate cele patru Yuga şi au relatări extrem de precise despre fiecare dintre ele, precum şi despre “pragurile” care le separă. Ceea ce pentru noi este mitologie, pentru ei e descriere precisă, chiar dacă nu după “precizia” noastră meschină. Posedă de mai multe mii de ani referinţe legate de formarea pe care trebuie s-o parcurgă un tânăr cu o ascendenţă adecvată pentru a deveni o minte strălucitoare, atât de strălucitoare încât cuvântul “geniu” să fie prin comparaţie aproape o ofensă. Adăugăm un tezaur de ştiinţe pe lângă care ceea ce numim noi îndeobşte filosofie modernă, psihanaliză, psihologie, teologie să pară preocupare de copil de 8 ani.<br />
<br />
Poate vi se pare că fabulez, dar eu sunt convins că în acest moment şi întotdeauna există şi au existat în India 1000 de Ramanujan. Fără vreo dorinţă de afirmare în Europa (nici Ramanujan nu avea, pe el l-a mânat aici setea de a găsi cineva care să-l priceapă, ceea ce nu-i acelaşi lucru), cu nimic deosebiţi în exterior de conaţionalii lor, păstrători ai unor tradiţii şi lumini intelectuale ancestrale, ei constituie vârful de diamant al celei mai vechi religii, monument pe lângă care istoricii religiilor din catedrele universitare europene fac figură de câini care latră la o caravană ce le reţine atenţia, dar din care nu pricep nimic şi nici nu-i lasă pe alţii să priceapă. Ramanujan a fost brahmanul care s-a exprimat într-un limbaj pe care noi, europenii, îl conceptualizăm. Cu ceilalţi 999 nici puntea aceasta fragilă de comunicare nu există.
Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-12794499584792569252018-03-28T20:21:00.001+03:002018-03-28T20:21:14.930+03:00Frânturile zilei (CLXXVIII)Educaţie sexuală într-o enclavă din oraşul meu dominată de ţigani. Populaţie gălăgioasă şi mizeră, copii care vin la şcoală şi leşină de foame, altminteri loc pitoresc, cu case şi cu un aer patriarhal pe care nu-l poţi găsi în marile oraşe decât dacă te duci la cinema şi vezi un film despre un oraş cu case şi aer patriarhal. Se prezintă o tăntică cu pregătire medicală, gata să le medicalizeze elevilor educaţia sexuală. Dacă tot au ne-au medicalizat naşterea şi moartea, de ce nu? Polologhia obişnuită, cu sexul este sănătos, cu prezervativul este sănătos, cu avortul este sănătos. Boli cu transmitere sexuală şi cum le putem evita făcând totuşi mult sex sănătos. Ceva savantlâcuri despre sterilet şi pilula de-a doua zi, ca să umplem apoteotic timpul până se sună. Un ţigănuş ridică mâna: “Doamna, eu cred că dacă şade fiecare pe curul lui nu este nevoie de nimic din toate astea.” Iar dacă veţi pleca urechea la ce zic aceşti mai mici fraţi ai Mei, negreşit veţi auzi vocea Mea, spune Cartea.Unknownnoreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-85692530087109754002018-03-20T19:34:00.001+02:002018-03-20T19:34:08.436+02:00Frânturile zilei (CLXXVII)- Iartă-mă, părinte, pentru că mult am păcătuit.<br />
- Dumnezeu iartă păcatele mărturisite cu căinţă, fiule.<br />
- Părinte, m-am uitat nesfârşit la filme, măcar unul pe zi. Am văzut peste o sută de fotografii zilnic. Mi-am făcut numai în ultima lună peste cincizeci de selfiuri.<br />
- Şi filmuleţe de pe feisbuc?<br />
- Cel puţin zece pe zi.<br />
- E grav, fiule, mai grav decât mi-aş fi putut imagina. Te faci vinovat de păcatul iconomaniei, al adorării imaginii, păcat împotriva Cuvântului. E un păcat care începe subtil atunci când te uiţi la fotografii cu firul de iarbă în loc să ieşi afară în căutarea firului de iarbă. O treaptă mai sus e atunci când intri în videoconferinţă cu prietenul tău bolnav, în loc să-l vizitezi cu o sticlă de pălincă la spital. Cel mai grav este când vezi ecranizarea deşi ai putea foarte bine să citeşti cartea. Nici pomeneală să te apropii de Trupul şi Sângele Cuvântului, aghiasmă mare şi mulţumiri la Preacurata că nu te-am excomunicat.<br />
- Eventual poate-mi trimiteţi un gif animat cu sfinţia voastră în timp ce împărtăşiţi ceilalţi enoriaşi. Îl pun pe repeat şi încep să meditez la ce-am pierdut.<br />
- Cu condiţia să închizi ochii, pentru că gândul şi imaginea nu pot coexista în acelaşi consumator. Nu mă impresionează postul tău de carne, lapte şi ouă, tu trebuie să te înfrânezi de la imagini, să devii sărac cu imaginea ca să redescoperi lumea şi Duhul Sfânt. În halul de intoxicare în care te găseşti, nici demonii nu se mai obosesc să te ispitească. Dacă n-ai niciunul din păcatele obişnuite cu care se luptă Biserica de veacuri este pentru că, din cauza abuzului de imagini, ai încetat să trăieşti înainte de a fi murit de-a binelea.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1849790567664033635.post-33092999009686595252018-03-15T18:40:00.000+02:002018-03-15T18:40:22.601+02:00Frânturile zilei (CLXXVI)Iluzia democratică a intrat într-o lungă şi plictisitoare agonie. Numele acestei morţi lente, adevărată zombificare, este “deep state” (tradus în limba română prin formula mai puţin fericită “statul paralel”). Până la urmă, vorbim despre intuiţia că jocul democratic este falsificat, că nu alegem oamenii care vor încarna Puterea ci nişte marionete pe care adevăraţii deţinători ai Puterii, autoaleşi, ni le pun la dispoziţie aşa cum oferi câinelui un os de ros sau pisicii un motocel cu care să se joace. Cu suferinţe unei femei rănite în dragoste, realizăm acriţi că totul nu e decât o minciună siropoasă, o poveste convenţională în care n-am fi fost căzut dacă n-am fi consimţit refuzând să ne folosim mintea.<br />
<br />
Nu facem decât să ajungem la ceea ce istoricii ştiau demult şi anume la “ocultarea Puterii după revoluţia franceză de la 1789”. În perioada tulbure care a precedat regicidul, şi întotdeauna de atunci până în zilele noastre, adevăraţii deţinători ai iniţiativelor politice s-au aflat departe de lumina reflectoarelor. Pe atunci, erau cei care formulau “ideile noi” şi aveau forţa de a le face acceptate prin sugestie mai întâi la nivelul Parlamentului, apoi al întregii societăţi. Astăzi, Puterea este deţinută în comun de cei care au mijloacele de a propaga mesajele, adică bani şi tehnologie. Pe ei nu-i alege nimeni, nu dau socoteală nimănui şi sunt cei mai interesaţi să întreţină confuzia actuală, în spatele căreia iau deciziile cele mai dictatoriale.<br />
<br />
Ca sistem, democraţia este posibilă doar la mulţimi reduse de oameni (o cetate, un sat), care se cunosc, au timp pentru asta şi sunt gata să valideze o acţiune decisă în comun, bună sau fărădelege. În Grecia antică se decidea democratic alungarea cetăţenilor bogaţi, iar averile lor se împărţeau democratic, inclusiv femeia şi copiii. Asta acolo unde democraţia a cunoscut ipostaza ei cea mai splendidă. La scara popoarelor de azi, păpuşa aleasă în rolul de preşedinte este marketizată ca un produs care trebuie vândut într-un număr suficient de mare de exemplare pentru a justifica investiţia în bani şi manipulare. Oricum, nimic nu se pierde, pentru că din cele două produse promovate unul neapărat va fi un succes.
Unknownnoreply@blogger.com0