Calculatorul nu mai este o enigmă

Jacques Ellul a fost un filosof al tehnologiei. Probabil că acum vreţi să vă explic cu ce se ocupă un filosof al tehnologiei. Să zicem că eu sau tu apăsăm pe comutator şi aprindem becul în dormitor. După care ne apucă o pandalie, un năduf, un amok de ne dăm cu capul pe pereţi de ne ies ochii. Jacques Ellul ne explică: “Este din cauză că adineaori ai apăsat pe comutator şi s-a aprins becul în dormitor.” Lucrurile aparent anodine, pe care în superficialitatea noastră le considerăm drept implicite, în ochii unui filosof capătă dimensiuni simbolice. Adică adânc semnificative. Asta pentru că filosofii întreabă: de ce? la fel cum fac copiii, pentru care dorinţa de a afla este mai puternică decât aceea de a-şi construi imaginea. Oamenii mari nu întreabă niciodată: de ce?, pentru că au oroare de gândul că ar putea afla cineva vreodată cât sunt de proşti. De exemplu, în 1977, în Sistemul tehnologic, Jacques Ellul spunea o chestie fabuloasă despre calculatoare.  Nu ştiu ce făceaţi voi în 1977, eu personal pluteam într-o supă cu găluşte de griş pe care azi o numesc convenţional “copilăria mea”. Abia în 1979 mi s-a terminat brusc supa, pentru că atunci tata mi-a explicat cum e treaba cu timpul, în speţă că după 1979 urmează 1980, după care 1981, şi niciodată lucrurile nu se mai întorc de unde au plecat.

Poate voi vă mai amintiţi, în 1977 calculatorul vedetă a fost TRS-80, botezat de pasionaţi Trash 80. Sistemul de operare cel mai popular era CP/M, m-am jucat şi eu prin 1991 cu el prin orele de fizică. Trash era o adevărată minune a tehnologiei: o memorie de lucru de 16 Kb RAM iar la exemplarele dotate cu cititor de disc stocarea informaţiei se făcea pe dischete de 180 Kb. Cele fără disc utilizau casete şi, fireşte, nişte casetofoane. Acum, nu aşteptaţi de la mine să vă explic ce e acela un casetofon, pentru că are şi răbdarea mea nişte limite. Aaa, era să uit: versiunea cu unitate de disc costa 1700 USD. Două vorbe despre monitor (care nu intra în preţ, pentru că la o adică puteai utiliza un televizor): îţi punea ochii pe grătar, peste cărbunele încins. Capilarele din ochi îţi puşcau la propriu, după 2-3 ceasuri de lucru aveai ochii unui alcoolist. Noaptea, ştiai sigur unde e centrul văzului din creier, pentru că te conducea negreşit într-acolo nervul optic care ardea mocnit şi el. Erau monitoare CGA, special create ca să te catapulteze la oftalmo. Cam ca pasta de dinţi vândută cu binecuvântarea medicilor stomatologi.

Ei bine, în momentele acelea de mare emulaţie, Jacques Ellul scria chestia următoare: “Calculatorul este o enigmă. Nu în ceea ce priveşte fabricarea şi utilizarea lui, dar se pare că omul este incapabil să prevadă cât de cât influenţa calculatorului asupra societăţii şi a oamenilor. Probabil că niciodată nu am fost în prezenţa unui aparat atât de ambiguu, a unui instrument părând să conţină tot ce poate fi mai bun şi mai rău, şi mai ales a unui mijloc ale cărui posibilităţi efective suntem incapabili să le anticipăm. Bineînţeles că ştim la ce poate sluji, ca utilizare directă, un calculator.” (p. 105-106) Abia se miniaturizase cât de cât calculatorul, abia începuse să-şi facă prezenţa în şcoli şi administraţie, şi deja filosoful tehnologiei spune finuţ: e groasă, fraţilor, o să murim. De atunci au trecut patruzeci de ani fără un an. Dacă citiţi acest text în 2017, cum sper că va fi cazul pentru unii dintre voi, vă rog să rectificaţi: de atunci au trecut patruzeci de ani în capăt. Privilegiul nostru este acela de a şti prea bine ce este calculatorul.

Ei bine, calculatorul este cel mai perfecţionat instrument de tâmpire în masă care a fost inventat vreodată. Efectele lui sunt atât de catastrofale, într-atât de ireversibile, încât pe lângă el bombele de orice fel ar putea fi considerate izbăvitoare. Dacă vrei să distrugi o civilizaţie nu dai cu bomba, faci o fabrică de calculatoare şi nu uiţi să incluzi o divizie software în clădire. După care, în timp ce faci profit, stai pe un şezlong şi spargi seminţe ca să nu te plictiseşti uitându-te la ceilalţi cum se chinuie. Desigur, ar fi mult mai profitabil să vinzi heroină, dar nu sunt deloc sigur c-ai putea să-i convingi pe aproape toţi oamenii că heroina îi va face mai inteligenţi şi mai bogaţi. Faima heroinei este destul de rea. Cu calculatoarele e exact pe dos, deşi sunt tot droguri. Oamenii cred că drogurile se trag pe nas sau se bagă în venă. Să ne înţelegem, când spun simplist “calculatoare” am în vedere şi smartfoanele, şi tabletele. Tot ce are procesor, memorie şi sistem de operare este, până la urmă, un calculator. Ideea e că şi în acest moment, când consecinţele nefaste ale acestor tehnologii au devenit vizibile, părinţii le cumpără pentru ca nu cumva copiii lor să devină nişte inadaptaţi social şi să dispară aruncaţi la periferia universului.

Atunci când oamenii interacţionau cu calculatoarele prin intermediul sistemelor de operare CP/M, Basic şi MS-Dos, conversaţia începea cu ceva de genul: C:\>_. Asta zicea calculatorul, tu trebuia să introduci liniile de comandă, care nu erau deloc grele: comanda propriu-zisă, apoi parametrii, separatorii şi ce mai era acolo. Mai mult de 100 de pagini nu trebuia să studiezi ca să iniţiezi o chestie simplă, de exemplu să deschizi un program şi să-l închizi la loc. Programul avea propriul său manual, o bagatelă de 20-50 de pagini. Nici nu se pomenise de user-friendly, simplul fapt că puteai să debitezi nişte stringuri şi apoi calculatorul să danseze cum vrei tu era tot ce-ţi puteai dori ca răsplată. Asta a fost atunci, trebuia să fii deştept şi tenace ca să povesteşti cu un Cub-Z şi chiar cu un 386 DX 40 Mhz, configuraţia primului meu PC, cumpărat prin 1993. Cine a învăţat tehnoredactare cu WordPerfect, ştie bine despre ce vorbesc.

Numai că nu e bun pentru afaceri să vinzi un produs pentru oameni deştepţi şi tenaci. Sper că nu v-aţi imaginat, dragii mei naivi, că fabricanţii de hardware şi software şi-au propus să facă operă de deşteptare globală. Nu. Profesorii trebuie să mintă, oamenii politici trebuie să mintă, dar când e vorba de bani totul devine serios: lumea e formată majoritar (hipermajoritar) din tănănăi şi tute. Asta-i piaţa, te adaptezi, nu e treaba ta s-o influenţezi. Adică, dacă o influenţezi ca să-ţi vinzi marfa măcar ai o scuză. Iar pentru a vinde frenetic nu-i nimic mai bun ca omul care nu gândeşte. Specialiştii realişti din marketing au înţeles că nu tănănăii şi tutele trebuie să se schimbe, ci calculatoarele. Ştiţi ce efort mi-a luat mie să fac să zbârnâie un calculator care a costat cât o maşină la mâna a doua în 1993? Un semestru universitar în care am bântuit în facultate doar de două ori, când aveam nevoie musai să intru la budă. Aţi fost atenţi cât de uşor este astăzi de utilizat o tabletă pentru un copil de 5 ani? Epoca în care calculatoarele reprezentau provocări pentru inteligenţă poate fi situată undeva spre finalul secolului XX. De atunci au trecut 100 de ani.

Acum o s-o ardem puţin filosofic, dacă nu cumva aţi încetat demult să mă citiţi. Într-o zi i-am recomandat unui elev să urmărească o conferinţă a lui Virgiliu Gheorghe despre efectele dezastruoase ale noilor tehnologii asupra minţii tinerilor. Trei luni mai târziu, băiatul îmi mărturisea: am constatat că ideile prezentate erau în opoziţie cu ale mele, aşa că după zece minute am închis pagina şi mi-am văzut de treabă. Treaba fiind: vizionat seriale toată noaptea, counter strike în reţea, muzică non-stop la căşti, ceva laicuri pe feisbuc, distribuit poze pe instagram. E într-o continuă căutare a extraordinarului, a emoţiei pure, şi are o asemenea plajă de opţiuni, e atât de nerăbdător să le cearnă pe toate, încât marele lui stres este plictiseala. Nu vorbim despre un adolescent, vorbim despre un zeu. Existenţa lui olimpiană este perfectă: nu greşeşte niciodată nimic, nu trebuie să se străduiască să atingă niciun ţel pentru că tot ceea ce-şi doreşte e la două click-uri, ignoră cu desăvârşire ceea ce ar putea să-l tulbure din realitatea contemporană, renunţă imediat la ce-l deranjează. Asemeni zeilor, când ceva îi place e implicit bun, când nu-i place are o multitudine de opţiuni: cheat, restart sau shut down.

Respiraţi adânc. A mai rămas suficient aer în încăpere? Mai avem nevoie. Acum înmulţiţi cu câteva sute de mii, ca să aveţi tabloul unei generaţii care suferă atroce de o formă de bine care nu a mai existat în istoria omenirii. Jucăuşi ca nişte copii, lipsiţi de curiozitate intelectuală, aroganţi ca nişte lorzi şi blazaţi ca nişte octogenari, un singur lucru sunt incapabili să-l spună: “acest lucru este rău”. Ei sunt deasupra binelui şi a răului, dar nu asemenea sfinţilor, pentru că nu există asceză, concentrare sau rugăciune în faţa ecranului. Ei sunt aproximativi, paradisul purităţii lor este on-line. În viaţa autentică, vor fi viitorii constructori ai unor case aproximative, viitorii bucătari ai unor mâncăruri aproximative, viitorii profesori ai altor generaţii aproximative. 

Unul dintre ei mi-a zis, anul acesta, plin de cinism: “Uită-te la mine, noi suntem viitorul.” Submediocru, deloc preocupat de golurile lui, dar cu o dezinvoltură de expert. Prostul confortabil, volubil, spumos, profesorul care nu ştie ce să transmită, dar care transmite minunat. Alesul local care plantează panseluţe din lipsă de inspiraţie dar care nu se gândeşte la remunicipalizarea serviciilor publice ale căror costuri au devenit exorbitante prin privatizare. Medicul ginecolog care-ţi provoacă naşterea pentru că numai dacă naşti în tura lui poate fi sigur de şpagă. Partea bună în toate acestea, pentru că întotdeauna există o parte bună, este că incertitudinile lui Jacques Ellul s-au risipit. Putem răsufla uşuraţi: calculatorul nu mai este o enigmă. În rest, este fix cum scria tot el: “Calculatorul ne plasează într-o situaţie radical nouă, în legătură cu care aplicaţiile aparent magice ale acestui aparat nu ne dau decât o idee falsă. Calculatorul este creatorul unei noi realităţi. Universul fabricat de calculator este format din cifre, sintetic, globalizant, indiscutabil.” Cum spuneam şi la început, Jacques Ellul a fost un filosof al tehnologiei.