Ar trebui să ne gândim la evanghelia de azi (Matei 6, 14-21) ca la o mostră de retorică sacră, ca la un poem divin, ca la demonstraţia infailibilă a unei teoreme improbabile. Este atât de clară şi coerentă încât primul gând al hermeneutului este că nu se poate nimic adăuga în afara unui “da”. Că nu poate fi decât citită, apoi recitită, şi din nou citită. Şi totuşi, structura şi gradaţia versetelor lasă loc de exprimare a admiraţiei. Versetele se grupează într-un crescendo pe trei trepte: 14-15 (versetele lumii), 16-18 (versetele retragerii din lume) şi 19-21 (versetele aşezării în absolut). Primul grup are ca simbol relaţia noastră cu oamenii, al doilea este despre buna utilizare a postului, al treilea este despre Centrul fiinţei, pomenit ca inima noastră. Este o ascensiune (de la oameni spre ceruri, deci de la relativ la absolut) şi o interiorizare (de la lumea exterioară spre cerurile din noi).
Pe oameni trebuie să-i iertăm pentru a fi iertaţi de Tatăl Cel ceresc. E o relaţie comercială (un pleonasm pe vremea când comerţ însemna schimb de orice fel, inclusiv de idei) care decurge din imperativul dragostei pentru aproapele nostru ca pentru noi înşine. Dacă-l iubim pe celălalt aşa cum ne iubim, este lesne să iertăm. Cu oamenii suntem într-o deplină egalitate sacră, nu avem niciun motiv să punem propriul eu înaintea eului aproapelui. Relaţia de solidaritate umană trebuie să fie desăvârşită, nu avem motiv să preferăm pe cineva înaintea altcuiva. Versetele 14-15 sunt orizontale, iar faptul că se începe cu ele şi nu cu Centrul fiinţei, este pentru că ascensiunea începe numai după ce ne-am lămurit relaţia cu lumea. Faţă de ceea ce urmează, cel mai uşor lucru sfânt de făcut este să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi şi să-i dai ceea ce vrei să primeşti.
