În 1821, anul trecerii contelui Joseph de Maistre în nefiinţă, apărea postum volumul Serile la Saint-Petersburg, cu un subtitlu explicativ: Convorbiri asupra guvernării temporale a Providenţei. În ansamblul scrierilor sale, este cea mai densă ca număr de teme şi totodată cea mai vastă ca arie de abordare. Cu titlu personal adaug, şi voi explica mai apoi de ce: nu mai puţin cea mai uimitoare. Enumerând, cu sentimentul de a sistematiza în mod nefiresc ceea ce anevoie permite clasificarea, găsim expuse în rândurile ei idei despre: fericire, suferinţă, virtute, păcat, lege, pedeapsă, rugăciune, sacrificiu, adevăr, degenerare, limbaj. Pornind de la aceste teme se inserează consideraţiile caustice la adresa “filosofismului” (reprezentat de Rousseau, Hume, Locke, Bacon).
Se afișează postările cu eticheta Joseph de Maistre. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Joseph de Maistre. Afișați toate postările
vineri, 24 iunie 2016
duminică, 5 iunie 2016
Ce magică eşti, lumea mea! (comentarii la Cronicile Narniei)
În două locuri din primul volum al Cronicilor Narniei, şi anume în capitolul VI şi în capitolul X, C. S. Lewis este surprinzător atunci când afirmă că vrăjitorii sunt “dreadfully practical”. Surprinzător poate pentru lumea noastrã, care vede în magie un lucru antic, în cel mai bun caz medieval, deci oricum cu totul străin epocii noastre... cum să zic, pragmatică, nu-i asa?
Şi totusi Lewis are, la modul cel mai profund, dreptate. Ideea că gândirea magică şi gândirea practică sunt mai degrabă asemănătoare decât antinomice i-a fost probabil sugerată, indirect, de Francis Bacon. Se stie că acesta din urmă trece pentru cei mai mulţi drept fondatorul epistemologiei moderne, adică a măsurii cu care măsoară aproape toţi oamenii de azi. Că Bacon a fost un tolomac, n-ar trebui să uimească pe nimeni, având în vedere ce-a ieşit. Joseph de Maistre îl dispreţuieşte profund atât pentru ateism cât si pentru meschinăria în gândire de care a dat dovadă. Interesant este în ce constã prostia lui Bacon (lăsând deoparte amănuntul... picant că-l chema... hm... Slănină): după ce s-a exersat o vreme în alte magiei, dar fără cap, adică doar el şi nişte grimoare, ignorând că magia, ca multe lucruri serioase, are nevoie de un maestru ştiutor, care la rândul lui să fi deprins de la un alt maestru ştiutor, a conchis că de fapt vrăjitoria este ineficace, nefiind cu nimic superioară religiei (pe care o ignora cu desăvârşire, de unde lipsa de importanţă în ochii lui). Aşadar, bazele epistemologiei moderne sunt puse de un tip cu veleităţi neîmplinite de vrăjitor. Nu pot dori răul nimănui, dar ar fi fost mai bine ca Slănină să fi reuşit măcar din când în când câte un “abracadabra”, dar se pare în absenţa metodei corecte nimic nu izbuteşte...
Şi totusi Lewis are, la modul cel mai profund, dreptate. Ideea că gândirea magică şi gândirea practică sunt mai degrabă asemănătoare decât antinomice i-a fost probabil sugerată, indirect, de Francis Bacon. Se stie că acesta din urmă trece pentru cei mai mulţi drept fondatorul epistemologiei moderne, adică a măsurii cu care măsoară aproape toţi oamenii de azi. Că Bacon a fost un tolomac, n-ar trebui să uimească pe nimeni, având în vedere ce-a ieşit. Joseph de Maistre îl dispreţuieşte profund atât pentru ateism cât si pentru meschinăria în gândire de care a dat dovadă. Interesant este în ce constã prostia lui Bacon (lăsând deoparte amănuntul... picant că-l chema... hm... Slănină): după ce s-a exersat o vreme în alte magiei, dar fără cap, adică doar el şi nişte grimoare, ignorând că magia, ca multe lucruri serioase, are nevoie de un maestru ştiutor, care la rândul lui să fi deprins de la un alt maestru ştiutor, a conchis că de fapt vrăjitoria este ineficace, nefiind cu nimic superioară religiei (pe care o ignora cu desăvârşire, de unde lipsa de importanţă în ochii lui). Aşadar, bazele epistemologiei moderne sunt puse de un tip cu veleităţi neîmplinite de vrăjitor. Nu pot dori răul nimănui, dar ar fi fost mai bine ca Slănină să fi reuşit măcar din când în când câte un “abracadabra”, dar se pare în absenţa metodei corecte nimic nu izbuteşte...
marți, 31 mai 2016
Consideraţiile contelui Joseph de Maistre asupra Revoluţiei Franceze de la 1789
Motto: “[Revoluţia franceză] era un anume delir inexplicabil, o impetuozitate oarbă, un dispreţ scandalos pentru tot ce este respectabil în oameni. O atrocitate de tip nou, care glumea pe seama trişărilor ei. Mai cu seamă o prostituţie neruşinată a raţiunii şi a tuturor cuvintelor făcute pentru
a exprima ideile de justiţie şi de virtute.”
(Consideraţii asupra Franţei)
În 1788, când se declanşa revoluţia franceză, Joseph de Maistre se găsea la Paris. Avea 35 de ani, tocmai fusese numit pe un post în senatul savoiard şi împărtăşeşte emoţia si entuziasmul revoluţionarilor. Însă când îşi dă seama că evenimentele sunt ireversibile, că nu este vorba de o purificare, ci de o schimbare majoră, simpatia lui pentru ele ia sfârşit. Patru ani mai târziu, Franţa va invada Savoia, şi contele va fi nevoit să fugă pentru a nu avea soarta celor peste 5000 de nobili sacrificaţi pe eşafod în numele lozincii “libertate, egalitate, fraternitate”. După un exil de un an în Aoste, trebuie să revină în micul principat italian în care familia lui trăia deja de aproximativ un secol pentru a nu-şi vedea bunurile confiscate. O va părăsi foarte repede pentru o misiune diplomatică la Lausanne, acolo unde teroarea revoluţionară nu-l poate ajunge.
În ciuda a ceea ce ar părea să sugereze începutul acestei text, experienţa directă a autorului Consideraţiilor asupra Franţei este prea puţin relevantă. Nu gândurile unui om atins de suflul Istoriei contează, ci capacitatea acelui om, a oricărui om, de a anticipa corect tot ceea ce un eveniment istoric conţine în potenţialitate, cu mult înainte ca aceasta să se fi manifestat în act. Consideraţiile lui de Maistre cuprind: demersuri teoretice asupra fenomenului revoluţionar (capitolul I), a rolului războiului în călirea constantă a speciei umane (capitolul III) şi a dimensiunii divine a constituţiilor (capitolul VI – cu aplicaţii în capitolele VII şi VIII), apoi reflecţii la dimensiunea anti-creştină a revoluţiei franceze (capitolul V), raportarea acestui eveniment la paradigma istoriei sacre (capitolul II); iar în cele din urmă pagini despre o contra-revoluţie care, după ştirea noastră, nu a avut niciodată loc (capitolele IX şi X). Le vom expune pe rând, cu atenţia cuvenită fiecăruia.
a exprima ideile de justiţie şi de virtute.”
(Consideraţii asupra Franţei)
În 1788, când se declanşa revoluţia franceză, Joseph de Maistre se găsea la Paris. Avea 35 de ani, tocmai fusese numit pe un post în senatul savoiard şi împărtăşeşte emoţia si entuziasmul revoluţionarilor. Însă când îşi dă seama că evenimentele sunt ireversibile, că nu este vorba de o purificare, ci de o schimbare majoră, simpatia lui pentru ele ia sfârşit. Patru ani mai târziu, Franţa va invada Savoia, şi contele va fi nevoit să fugă pentru a nu avea soarta celor peste 5000 de nobili sacrificaţi pe eşafod în numele lozincii “libertate, egalitate, fraternitate”. După un exil de un an în Aoste, trebuie să revină în micul principat italian în care familia lui trăia deja de aproximativ un secol pentru a nu-şi vedea bunurile confiscate. O va părăsi foarte repede pentru o misiune diplomatică la Lausanne, acolo unde teroarea revoluţionară nu-l poate ajunge.
În ciuda a ceea ce ar părea să sugereze începutul acestei text, experienţa directă a autorului Consideraţiilor asupra Franţei este prea puţin relevantă. Nu gândurile unui om atins de suflul Istoriei contează, ci capacitatea acelui om, a oricărui om, de a anticipa corect tot ceea ce un eveniment istoric conţine în potenţialitate, cu mult înainte ca aceasta să se fi manifestat în act. Consideraţiile lui de Maistre cuprind: demersuri teoretice asupra fenomenului revoluţionar (capitolul I), a rolului războiului în călirea constantă a speciei umane (capitolul III) şi a dimensiunii divine a constituţiilor (capitolul VI – cu aplicaţii în capitolele VII şi VIII), apoi reflecţii la dimensiunea anti-creştină a revoluţiei franceze (capitolul V), raportarea acestui eveniment la paradigma istoriei sacre (capitolul II); iar în cele din urmă pagini despre o contra-revoluţie care, după ştirea noastră, nu a avut niciodată loc (capitolele IX şi X). Le vom expune pe rând, cu atenţia cuvenită fiecăruia.
luni, 23 mai 2016
Contele Joseph de Maistre, herald al Tradiţiei
În fragmentul 65 al Omului Recent, Horia-Roman Patapievici afirmă că Joseph de Maistre este indicatorul temporalizării lumii, “reacţionarul” revulsat de schimbarea ce se opera în timpul vieţii lui între substanţe-esenţă şi substanţe-timp. Până în secolul luminilor, ideea de a vinde pământul moştenit din neam în neam era cu totul de negândit. Momentul în care feudele încep să fie schimbate pe un teanc de bancnote este începutul lichefierii generale. Martorul acestei schimbări paradigmatice de amploare, în care oraşul meşteşugarilor devine mai important decât castelul nobilului, în care suzeranitatea pretinde a izvori din mase iar prostituatele sunt urcate goale pe altar, în chip de “zeiţe ale raţiunii”, este contele Joseph de Maistre.
Cine a fost acest ilustru necunoscut? Istoric vorbind, un savoiard născut la jumătatea secolului al XVIII-lea, primul din cei zece copii ai unei familii de origine franceză. Educat de iezuiţi, latinizant şi grecizant până în măduva oaselor, a primit o formaţie în care teologia şi filosofia de cea mai bună calitate se împletesc într-o armonie pe care epoca noastră n-o poate nici măcar imagina. Tatăl său fiind preşedintele Senatului savoiard, cariera politică a fost una din opţiunile cele mai fireşti ce i se ofereau. A reprezentat cu succes interesele regelui Carol-Emanuel IV de Sardinia, suzeranul Ducatului de Savoia, pe lângă Imperiul Rus, în calitate de ambasador plenipotenţiar, după ce în prealabil exercitase funcţia de regent.
Cine a fost acest ilustru necunoscut? Istoric vorbind, un savoiard născut la jumătatea secolului al XVIII-lea, primul din cei zece copii ai unei familii de origine franceză. Educat de iezuiţi, latinizant şi grecizant până în măduva oaselor, a primit o formaţie în care teologia şi filosofia de cea mai bună calitate se împletesc într-o armonie pe care epoca noastră n-o poate nici măcar imagina. Tatăl său fiind preşedintele Senatului savoiard, cariera politică a fost una din opţiunile cele mai fireşti ce i se ofereau. A reprezentat cu succes interesele regelui Carol-Emanuel IV de Sardinia, suzeranul Ducatului de Savoia, pe lângă Imperiul Rus, în calitate de ambasador plenipotenţiar, după ce în prealabil exercitase funcţia de regent.
luni, 14 martie 2016
Profeţii despre trecut la indienii Hopi
“Aceasta e de pe vremea când a început dezordinea. Orice le trebuia [oamenilor] se afla în această a Doua Lume, dar ei doreau mai mult... Oamenii au început să se certe şi să se lupte, iar apoi au început războaiele între sate. Încă mai existau câţiva oameni în fiecare sat care cântau cântecul Creaţiei lor. Dar oamenii nemernici râdeau de ei, până când n-au mai putut cânta decât în inimile lor. Chiar şi aşa, Sotukknang [Stăpânul Universului]... le apărea acestora.
“Femeia Păianjen îmi spune că în această lume se răspândeşte trădarea”, a spus el. “Am hotărât că trebuie să facem ceva cu privire la aceasta. Distrugem această a doua Lume cât mai curând pentru a vă pune la loc sigur pe voi cei care încă purtaţi cântecul în inimile voastre.”
Aşa că, din nou, aşa cum a fost şi cu Prima Lume, Sotukknang a chemat Potopul Furnicilor pentru a deschide lumea subpământeană oamenilor aleşi. Când ei s-au aflat în siguranţă sub pământ, Sotukknang le-a poruncit gemenilor, Poqanghoya şi Palongawhaya, să-şi părăsească posturile de la capetele de nord unde stăteau pentru a menţine Pământul în rotaţia potrivită.
“Femeia Păianjen îmi spune că în această lume se răspândeşte trădarea”, a spus el. “Am hotărât că trebuie să facem ceva cu privire la aceasta. Distrugem această a doua Lume cât mai curând pentru a vă pune la loc sigur pe voi cei care încă purtaţi cântecul în inimile voastre.”
Aşa că, din nou, aşa cum a fost şi cu Prima Lume, Sotukknang a chemat Potopul Furnicilor pentru a deschide lumea subpământeană oamenilor aleşi. Când ei s-au aflat în siguranţă sub pământ, Sotukknang le-a poruncit gemenilor, Poqanghoya şi Palongawhaya, să-şi părăsească posturile de la capetele de nord unde stăteau pentru a menţine Pământul în rotaţia potrivită.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)