Democraţia vă transmite la toţi salutări

Democraţia îi salută pe toţi cei care n-au venit la vot. Este democratic să nu participi la vot, tăcerea având şi ea funcţie de comunicare.

Democraţia îi salută pe toţi cei care au votat pesedeul. Este democratic să votezi un partid, indiferent de trecutul, prezentul sau viitorul lui. Nu contează nici dacă a făcut ţara bucăţi, dacă a vândut sectoarele strategice ale economiei naţionale pe bani mărunţi, dacă a alungat românii din ţară prin absenţa perspectivelor. Nimic din ceea ce ar putea constitui de departe o judecată de valoare nu are relevanţă. Erau pe listă, i-ai votat şi gata.

Democraţia îi salută pe toţi bătrânii care au votat. Este democratic să votezi atât timp cât ai trecut de 18 ani şi te mai afli încă în viaţă.

Şapte motive pentru care nu voi vota nici duminică, nici vreodată

01. Prima premiză a democraţiei este aceea că un grup de oameni poate să aleagă ceea ce este mai bun dintr-o plajă de opţiuni. Prima hibă este chiar ideea că adevărul ar fi o soluţie de grup, ceea ce e fals, adevărul nefiind condiţionat de vreun consens mai mult sau mai puţin amplu. A doua problemă este plaja de opţiuni: cine decide care opţiuni sunt “prezentabile” şi care nu? Realitatea demonstrează, dimpotrivă, că grupurile se pot înşela constant. Adolf Hitler a fost ales democratic. La noi, Ion Iliescu a fost şi el ales democratic. Preşedintele american George W. Bush şi acolitul lui, primul-ministru britanic Tony Blair, care au atacat şi distrus Iraqul pe baza unor minciuni, sunt produsele unor democraţii care nu se jenează să dea lecţii oricui din lumea noastră. Pe de altă parte, Mihail Gorbaciov, demolatorul comunismului şi al Uniunii Sovietice, a folosit pentru a ajunge la putere mecanisme deloc transparente în cadrul unui partid totalitar. Nu, hotărât lucru, ce este mai bun pentru un popor nu-i totuna cu voinţa populară exprimată prin vot.

02. Reprezentanţii temporari au mult mai puţină putere decât liderii politici pe viaţă. Probabil că ţi se pare că asta e o veste bună, oamenii fiind sătui de prea multă putere concentrată într-un individ, numai că am o veste proastă pentru tine: toată puterea pe care reprezentanţii temporari nu o au există în continuare, dar ca forme de presiune împotriva celui care crezi că te reprezintă! Candidatul trebuie să facă o campanie electorală foarte scumpă, pe care cel mai adesea nu şi-o poate plăti singur. Iar cine cotizează cu banii, are ulterior pretenţii. Proaspăt votat, reprezentantul temporar este un om dator vândut, nu o persoană liberă să ia deciziile cele mai bune pentru ţară. Probabil că-ţi imaginezi că ţi-e dator ţie, care i-ai dat votul. Desigur, are o datorie de onoare, numai că el are datorii financiare, adică datorii “reale” faţă de toţi cei care i-au finanţat campania electorală. Între bani şi onoare, ce contează mai mult pentru tine? Ştiam că vei alege banii. De ce crezi că reprezentantul tău în Parlament are altă ordine de priorităţi? Onoarea s-a demodat, trăiască banii.

Gura protestantului adevăr grăieşte

Aşadar, preşedintele în exerciţiu al României, cu referire la iniţiativa Coaliţiei pentru Familie, a opinat că “Cererea ca familia să fie formată dintr-un bărbat şi o femeie este fanatism religios.” Lăsăm deoparte faptul că cei trei milioane de semnatari cer nimic mai mult decât să se menţină actualele prevederi legale, de unde deducem că avem un Cod al familiei impregnat de fanatism religios, ceea ce e neaşteptat şi delicios pentru un stat laic. Nu ne preocupă nici aspectele democratice, nici cele implicate de un referendum care, conform regulilor jocului, va trebui să aibă loc şi al cărui deznodământ nu e chiar atât de greu de anticipat. Partea pe care o găsim cea mai interesantă este faptul că, într-un mod imposibil de ignorat, preşedintele Iohannis are dreptate.

Firile sensibile au sărit în aer atunci când li s-a aruncat în faţă acuzaţia de “fanatism religios”. Cu inima îndoită, cei mai băţoşi au încercat să transforme injuria în mândrie, după modelul “je suis ursuleţ” de săptămâna trecută şi dintotdeauna. Reacţii emoţionale de toată mâna, de la a-i aminti preşedintelui că BOR nu e clubul lui până la a-l ameninţa cu retragerea votului pentru mandatul următor. Partea bună a momentului este că, în sfârşit, noi cei care credem că familia trebuie să fie monogamă şi heterosexuală, avem ocazia să ne asumăm. Pentru că suntem fanatici religioşi (sau cel puţin ne dorim să fim).

Am să fac o paranteză, pentru că adesea cel mai scurt drum de la afirmaţie la înţeles trece printr-o analogie. Să zicem că ne aflăm în război, într-unul evident şi indiscutabil, cu duşman şi tranşee. Ei bine, în mod implicit ni se cere să fim patrioţi, adică să ne arătăm fidelitatea faţă de graniţă, faţă de teritoriu, faţă de populaţie. Ni se cere, practic, să fim fanatici, iar această atitudine e apreciată şi considerată legitimă. Contrariul ar fi să fim open-minded, adică să mai transmitem ceva secrete la inamic, să speculăm eventual şi ceva bani pe piaţa neagră profitând de penurie şi mizeria concetăţenilor. Cam acesta este contrariul fanatismului, şi atrage blamul, ori chiar plutonul de execuţie.

Lucian Boia, Mitul democraţiei (recenzie)

Lucian Boia a scris foarte multe cărţi. De fapt, e vorba de aşa de multe cărţi încât oamenii culţi ştiu ce a scris Lucian Boia fără să mai fie nevoiţi să-l citească. Practic, chiar dacă va mai continua să scrie până la capătul vieţii sale, iar ceasul morţii l-ar găsi la o vârstă matusalemică, oamenii culţi ştiu dinainte ce scrie în cărţile lui nescrise încă. Din nefericire, istoricul şi eseistul Lucian Boia se adreseză unui public avizat. Dacă ar fi scris pentru sfertodocţi, cum o făcea cândva Sandra Brown, fiecare dintre cuvintele, silabele şi literele sale ar fi fost sorbite şi plescăite cu delectare între buze, ca o îndelungă degustare a unui vin bun. Numai că, după cum spuneam, rostul lui este acela de a se adresa celor care ştiu deja tot ce poate el spune.

Într-un mod inexplicabil şi complet inutil, rândurile care urmează sunt scrise după lecturarea unui volum scris de Lucian Boia. Ca toată lumea subţire, ştiam tot ce conţine dinainte de a-l fi deschis. Numai că o mai veche manie mă face să vreau să verific tot ceea ce ştiu. Mai ales ceea ce ştiu. De aceea, cu ceva timp în urmă, am intrat într-o librărie şi am cumpărat tot ce era scris de Lucian Boia. După patru volume citite, tot ceea ce pot spune este că ecartul dintre ceea ce ştiam şi ceea ce am aflat este considerabil.

Lucian Boia ilustrează o dimensiune dilematică a scriiturii : eseist sau istoric ? Ca eseist, prezenţa istoricului este opresantă. Ca istoric, păcatul de a fi şi eseist este impardonabil. Atunci când colegii de breaslă îi reproşează că s-ar fi abătut de la metoda ştiinţifică, de fapt nu-i pot ierta producţiile din ceea ce în ochii lor trece drept un gen minor, eseistica. Atunci când publicul mai larg îl consideră rebarbativ sau, dimpotrivă, prea facil, în niciun caz nu are în vedere cărţile istoricului. Acesta este cel mai clar semn că omul reuşeşte în ambele domenii, tratându-le cu egală seriozitate, spre deruta superficială a contemporanilor, care mai uşor i-ar fi iertat sublime derapaje gastronomice decât tentaţia de a acoperi în eseuri sensurile Istoriei.

De ce sunt împotriva protestelor la adresa sistemului medical

Aşa deci, au diluat maglavaiţurile alea cu care dezinfectau infecţiile numite spitale. Iar noi acum, cu conştiinţa civică erectă, trebuie să lăsăm din mână telecomanda de la televizor, tastatura, lingura sau sapa şi să protestăm. Mă străduiesc foarte mult să înţeleg anumite detalii şi nu-mi vine nimic în cap, nu-mi vine şi pace. De exemplu, n-am să înţeleg în veci cum vine treaba cu protestul. Adică de ce şi în ce scop eu, ca individ, eventual alături de ţ indivizi ca să formăm o masă amorfă de indivizi însufleţiţi de conştiinţă civică, mă prezint în faţa statului şi-i bat obrăjorul bucălat cu degetul arătător, sau îl mângâi pe căpuţ, tot aia-i, adăugând explicativ: “Măi, statule, păi se poate să mă furi tu pe mine la dezinfectanţi, măi?” Iar statul, fire sensibilă, se lasă impresionat şi îşi cere scuze în mod public de la manifestanţi, după care toţi ne dăm mâna, ne pupăm şi mergem la o bere cu tatăl nostru, statul.

Probabil că sunt un troglodit, dar cred că am mai puţine şanse să mă înţeleg cu statul decât să dresez un elefant turbat, pişcat de streche şi care n-a mai băut apă de trei zile. E o chestie de echilibru de forţe, până la urmă. Plus că elefantul te omoară şi gata, pe când statul te jupoaie de impozite dar te lasă să trăieşti până-ţi creşte pielea la loc, ca să te mai jupoaie o tură. În urmă cu câţiva ani m-am trezit cu o somaţie de la ANAF să-mi plătesc contribuţia la sănătate. M-am dus la tanti la ghişeu s-o întreb dacă se simte bine, că eu sunt asigurat, am şi doctor de familie, ce să mai plătesc? Da, e adevărat, sunteţi asigurat ca profesor, acum trebuie să plătiţi şi pentru veniturile făcute în ultimii cinci ani ca traducător. Nu pricep şi pace, păi de ce să plătesc câtă vreme sunt deja asigurat şi plătesc? Îmi dă cineva două paturi dacă merg în spital, două diagnostice, două porţii de mâncare, două pături, două aspirine? Dacă ceea ce obţin este taman acelaşi lucru, de ce vreţi să plătesc şi pentru al doilea loc de muncă? Cică aşa e legea.

Eu aş pune botul şi la democraţie, dacă aş şi că există o minimă posibilitate ca cetăţeanul să influenţeze procesul legislativ. De exemplu, să putem decide noi, pulimea, cine sunt aliaţii externi ai României. Sau impozitarea. Ştiu că trebuie plătite impozite, dar nivelul de lăcomie al leviatanului a depăşit cu totul orice limită a suportabilităţii. Calculaţi-vă impozitele şi vedeţi că mai bine de 60% din ce câştigaţi se duce pe gura veşnic nesătulă a statului. Niciodată în istoria omenirii n-a existat un nivel de subjugare ca în timpul libertăţii şi al democraţiei noastre. Aş vrea să votez undeva să ne mai slăbească. Da, ştiu, visez. E democraţie în sensul că putem alege care lup să ne mulgă. Nu avem voie să decidem dacă vrem sau nu să fim asiguraţi medical.

Cel mai mare paradox al democraţiei

Cel mai mare paradox al democraţiei este că, pentru a o face viabilă, ai nevoie de oameni foarte serioși, nobili și cu principii înalte. Numai că și o aristocraţie viabilă are nevoie, până la urmă, de oameni serioși, nobili și cu principii înalte. Răscoalele ţărănești au avut loc atunci când contractul social dintre aristocraţie și ţărănime s-a rupt, ultimii trebuind să facă faţă unor îndatoriri din ce în ce mai grele fără să mai primească nicio protecţie de la boieri. Când ţăranii au înţeles figura, le-au dat un pic foc la franţuziţi. Eh, și-atunci, întreb și eu, dacă am pierdut o aristocraţie fastuoasă pentru că oamenii n-au mai fost capabili s-o onoreze, cum am putea avea o democraţie decentă cu oameni care nu sunt capabili de onoare ? Nu cumva am căutat să schimbăm sistemul când problema era până la urmă calitatea umană ? Zic și eu, măcar aristocraţia era mișto.

De fapt, nu, cel mai mare paradox al democraţiei este că nu există, dar toată lumea e foarte încântată de ea. Puterea poporului nu este, nici în cele mai negre visuri, puterea de a alege lupii care să bată, să tâlhărească și să violeze oile din stână. Toţi sunt de acord că, din momentul în care e reprezentativă, democraţia nu mai e democraţie. Şi ce fel de conducere a poporului e aceea în care nu-ţi poţi vota impozitele, de exemplu ? Ce, TVA-ul este o dogmă sau o decizie politică ? Sau problemele de politică externă ? Adică, da, e democraţie, dar cu niște mici tabuuri, nu ?