O furnică neagră, pe o stâncă neagră, într-o noapte neagră

Întrebat fiind de un cărturar care este cea mai mare poruncă a Legii, de care atârnă toate celelalte, Iisus răspunde: “Să iubeşti pe Dumnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău”, adăugând că mai este una, asemenea acesteia: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22 : 37-39). Aşadar, toată Legea şi toţi proorocii stau în două porunci, fiecare la fel de grea, împreună alcătuind chintesenţa teologiei. Dacă am vrea să le reluăm pe ambele într-una singură, pe înţelesul contemporanilor, am spune: “Să iubeşti pe cine trebuie, atât cât trebuie.” Dar despre ce fel de iubire este vorba?

Pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproape, Septuaginta foloseşte verbul agapé (ἀγάπη) – a iubi necondiţionat. Vulgata foloseşte diligere – a venera, a respecta. Aşadar, unica poruncă a Legii, care le cuprinde în inima ei pe toate, este să-L iubim necondiţionat pe Dumnezeu, să-L venerăm pe Dumnezeu, să-L respectăm pe Dumnezeu. Aşişderea şi pe aproapele nostru, după măsura în care necondiţionat ne iubim, ne venerăm şi pe respectăm pe noi înşine. Dar cu ce să iubim? Septuaginta foloseşte ψυχής (psyché), în vreme ce Vulgata, anima. Şi grecii, şi latinii aveau câte doi termeni pentru ceea ce noi numim suflet: πνεῦμα (pneuma) şi ψυχής (psyché); spiritus şi anima. Ba chiar şi evreii aveau doi termeni: רוּחַ (ruah) şi נְשָׁמָה (neshama). Aşişderea şi musulmanii: rúħ (روح) şi nafs (نفس).

Excepţia şi regula

Găsim în Legile lui Manu, Cartea a X-a, un verset ce face referire la casta sacerdotală: “Cel care, aflându-se în pericol de a muri de foame, primeşte hrană de la oricine, nu este mai murdărit de păcat decât eterul subtil de noroi” (104). Adjigarta, sub imperiul foamei, e pe punctul de a-şi sacrifica fiul. Vamadeva, distingând perfect binele de rău, se hrăneşte cu carne de câine. Virtuosul Bharadwadja şi fiul său acceptă să mănânce din vacile sacre ale lui Vridhou. Viswamitra, în aceeaşi nevoie, primeşte pulpa unui câine din mâna unui Ceandala. Brahmanii nu au voie să primească hrană decât de la oamenii puri şi care îndeplinesc fără greş datoriile castei lor. Legea e în această privinţă explicită şi formală. Contradicţie?

 Întors de pe Muntele Sinai, văzând viţelul de aur căruia i se închinau bărbaţii lui Israel, profetul şi leviţii ucid “ca la trei mii de oameni”. (Ieşirea 32, 27) Un masacru. Şi totuşi, a şasea poruncă a Decalogului spunea textual: “Să nu ucizi”. Contradicţie?

 Dacă rămânem la nivelul mărginit al logicii, da. Dincolo, în profunzimile reflecţiei suscitate de sensul ordinii aduse de textele sacre, opoziţia nu mai poate fi decât una a aparenţelor. Perfecţiunea fiind unul din atributele pe care doar Dumnezeul le poate însuşi, lumea nu-i rămâne să fie altfel decât imperfectă, aşişderea tot ceea ce poate conţine în pliurile ei. Natura umană este coruptibilă, toate cele ale oamenilor sunt trecătoare, iar Legea abandonează orice pretenţie la absolut prin enunţarea propriilor excepţii. În hinduism, Adjigarta e canibal, Bharadwadja mănâncă spurcăciune iar Viswamitra primeşte generozitatea unuia despre care textele hinduse spun întotdeauna că este “ultimul dintre muritori”. În iudaism, Moise îşi masacrează aleatoriu poporul închinător la idoli, iar mai târziu profetul David mănâncă pâinea Templului, rezervată ritualurilor levitice.

Iisus, hermeneutul

Orice descindere a harului în lumea sublunară are la origine o problemă de interpretare a textului sacru. Orice încarnare a Logosului divin aduce cu sine soluţia legitimă. Nu doar ecuaţiile matematice au soluţii corecte şi rezultate aberante. Textul sacru are şi suscită permanent exegeze meritorii, cărora timpurile le-au adăugat elucubraţii otrăvite, care se aruncă himeric spre un înalt pentru care le lipseşte intuiţia, atunci când nu se închircesc gârbove şi stupide într-o ariditate stearpă.

Spune Evanghelia după Luca: “Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”Răspunsul lui Iisus îl surprinde pe Fiul lui Dumnezeu într-o ipostază cărturărească, şi consacră problema mântuirii ca provocare a textului de inspiraţie sacră: “Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (10, 25-26) Prima întrebare vizează litera textului. A doua – dreapta lectură a literei. Nu ajunge să ştii să citeşti, ca să citeşti bine. Răspunsurile pe care Iisus le dă sunt pe deschiderea acestor două axe: Să-l iubeşti pe Dumnezeu fără rest, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi – aceasta este dimensiunea literală. Iisus vorbeşte cu un doctor al legii, adică unui exeget autorizat, a cărui hermeneutică ar trebui să fie cea a tradiţiei iudaice.