Evgheni Zamiatin, Noi (recenzie)

Motto: “De atunci totul a fost doar o problemă de tehnologie.” (Evgheni Zamiatin)

Apărut în 1920, romanul Noi este una din treptele literaturii distopice pe care oricine vrea să ajungă nicăieri trebuie s-o parcurgă măcar o dată. Dincolo de puternica senzaţie de stranietate pe care o degajă din primele pagini, se află o fabulă puternică, cu nimic inferioară celor din Minunata lume nouă (Aldous Huxley) şi 1984 (George Orwell), pe care le anticipează şi a căror lectură o completează. O scriitură aspră, fără menajamente, toată numai unghiuri ascuţite, care-l proiectează pe cititor într-un coşmar insuportabil.

Noi este despre victoria parodicului asupra realului, a matematicii asupra poeziei, a masei asupra individului şi a Statului asupra lui Dumnezeu. Noi este în egală măsură o prefigurare a omului nou dorit cu ardoare de la revoluţia franceză din 1789 de toţi puii ei famelici: comunismul, nazismul şi democraţia. Un paraom spectral, care face sex fără să iubească, dedicat unei comunităţi abstracte în absenţa unor legături concrete cu oamenii vii. Un lego uman numai muchii care se potriveşte cu alte piese în alcătuirea unui ansamblu mecanizat, căruia nu-i percepe nici sensul, nici absenţa sensului.

Elias Canetti, Orbirea (recenzie)

De Elias Canetti am auzit de la Jean Baudrillard, care, vorbind despre drumul umanităţii spre Apocalipsă, face referire la Canetti în legătură cu un prag pre-apocaliptic, punctul dincolo de care nu există întoarcere (le point de non-retour). Baudrillard nu este teolog, el filosofează pe tema sfârşitului fără să fie tributar unei tradiţii exegetice care alunecă uneori prea uşor pe lângă inexplicabil şi inefabil. De exemplu, avansează ideea că este foarte posibil ca Apocalipsa să fie în curs, începând deja de ceva vreme, şi este imposibil să nu recunoaştem aici influenţa unei idei din esoterismul iudaic conform căreia suntem, din timpul vieţii noastre, constant la judecata Tatălui. Pentru minţile noastre obişnuite să clasifice lucrurile fiecare în sertăraşul lui, disconfortul când dăm de asemenea abordări este major.

Ray Bradbury, Fahrenheit 451 (recenzie)

Sub nicio formă n-am să vă povestesc acest roman formidabil. N-ar avea niciun sens şi sunt convins că nici nu vă aşteptaţi s-o fac. Am să vă vorbesc despre doar două idei. Nu, nu sunt foarte multe în romanul lui Ray Bradbury. Sunt însă foarte interesante. Adică vrednice de interesul nostru. Prin 1953, când a apărut Fahrenheit 451, putea fi cu uşurinţă catalogat drept roman de anticipaţie. Astăzi, în 2016, noi putem spune că trăim deja în el. De ce să-l mai citim, dacă tot suntem acolo? Păi, de ce citeşte în general lumea cărţi? Ca să priceapă, ca să ştie ce întrebări să înceapă să-şi pună.

Acţiunea se ţese în jurul unui pompier. Acesta, ca toţi pompierii, merge zilnic la lucru unde incendiază cărţi. Pe acestea nu le găseşte pe drum, ci în casele unor oameni care au refuzat să se despartă de ele. Fireşte, omul e pompier, adică nu cotrobăie haotic prin locuinţe, ci vine regulamentar după denunţ, somează proprietarul să părăsească locul şi, dacă se dovedeşte prea ataşat, îi dă şi lui foc. Nu asta fac toţi pompierii?

Vreau să zic, atunci când auziţi cuvântul “pompier”, nu vă gândiţi automat la un nene îmbrăcat în costum de protecţie care merge cu aruncătorul de flăcări setat la Fahrenheit 451, temperatura la care se topesc cărţile? Ah, nu? Bine aţi ajuns la prima idee despre care vă vorbeam. Hai să ne jucăm puţin, nu v-o zic încă. Oare ce-o mai fi fiind şi asta, un pompier care incendiază cărţi, locuinţe şi din când în când oameni care nu-şi mai pot concepe viaţa fără cărţi? Şi cum va fi fiind o lume în care cărţile sunt înlocuite cu nişte ecrane de televizor gigantice, care acoperă perete după perete în întregime?

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul (recenzie)

Vă mai amintiţi ce ne spuneau manualele de istorie, că aristocraţia vetustă a fost înlocuită de întreprinzătoarea burghezie? Iar această înlocuire a unei clase sociale superioare cu o alta, inferioară, a fost o operă de progres şi justiţie socială? Ei bine, manualele de istorie nu ne-au minţit, chiar aşa s-au petrecut lucrurile. Ceea ce toate manualele omit întotdeauna sunt detaliile şi limbajul potrivit. În felul acesta, lucrurile spuse îşi pierd din greutatea şi lumina lor adecvată. Mă tem că este imposibil să cunoşti adevărul în chestiuni istorice dacă nu ai acces la detaliile şi cuvintele care contează.

În ceea ce mă priveşte, scena centrală a romanului Ghepardul este balul de la palatul Ponteleone, locul unde două sute de persoane din “lumea bună” se întâlnesc pentru a se felicita că sunt încă în viaţă. Du-te-vino-ul modistelor, coafezelor şi pantofarilor, bărbieritul perfect şi decenţa pantofilor constituie, fireşte, decorul, dar ca pe orice scenă, oamenii sunt cei care contează. Cum-necum, la balul nobililor se strecoară şi câţiva burghezi. Cu prestigiul pe care îl dau banii dar lipsiţi de eleganţa nepăsătoare (există oare distincţie fără nepăsare?) a obişnuiţilor locului, în petrecerea strălucitoare, Sedàra Calogero şi Giovanni Finale discută despre o posibilă urcare a preţului brânzeturilor şi cum anume ar putea trage foloase din această fericită eventualitate.