O catedrală cât o litră de mir de nard

În pericopa evanghelică din Duminica a Şasea a Postului Paştelui, de la evanghelistul Ioan citire, aflăm că Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, cel înviat din morţi, primindu-i pe Iisus şi pe ucenici în casa lor, a luat o litră de mir exotic, un ulei presat din rădăcina unei plante ce creşte în Orient, şi i-a uns picioarele lui Iisus, după care i le-a şters cu propriul ei păr. E atât de puternic mirul acela, încât casa întreagă se umple de mireasma lui. Iar Iuda Iscarioteanul, cel ce se va duce să-l vândă pe Iisus, întreabă de ce s-a făcut asemenea risipă, când mirul acela, dacă tot nu-i mai făcea trebuinţă Mariei, ar fi putut fi mai bine transformat în bani de milostenie pentru săraci.

Să ne uităm la detalii, să încercăm să pricepem. Iisus este la masă împreună cu ucenicii. Este şi Lazăr printre ei. Potrivit manierelor orientale, călătorii şi-au clătit cu apă feţele, mâinile şi picioarele. Mai ales picioarele - pline de praful drumului, poate de spini şi de tăieturi din cauza pietrelor. Însă la masă, într-o casă de om, abluţiunile erau obligatorii şi ţineau atât de politeţe faţă de gazdă, cât şi de confort. A te clăti cu apă rece după o zi de umblat sub soarele Palestinei este un lux şi o plăcere la care noi, modernii, nu putem avea acces decât dacă ne îmbrăcăm la rândul nostru în sandale şi, după vreo 20-30 km parcurşi în caniculă, ne apropiem de o fântână şi, după ce ne astâmpărăm setea cu apă rece, turnăm restul găleţii pe picioare în timp ce cu o mână, încetişor, îndepărtăm praful depus.

Ostenit de drum, de zilele prea fierbinţi şi de nopţile prea reci, Iisus este pentru o vreme curat şi mănâncă. Nicio perspectivă utilitară deci în gestul mirungerii pe care urmează să-l facă Maria. În haosul obositor al peregrinărilor ce se apropie de sfârşit, Iisus se află într-o oază de pace, în casa unor prieteni tineri, cel mai probabil necăsătoriţi. Cei trei fraţi nu sunt săraci, îşi permit să ospăteze mai mulţi oameni şi să-i adăpostească în casa lor, dar bogăţia nu explică ceea ce va urma.

Iisus scria cu degetul pe pământ…

Există undeva în Evanghelia lui Ioan, o împrejurare prea lesne trecută cu vederea, în care aflăm că Fiul lui Dumnezeu era, ca toţi evreii capabili să citească Tora, deprins în meşteşugul desenării sunetelor. În timpul adăstării sale în Templu, la sărbătoarea Corturilor, este ispitit de către farisei cu lapidarea unei femei adultere. Deznodământul situaţiei şi implicaţiile soluţiei christice nu ne vor interesa acum, şi poate vom reveni cândva asupra exegezei prea lesne acceptate de creştini atunci când vor să întărească despărţirea de Legea lui Moise… În fundalul scenei, se reiterează un gest neaşteptat: “Iar Iisus, plecându-se în jos, scria cu degetul pe pământ… Iarăşi, plecându-se, scria pe pământ…” (Ioan 8, 6-8)

 Mulţi s-au întrebat, în vremurile dincoace, de ce Iisus nu ne-a lăsat el însuşi un text sacru. Unul cu autoritate definitivă, care să surclaseze tot canonul Noului Testament, şi să discrediteze (sau nu!) textele apocrife ale noii religii. Mirarea lor în privinţa tăcerii sale şi-ar fi pierdut suportul dacă ar fi înţeles câte ceva despre natura cuvântului scris pe de o parte şi a Hristosului pe de cealaltă. Îngropaţi sub maldăre de cărţi, mândri de bibliotecile noastre ticsite, uităm cu prisosinţă că iniţial cuvântul scris n-a fost folosit pentru sacru, ci pentru mundane operaţiuni ca însemnarea elementelor ceramice ale sistemelor de irigaţie, de exemplu. Fără excepţie, textele cu adevărat semnificative s-au transmis în zilele dinainte prin viu grai, de la ştiutor la învăţăcel, s-au cântat, s-au intonat, s-au plâns şi s-au meditat în liniştea minţii subţiate de veghe şi rugăciune. De aici ilaritatea eforturilor academice de a situa momentul conceperii unei scrieri ca Sepher Yetzirah, de pildă, a cărui în-scriere începe cu “Transmisă oral fiilor săi; apoi, văzându-se proasta stare de lucruri din Israel, a fost încredinţată de înţelepţii din Ierusalim arcanelor şi literelor cu cel mai ascuns înţeles.”

Jihadul lui Aghios Demetrios

Una din icoanele ortodoxiei greceşti înfăţişează un bărbat călare, îmbrăcat într-o cămaşă de zale, peste o tunică ce-i acoperă complet braţele, coborând până spre genunchi. Calul este cabrat, într-o atitudine tipică armăsarilor ce-şi dispută întâietatea, iar mâinile călăreţului aruncă spre adversar o suliţă, al cărei capăt dinspre Ceruri este o cruce. Nu, nu e vorba despre Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul. Este ΑΓΙΟΣ ΔΗΜΗΤΡΙΟΣ, cu chipul adolescentin aureolat, sfânt-militar, iar cel care se pregăteşte să moară, cu un gest de supunere care nu-i mai serveşte la nimic, e un om. Dacă Islamul sunnit ar fi tolerat iconismul, şi dacă această reprezentare ar fi provenit din câmpul său cultural, propaganda euroamericană ar fi deţinut grăitoarea probă imagistică a naturii profund violente a adversarilor săi orientali.

 Pentru ceea poate vedea observatorul postmodern, care face abstracţie de dimensiunea simbolică ce-i este implicit străină, imaginea surprinde o crimă monstruoasă. Nu numai că un om va lua viaţa seamănului său, dar în plus victima este, în limbaj militar, deja “neutralizată”: cel pe punctul de a muri nu mai are la îndemână vreo armă, iar braţul cu care stă să-şi acopere privirea sugerează groaza celui ce anticipează propriul sfârşit. În contrapartidă, cel din şa nu tradează nici compasiune, nici tristeţe, nici ură, doar beatitudinea celui ce se află la eoni distanţă de ce se întâmplă în contingent. Armăsarul este gata să împlinească rana ce-o va aduce suliţa prin ruperea adversarului în copite, învinsul fiind astfel asimilat, înainte de a se transforma în praf şi pulbere, regnului animal.

 Cel a cărui percepţie despre creştinism este construită dintr-o aglutinare de locuri comune ca “iubirea aproapelui”, “iertarea greşelilor” şi alte asemenea bondieuserii, va fi şocat la lectura paragrafelor de mai sus. Îşi va fi imaginând, poate, că din necesităţi retorice exagerăm, sau că tot ce am zis până acum ar fi doar o hiperbolică înşiruire de antifraze. Dacă, dimpotrivă, icoana ar fi înfăţişat un mucenic torturat pentru credinţa lui în Hristos, mărturisind plin de milă pentru iertarea păcatelor celor ce-l vrăjmăşesc, obişnuinţele nu ar fi resimţit nici o atingere. O eroare comună este aceea de a admite că, dacă Dumnezeu există, atunci el nu poate fi decât aşa cum ne imaginăm noi: de o infinită bunătate, gata să ierte totul, adică disponibil ca un chelner la toate comenzile noastre şi gata să ne asigure amabil, când vine momentul notei de plată, că toată consumaţia a fost din partea casei.

Iisus, hermeneutul

Orice descindere a harului în lumea sublunară are la origine o problemă de interpretare a textului sacru. Orice încarnare a Logosului divin aduce cu sine soluţia legitimă. Nu doar ecuaţiile matematice au soluţii corecte şi rezultate aberante. Textul sacru are şi suscită permanent exegeze meritorii, cărora timpurile le-au adăugat elucubraţii otrăvite, care se aruncă himeric spre un înalt pentru care le lipseşte intuiţia, atunci când nu se închircesc gârbove şi stupide într-o ariditate stearpă.

Spune Evanghelia după Luca: “Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”Răspunsul lui Iisus îl surprinde pe Fiul lui Dumnezeu într-o ipostază cărturărească, şi consacră problema mântuirii ca provocare a textului de inspiraţie sacră: “Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (10, 25-26) Prima întrebare vizează litera textului. A doua – dreapta lectură a literei. Nu ajunge să ştii să citeşti, ca să citeşti bine. Răspunsurile pe care Iisus le dă sunt pe deschiderea acestor două axe: Să-l iubeşti pe Dumnezeu fără rest, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi – aceasta este dimensiunea literală. Iisus vorbeşte cu un doctor al legii, adică unui exeget autorizat, a cărui hermeneutică ar trebui să fie cea a tradiţiei iudaice.