La şuetă cu Dumnezeu despre un bugetar corupt

Parabola fariseului şi a vameşului este despre atitudine. În rugăciune, ca în orice întreprins de om, atitudinea adecvată este cheia reuşitei. Iisus nu rosteşte această povestioară pentru a lămuri subtilităţi legate de ritualurile religiei mozaice, nici pentru a desluşi hermeneutica sacră, ci pentru a surprinde în cuvinte ceea ce nu ţine decât prea puţin de cuvinte.

Personajele sunt antitetice: fariseul şi vameşul. Primul este exponentul unui curent religios care se va coagula într-o bogată codare teologică din care Talmudul şi Midraş sunt operele cele mai cunoscute. Fariseul este un tehnocrat, pentru el religia presupune o cunoaştere amănunţită a problemelor şi a soluţiilor tehnice. Prin conformismul la care aderă este un elitist, un rafinat, un hipster. Cel de al doilea este un funcţionar care se ocupă cu colectarea impozitelor. Un bugetar care nu dă socoteală nimănui, capabil să comită serioase abuzuri împotriva cetăţenilor. Un corupt.

Câinele şi preţul vieţii

Astăzi la liturghie s-au citit două evanghelii: a Femeii Cananeence (Matei 15, 21-28) şi a Întâmpinării Domnului (Luca 2,22-35), pentru că Întâmpinarea Domnului a căzut în a şaptesprezecea săptămână după Rusalii. Sunt două diferite, dar au în comun întâi de toate tema recunoaşterii Logosului umblător printre oameni. Apoi, hermeneutica celor două evanghelii se poate îmbina într-o singură frază, ca şi cum cele două texte ar căpăta o neaşteptată armonie prin alăturare. Dar despre aceasta la final.

Iisus e în ţară păgână când este abordat de o femeie păgână. E zgomotoasă, ţipă după el cu jale, îl împloră fără nicio discreţie numindu-l “Fiul lui David”. În manierele noastre rugăciunea e cântec sau şoaptă, niciodată urlet. Probabil că nici ale apostolilor, care-i cer lui Iisus s-o alunge: cananeeanca e insuportabilă ca o cerşetoare prefăcută. Iisus tace, pare insensibil. La insistenţele femeii, Iisus afirmă cu un aer inflexibil: “N-am fost trimis pentru toţi, doar pentru unii.” Pentru ea, nu. Sunt destui cei care interepretează obtuz afirmaţia cea din urmă, pentru a sublinia că Mesia venise doar pentru Israel. Li se pare că alternativa ar fi o minciună, inacceptabilă în gura lui Iisus. Nu e adevăr, nu e minciună, e joc.

Întoarcerea fiului schimbător la valorile neschimbătoare

Astăzi este duminica Evangheliei Fiului Risipitor. Povestea o ştim cu toţii: un fecior vrea se emancipeze, să fie liber, şi-i cere tatălui partea lui de avere. O primă contradicţie pe care nu putem să n-o remarcăm: cel care vrea să se abată de la Tradiţie are totuşi nevoie de Tradiţie. Pentru că obligaţia tatălui de a lăsa averea nu e un merit al fiului, ci un drept conferit de o instanţă superioară, de la care fiul vrea să se sustragă, obligându-şi totuşi tatăl s-o respecte. Ceea ce tatăl şi face, neînţelegând să invoce o excepţie nici măcar în circumstanţele excepţionale pe care odrasla inconştientă le creează. Într-o “ţară îndepărtată”, adică departe de lumea care ar fi putut să-i reamintească modul în care se cuvine trăită viaţa, feciorul devenit bărbat alunecă “în dezmierdări”, adică într-o relaxare senzorială continuă.

Regulamentul de ordine interioară al miracolelor

Părintelui meu, Laurenţiu, 

cu care n-am putut stabili astăzi 

dacă a scrie acest text constituie 

o încălcare a duminicii sau nu, 

nici dacă scrierea lui este o muncă 

ori e ceva de altă natură,

enigmatică  

Două dintre miracolele Domnului Iisus Hristos, relatate în Evanghelia lui Luca, ne vorbesc despre vindecări făcute în ziua de Shabbat: vindecarea omului care avea o mână uscată (Luca 6, 6-11) şi vindecarea femeii care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă (Luca 13, 10-17). Par trase la indigo, dacă n-ar fi întrebarea privind facerea de bine pe timpul zilei de odihnă din prima şi acuzaţia de făţărnicie adusă rabbinului din a doua am spune că este aceeaşi întâmplare cu actori schimbaţi. Dar sare în ochi reacţia de mânie, autentică sau contrafăcută, pe care iudeii o au atunci când, din punctul lor de vedere, se încalcă o injoncţiune sacră.

Orice religie funcţionează pornind de la un număr de reguli, iar iudaismul nu făcea excepţie. Pe lângă cele zece porunci ale Decalogului, Talmudul şi Ghemara, scrieri închegate după distrugerea Templului din Ierusalim, vorbesc despre 613 miţvot, sau porunci. Numai că strălucirea acestei religii n-o dau regulile şi cei care le îndeplinesc şi atât, ci profeţii, drepţii şi sfinţii lui Israel, adică excepţiile. Regulile sunt osatura religiei, excepţiile sunt carnea, frumuseţea şi parfumul. Pogorât în poporul ales, Iisus Logosul este excepţia absolută, aşteptată dar pentru mulţi imposibil de intuit, e revărsarea harului venit să umple cu viaţă regulile uscate.

În pofida tuturor prevederilor, Iisus respectă regulile mozaice: este circumcis, merge anual de Paşte la Templu, aduce jertfă, învaţă limba textului sacru, citeşte textele în comunitate sub îndrumarea unui rabbin. Iisus este un bun evreu, cu toată rigoarea pe care o presupune acest lucru. Conduita lui, adusă în biserica zilelor noastre, este una cât se poate de precisă: rugăciunea de dimineaţa şi de seară, Sfânta Liturghie duminicală, posturile de peste an, la care se adaugă miercurea şi vinerea, opritul lucrului în timpul duminicilor şi al sărbătorilor cu cruce roşie, studiul Evangheliei şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi. Într-o primă etapă, excepţia ne învaţă un lucru simplu: regulile sunt bune şi trebuie respectate.

Meister Eckhart, Despre omul nobil, cupa din care bea regele (recenzie)

Motto: “Şi asta va fi mereu plângerea mea, că oameni nesăbuiţi, cu sufletul gol de Duhul lui Dumnezeu, din care nu au câtuşi de puţin, vor să judece după neghioaba lor minte omenească ceea ce aud sau găsesc scris în Scriptură [...].” Meister Eckhart

In centrul tratatului hermeneutic al lui Meister Eckhart sale se află primul verset dintr-o parabolă christică, aşa cum ni-l relatează Evanghelia lui Luca. Cu el începe ficţiunea sacră, peste el alunecăm ca pe derdeluş, prea grăbiţi să-i dibuim aiurea miezul încărcat de sens. N-o voi relua eu aici, oricine o poate citi până la saţietate. Voi recita însă, de câte ori?, cuvintele care trec prea lesne neobservate: “Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă.” (Luca 19, 12).

 În volumul Initiation et réalisation spirituelle, René Guénon enumeră cele trei căi de realizare spirituală din hinduism: jnânâ – potrivită naturii luminoase (guna sattwa), bhakti si karma - potrivită naturii expansive (guna rajas). A treia tendinţă, cea tenebroasă (guna tamas) nu are nici o şansă de elevaţie spirituală. Iniţierea pneumatică, sau calea jnânâ, duce la marile mistere. Căile bakhti şi karma ajung la micile mistere. În Orient, tipul uman sacerdotal (casta brahmanilor) este calificat pentru Jnâna-mârga. Tipul războinic (casta kshatriya), destinat activităţii exterioare, este calificat pentru Bhakti-mârga, în vreme ce tipul manual (casta negustorilor, a agricultorilor şi a meşteşugarilor, numită vaishya) – pentru Karma-mârga. Fireşte, castei servitorilor (shudra) şi celor în afara castelor (paria) nu le este dedicată nici o iniţiere, nici un parcurs spiritual. Ei nu pot, lucru evident pentru cei care cunosc.

Iluştrii marginali ai Scripturilor iudeo-creştine

Lectura versetului sacru nu trebuie să fie mai pripită, pentru cel ce vrea să se lase ars de lumina lui, decât lungul ceas al mistuirii unui foc mocnind în jăratec. Atunci, şi uneori nici atunci, încep să se vadă cele ce superficialitatea le-ar da prea lesne deoparte, ridicând frivol din umeri. În spiritul acestei lentori benefice descoperim, bunăoară, în capitolul 5 al Facerii, personajul enigmatic al lui Enoh, tatăl preacunoscutului Matusalem (fără îndoială pentru aspectul cantitativ al vârstei lui pe Pământ). Cinci versete, doar atât. În primul (17), aflăm că este fiul lui Iared, lucru ce ni se confirmă în versetul consecutiv, în relatie cu acelaşi progenitor. Respectând simetria genealogiei patriarhilor, aflăm cine i-a fost fiu, şi cât a mai trăit tatăl după venirea pe lume a primului-născut. Doar că: “A umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu […] şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu, şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a răpit Dumnezeu.” (22-24). Reluăm firul neamurilor dinainte de Potop: Adam, Set, Enos, Cainan, Maleleil, Iared… Enoh… Matusalem, Lameh, Noe. Cu excepţia celui ridicat la ceruri, toţi ceilalţi sunt moştenitori, au fiecare succesori, şi “li se nasc fii şi fiice”. Unul singur “umblă înaintea lui Dumnezeu”, este “plăcut de El” şi “răpit”. Lumea izgonită din Paradis este încă plină de tristeţea căderii. Locul binecuvântat al ingenuităţii primordiale este păzit de heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, Adam şi Eva duc povara cunoştinţei binelui şi a răului, care nu-i nimic altceva decât intrarea în deşertul chinuitor al vedeniilor părelnice substituite Adevărului… iar Enoh place lui Dumnezeu şi pleacă de pe pământ cum o va face pagini şi pagini mai târziu Eliah – în trup.

Iisus, hermeneutul

Orice descindere a harului în lumea sublunară are la origine o problemă de interpretare a textului sacru. Orice încarnare a Logosului divin aduce cu sine soluţia legitimă. Nu doar ecuaţiile matematice au soluţii corecte şi rezultate aberante. Textul sacru are şi suscită permanent exegeze meritorii, cărora timpurile le-au adăugat elucubraţii otrăvite, care se aruncă himeric spre un înalt pentru care le lipseşte intuiţia, atunci când nu se închircesc gârbove şi stupide într-o ariditate stearpă.

Spune Evanghelia după Luca: “Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”Răspunsul lui Iisus îl surprinde pe Fiul lui Dumnezeu într-o ipostază cărturărească, şi consacră problema mântuirii ca provocare a textului de inspiraţie sacră: “Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (10, 25-26) Prima întrebare vizează litera textului. A doua – dreapta lectură a literei. Nu ajunge să ştii să citeşti, ca să citeşti bine. Răspunsurile pe care Iisus le dă sunt pe deschiderea acestor două axe: Să-l iubeşti pe Dumnezeu fără rest, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi – aceasta este dimensiunea literală. Iisus vorbeşte cu un doctor al legii, adică unui exeget autorizat, a cărui hermeneutică ar trebui să fie cea a tradiţiei iudaice.

Sacrul e scandalos, ofensator şi până la urmă inacceptabil

În ultimul cânt al epopeii hinduse Mahabharata, cel care surprinde momentul de după bătălia de la Kurukştetra, în care au luptat Pandava împotriva verilor lor, Kaurava, ni se povesteşte ceva demn de luare aminte. Krişna, avatarul divin ce fusese de partea Pandavilor, se întorcea acasă, spre cetatea Dvaraka. Mergând în deşert, îşi aduse aminte de ascetul Utanka şi se abătu din drum ca să-l salute. La vestea marii bătălii, Utanka îl întrebă pe Krişna de ce nu făcuse nimic s-o împiedice. Răspunsul fu acela că, fără să-şi dorească neapărat lupta, divinul alesese să fie împotriva celor ce ameninţau firea (dharma). Întotdeauna când Logosul se antrenează într-o operaţiune de deratizare, o va face eliminând cele ce sunt nefireşti. Ascetul o ţinu pe a lui, nepricepând cum de cineva cu puterile lui Krişna nu făcuse nimic ca să împiedice sângeroasa confruntare. Vru să-l blesteme dar, pentru a-l împieca să facă un mare păcat, avatarul i se arătă aşa cum este el. Nu putem şti, nici măcar nu ne putem imagina cum va fi fost în acel ceas schimbarea la faţă a lui Krişna, încât toată cerbicia lui Utanka se va fi frânt ca un băţ de chibrit… Aflăm însă cum s-a sfârşit prima lor întrevedere: ascetului i s-a făcut favoarea unei dorinţe, iar acesta a ales să-şi poată ostoi cândva setea ce-l cuprindea adesea în deşert.

Şi cum e desigur normal, peste ani, lui Utanka i s-a făcut atât de sete încât l-a chemat pe Krişna să i-o astâmpere. Imediat după invocaţie a apărut un vânător Ceandala, corcitura umană cea mai de jos a societăţii, sub-omul, gol puşcă, păros, pletos, murdar, şiroind de sudoare şi de bale, cu luciri roşii în ochi, înconjurat de o haită de câini urlând. Cu mădularul în mână, îl imbie să-şi potolească arşiţa din jetul lui de urină. Mânios şi îngreţoşat de arătarea care contopeşte o mare sumă de interdicţii vedice, ascetul îl potopi de sudălmi. Vânătorul dispăru, iar după o dună de nisip se arătă Krişna, cu obişnuita înfăţişare blajină. “Ţi-am oferit nectarul nemuririi, o, Utanka, dar nu te-ai arătat vrednic de el. În schimb, de acum încolo, norii te vor însoţi peste tot pe unde-ţi vei purta paşii, şi nu-ţi va fi niciodată sete.”

Povestea ascetului indian care s-a întâlnit cu avatarul Krişna ne spune mai multe lucruri. Întâi de toate, acela că este posibil să participi în cel mai corect mod la o bătălie pe care nu o doreşti şi pe care nu o poţi îndrăgi. În ce fel şi de ce, acea parte din Mahabharata cunoscută sub numele de Bhagavad-Gita ne-o lămureşte mult mai bine decât am putea avea noi intenţia şi posibilităţile. Apoi, că uneori ni se impune să formulăm o dorinţă, chiar şi când evităm prudent, spunând: “Nu vreau nimic, Krişna, îmi ajunge să te contemplu!” Şi în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, că Sacrul, atunci când ni se revelează în ceas de graţie, se poate dovedi insuportabil. Să ne amintim de faptul că îngerii din Scriptură, de fiecare dată când se întâlnesc cu oamenii, spun negreşit: “Nu vă temeţi!” Acest din urmă aspect, insuportabilul, merită răgazul câtorva cuvinte, în conjuncţie cu dureroasa şi problematica ratare a Întâlnirii.