Câinele şi preţul vieţii

Astăzi la liturghie s-au citit două evanghelii: a Femeii Cananeence (Matei 15, 21-28) şi a Întâmpinării Domnului (Luca 2,22-35), pentru că Întâmpinarea Domnului a căzut în a şaptesprezecea săptămână după Rusalii. Sunt două diferite, dar au în comun întâi de toate tema recunoaşterii Logosului umblător printre oameni. Apoi, hermeneutica celor două evanghelii se poate îmbina într-o singură frază, ca şi cum cele două texte ar căpăta o neaşteptată armonie prin alăturare. Dar despre aceasta la final.

Iisus e în ţară păgână când este abordat de o femeie păgână. E zgomotoasă, ţipă după el cu jale, îl împloră fără nicio discreţie numindu-l “Fiul lui David”. În manierele noastre rugăciunea e cântec sau şoaptă, niciodată urlet. Probabil că nici ale apostolilor, care-i cer lui Iisus s-o alunge: cananeeanca e insuportabilă ca o cerşetoare prefăcută. Iisus tace, pare insensibil. La insistenţele femeii, Iisus afirmă cu un aer inflexibil: “N-am fost trimis pentru toţi, doar pentru unii.” Pentru ea, nu. Sunt destui cei care interepretează obtuz afirmaţia cea din urmă, pentru a sublinia că Mesia venise doar pentru Israel. Li se pare că alternativa ar fi o minciună, inacceptabilă în gura lui Iisus. Nu e adevăr, nu e minciună, e joc.

Regulamentul de ordine interioară al miracolelor

Părintelui meu, Laurenţiu, 

cu care n-am putut stabili astăzi 

dacă a scrie acest text constituie 

o încălcare a duminicii sau nu, 

nici dacă scrierea lui este o muncă 

ori e ceva de altă natură,

enigmatică  

Două dintre miracolele Domnului Iisus Hristos, relatate în Evanghelia lui Luca, ne vorbesc despre vindecări făcute în ziua de Shabbat: vindecarea omului care avea o mână uscată (Luca 6, 6-11) şi vindecarea femeii care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă (Luca 13, 10-17). Par trase la indigo, dacă n-ar fi întrebarea privind facerea de bine pe timpul zilei de odihnă din prima şi acuzaţia de făţărnicie adusă rabbinului din a doua am spune că este aceeaşi întâmplare cu actori schimbaţi. Dar sare în ochi reacţia de mânie, autentică sau contrafăcută, pe care iudeii o au atunci când, din punctul lor de vedere, se încalcă o injoncţiune sacră.

Orice religie funcţionează pornind de la un număr de reguli, iar iudaismul nu făcea excepţie. Pe lângă cele zece porunci ale Decalogului, Talmudul şi Ghemara, scrieri închegate după distrugerea Templului din Ierusalim, vorbesc despre 613 miţvot, sau porunci. Numai că strălucirea acestei religii n-o dau regulile şi cei care le îndeplinesc şi atât, ci profeţii, drepţii şi sfinţii lui Israel, adică excepţiile. Regulile sunt osatura religiei, excepţiile sunt carnea, frumuseţea şi parfumul. Pogorât în poporul ales, Iisus Logosul este excepţia absolută, aşteptată dar pentru mulţi imposibil de intuit, e revărsarea harului venit să umple cu viaţă regulile uscate.

În pofida tuturor prevederilor, Iisus respectă regulile mozaice: este circumcis, merge anual de Paşte la Templu, aduce jertfă, învaţă limba textului sacru, citeşte textele în comunitate sub îndrumarea unui rabbin. Iisus este un bun evreu, cu toată rigoarea pe care o presupune acest lucru. Conduita lui, adusă în biserica zilelor noastre, este una cât se poate de precisă: rugăciunea de dimineaţa şi de seară, Sfânta Liturghie duminicală, posturile de peste an, la care se adaugă miercurea şi vinerea, opritul lucrului în timpul duminicilor şi al sărbătorilor cu cruce roşie, studiul Evangheliei şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi. Într-o primă etapă, excepţia ne învaţă un lucru simplu: regulile sunt bune şi trebuie respectate.

Atunci când numai eleganţa face diferenţa (pornind de la un proverb din Talmud)

În Talmudul din Ierusalim, Ioma 38, Rabbi Ben Azai spune: “Vei fi chemat după numele tău, vei fi pus în locul care ţi-este destinat, şi nu ţi se va da decât ceea ce-ţi aparţine. Nimeni nu se poate atinge de ceea ce este destinat altuia, şi niciun regat nu are contact cu altul, nici măcar cât grosimea unui fir de păr.” Să punem mâna pe râşniţa de cafea şi să măcinăm uşurel boabele bine prăjite. Pe un foc mic, cel mai mic, să punem ibricul din alamă cu apă. Durează câteva minute, o eternitate pentru cel care-şi produce cafeaua la espressor, dar ce diferenţă între a face şi a produce cafeaua. Să recitim uşurel fragmentul: suntem chemaţi după numele nostru, nu după altul, ajungem în locul nostru, nu în al altuia, primim ceea ce ne este destinat doar nouă, nimănui altcuiva.

Când trebuie lămurit textul sacru (comentariu la Talmud)

Probabil că adagiul care apare cel mai des în Talmud este: “Scripturile folosesc limbajul oamenilor.” Apare şi-n Berachot, şi-n Sanhedrin, şi-n Maccoth, şi-n Baba Metzia, şi-n multe alte locuri. Îl folosesc toţi rabbinii iar Moise Maimonide îl pune la baza tuturor demersurilor sale exegetice din Ghidul rătăciţilor, repetându-l ori de câte ori are ocazia. Celor care-şi dedica viaţa textului sacru trebuie că li se repetă acest adevăr atât de des încât până la urmă sigur încep să reflecteze la el. Cum este limbajul oamenilor? Ştim cu toţii că este pâslos, ceţos, neclar, tulbure, bolovănos, mlăştinos, buruienos. Adică, aşa cum suntem noi, mai precis ilogici, incongruenţi, asimetrici, absurzi. Pe cale de consecinţă, dacă scriitura Scripturii foloseşte limbajul oamenilor, atunci nu poate fi decât toate acestea, de la pâsloasă la absurdă, trecând prin tulbure şi ilogică.

O furnică neagră, pe o stâncă neagră, într-o noapte neagră

Întrebat fiind de un cărturar care este cea mai mare poruncă a Legii, de care atârnă toate celelalte, Iisus răspunde: “Să iubeşti pe Dumnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău”, adăugând că mai este una, asemenea acesteia: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22 : 37-39). Aşadar, toată Legea şi toţi proorocii stau în două porunci, fiecare la fel de grea, împreună alcătuind chintesenţa teologiei. Dacă am vrea să le reluăm pe ambele într-una singură, pe înţelesul contemporanilor, am spune: “Să iubeşti pe cine trebuie, atât cât trebuie.” Dar despre ce fel de iubire este vorba?

Pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproape, Septuaginta foloseşte verbul agapé (ἀγάπη) – a iubi necondiţionat. Vulgata foloseşte diligere – a venera, a respecta. Aşadar, unica poruncă a Legii, care le cuprinde în inima ei pe toate, este să-L iubim necondiţionat pe Dumnezeu, să-L venerăm pe Dumnezeu, să-L respectăm pe Dumnezeu. Aşişderea şi pe aproapele nostru, după măsura în care necondiţionat ne iubim, ne venerăm şi pe respectăm pe noi înşine. Dar cu ce să iubim? Septuaginta foloseşte ψυχής (psyché), în vreme ce Vulgata, anima. Şi grecii, şi latinii aveau câte doi termeni pentru ceea ce noi numim suflet: πνεῦμα (pneuma) şi ψυχής (psyché); spiritus şi anima. Ba chiar şi evreii aveau doi termeni: רוּחַ (ruah) şi נְשָׁמָה (neshama). Aşişderea şi musulmanii: rúħ (روح) şi nafs (نفس).

De o parte versetul, de cealaltă exegeza

În anul 595 după Hegira, conform calendarului islamic (sau 1198 după Hristos), la Marakesh, în Maroc, sicriul lui Ibn Ruşd era urcat pe un cal de povară pentru a fi transportat la Córdoba, acolo unde este mormântul. De cealaltă parte a animalului, contragreutatea era un cufăr cu toate cărţile scrise la vremea lui de cel trecut dintre cei vii. Piosul gest era asistat de Ibn-‘Arabi, alături de Abu’l-Hosayn Muhammad ibn Jobayr, secretarul lui Sayyed Abu Sa’id, prinţul almohad, şi tovarăşul lui, Abu’l-Hakam ‘Amru ibn al-Sarraj, copistul. Ani mai târziu, Ibn-‘Arabi avea să relateze scena: “Atunci Abu’l-Hakam se întoarse spre noi şi spuse: Voi nu observaţi ce serveşte drept contragreutate maestrului Ibn Ruşd? De o parte maestrul, de cealaltă operele lui.” Ibn Jobayr îi răspunse: “Tu spui că nu observ, o copilul meu? Ba bine că nu. Binecuvântată fie gura ta!” […] Sunt astăzi singurul supravieţuitor al acestui mic grup de prieteni – Dumnezeu să-i ţie în milostenia Sa! – şi-mi zic despre vorbele de atunci: de o parte maestrul, de cealaltă operele. Ah! cum aş vrea să ştiu dacă speranţele lui fuseseră împlinite!”

Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de Aur (recenzie)

Motto: “Degenerarea unui ciclu se arată mai întâi prin ruina lui intelectuală, prin incapacitatea de a vedea aspectul de semne de foc ale lucrurilor dimprejur.” (Vasile Lovinescu)

 Orice exerciţiu hermeneutic este un test-despre-cum-este-cu-putinţă-altceva. Exegeza este neapărat de natură duală, fiind o lectură-scriere, o cazanie, deci pe undeva o caznă, flacăra care înfierbântă până la fierbere lamura, argintul curat, carevasăzică lămurit. Cheia hermeneutică nu este un sistem, obligatoriu fals prin însăşi logica lui adormitoare, ci o sumă de repere la care ajungi prin facultatea aceea uitată a intelectului care e intuiţia, salt al spiritului spre adevărurile esenţiale care n-are nimic în comun cu raţionamentul ticăit, prea contabilicesc adesea. E o dez-văluire a ceea ce e dincolo de semnificant, fireşte nefiind mai puţin, cum spuneam, o încercare-despre-cum-este-cu- putinţă-textul-însuşi.

 Fără a avea pretenţia ierarhizării inefabilelor, vom spune că hermeneutica textului sacru n-ar fi ceea ce este în câmpul cultural românesc fără scrierile lui Vasile Lovinescu. Şi vom adăuga, sentenţios şi fără teama de a şoca spiritele înguste, că autorii textelor sacre româneşti sunt Petre Ispirescu, Ion Creangă şi mulţii, neştiuţii povestitori din jurul focului ce-a ars milenii şi secole în vatra acestui neam. Poveştile, baladele, doinele şi cimiliturile lor au fost înmormântate în cărţi, formă perversă a uitării prin scris. O parte din ele încă se mai spun în casele celor care cred că puiul învaţă să fie om de la Făt-Frumos şi de la Ileana Cosânzeana, nu de la Counter Strike şi Age of Empires.

Iisus, hermeneutul

Orice descindere a harului în lumea sublunară are la origine o problemă de interpretare a textului sacru. Orice încarnare a Logosului divin aduce cu sine soluţia legitimă. Nu doar ecuaţiile matematice au soluţii corecte şi rezultate aberante. Textul sacru are şi suscită permanent exegeze meritorii, cărora timpurile le-au adăugat elucubraţii otrăvite, care se aruncă himeric spre un înalt pentru care le lipseşte intuiţia, atunci când nu se închircesc gârbove şi stupide într-o ariditate stearpă.

Spune Evanghelia după Luca: “Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”Răspunsul lui Iisus îl surprinde pe Fiul lui Dumnezeu într-o ipostază cărturărească, şi consacră problema mântuirii ca provocare a textului de inspiraţie sacră: “Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (10, 25-26) Prima întrebare vizează litera textului. A doua – dreapta lectură a literei. Nu ajunge să ştii să citeşti, ca să citeşti bine. Răspunsurile pe care Iisus le dă sunt pe deschiderea acestor două axe: Să-l iubeşti pe Dumnezeu fără rest, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi – aceasta este dimensiunea literală. Iisus vorbeşte cu un doctor al legii, adică unui exeget autorizat, a cărui hermeneutică ar trebui să fie cea a tradiţiei iudaice.

Cum l-am cunoscut pe Vasile Lovinescu, hermeneutul

De Vasile Lovinescu am dat pe o trecere de pietoni, şi pot să vă spun şi unde: în Iaşi, pe strada Ştefan cel Mare. Era prin 1993, cred, şi mă preumblam de vreun ceas cu Constantin Pricop, actualul decan al Facultăţii de Litere, lector pe vremea aceea, şi-i hermeneutizam un basm. Asta după ce-i spusesem că basmele au sens, că sensul lor e adesea neaşteptat, pentru că mitul se deghizează, îi place să umble ca jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop, sau ca un tâmplar care le povesteşte oamenilor că în nefericire e ascunsă o imensă fericire.

Eh, şi basmul acela chinezesc e foarte simplu, genul de fabulă tâmpiţică numai bună să ţină de cald Logosului. Adică un tigru vine la motan şi-i zice cu tupeu maxim: învaţă-mă să vânez. Motanul îl primeşte şi-l învaţă o grămadă de lucruri: cum să pună capcane, cum să se furişeze în spatele prăzii, cum să muşte acolo unde sângele palpită şi să strângă până când se scurge viaţa cu totul. Eh, şi când trainingul e gata, tigrul îl întreabă pe motan dacă l-a învăţat totul, şi primeşte asigurarea că da. Totul, totul? Da, totul. Şi se aruncă tigrul spre motan, cu gândul să ia un aperitiv. Moment în care urcă maestrul în copac şi astfel scapă.