Întâlnirea cu Dumnezeu

Uneori trecem cu prea mare uşurinţă peste lucrurile extraordinare pe care ni le oferă textul sacru. Citim fugitiv, când ar trebui să ne oprim la fiecare verset şi să încercăm să-l trăim. Eu cred că textele pot fi mirosite, pipăite, văzute, pot fi încercate cu raţiunea şi repetate isihastic. Nu textele sacre au murit, ci noi suntem incapabili să le simţim viaţa aşa cum se cuvine. Ar trebui să ne mirăm de fiecare virgulă, să facem tumbe printre cuvinte, doar-doar ni s-ar înmuia oasele şi ni s-ar dezgheţa cartilagiile ruginite. Nicăieri mai mult ca în textul sacru nu este profunzimea mai incompatibilă cu cantitatea. Eu sunt pentru îmbrăcarea textelor sacre ca nişte haine.

Să zicem că mă aflu într-o piaţă din Ierusalim. Piatră multă şi ţesături ponosite trase peste marfă, ca să ţină o idee de umbră. Spaţii înguste de piatră rece şi înghesuială, duhori de oboseală şi transpiraţie cu praf. Miros de mărfuri, cai şi asini. Negustori care-şi laudă marfa, cămile care-şi rag setea, ciungi care-şi vând neisprăvirea. Deodată, la un colţ de lume, apare un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă de in, necusută, cu pletele acoperite de o cârpă strânsă în jurul capului, cum poartă toţi orientalii pe caniculă, însoţit de o mulţime de oameni. Sunt un evreu practicant, am femeie şi copii, o mamă căreia îi sunt singurul sprijin la bătrâneţe. Ştiu atâta ebraică sacră cât ştie şi bătrânul rabbi de la sinagogă, care din vreme în vreme îmi explică tainele Torei. Din când în când, pentru vrednicia mea, mi se permite să citesc textele cu voce tare. Merg în fiecare an la Templu şi sacrific un berbec, jertfă pentru purificare.

Bărbatul ars de soare din faţa mea este numit Iisus şi se zice că vine din Nazareth. Se zvoneşte că vindecă bolnavii şi face felurite minuni. Din vreme în vreme, le vorbeşte oamenilor ca un poet, sau le povesteşte parabole nemaiauzite.  Merge în faţa mea, se apropie de locul unde stau eu. Deşi face minuni, nu pare să fie un magician. Deşi le vorbeşte oamenilor despre Yahveh, nu pare pătruns de sobrietatea scrobită a leviţilor care-şi petrec viaţa în fum de tămâie. Eu stau şi-l privesc. Oricum stăteam şi priveam înainte să vină el. Sunt Maleahi, m-am născut şi am copilărit în Ierusalim. Pe tatăl meu îl chema Beniamin, pe tatăl lui îl chema Ioiachim, pe tatăl lui îl chema Iov, pe tatăl lui îl chema Ganozai. Maleahi ben Beniamin ben Ioiachim ben Iov ben Ganozai şi nu zic mai mult. Îmi pot trasa strămoşii până în robia Egiptului.

Frithjof Schuon, Introducere în spiritualitatea lumii musulmane (recenzie)

Motto: „Islamul este joncţiunea dintre Dumnezeu ca atare şi om ca atare. Dumnezeu ca atare: adică socotit nu aşa cum s-a putut manifesta într-un anume chip, într-o anumită epocă, ci independent de Istorie, ca fiind ceea ce este deci cel ce, prin însăşi natura sa, crează şi revelează. Omul ca atare: adică socotit nu ca fiinţă decăzută având nevoie de un miracol salvator, ci ca o creatură deiformă, dotată cu o inteligenţă capabilă să conceapă Absolutul şi cu o voinţă capabilă să aleagă ceea ce ne conduce într-acolo.” (F. Schuon)

 René Guénon spune undeva că nicio religie nu conţine în mod explicit (deci la nivel exoteric) posibilitatea de a face afirmaţii valide asupra celorlalte forme de spiritualitate, de aceea afirmaţia reprezentantului unei tradiţii spirituale conform căreia moştenirea lăsată de strămoşii săi este adevărată, în vreme ce toate celelalte sunt false, este doar parţial corectă, şi anume în prima parte, unde detectează valoarea de adevăr. Este cum nu se poate mai adecvat realităţii să se spună că religia părinţilor noştri este mântuitoare, deci adevărată, dar de aici nu trebuie dedus că ceilalţi se află în mod automat în rătăcire.

O catedrală cât o litră de mir de nard

În pericopa evanghelică din Duminica a Şasea a Postului Paştelui, de la evanghelistul Ioan citire, aflăm că Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, cel înviat din morţi, primindu-i pe Iisus şi pe ucenici în casa lor, a luat o litră de mir exotic, un ulei presat din rădăcina unei plante ce creşte în Orient, şi i-a uns picioarele lui Iisus, după care i le-a şters cu propriul ei păr. E atât de puternic mirul acela, încât casa întreagă se umple de mireasma lui. Iar Iuda Iscarioteanul, cel ce se va duce să-l vândă pe Iisus, întreabă de ce s-a făcut asemenea risipă, când mirul acela, dacă tot nu-i mai făcea trebuinţă Mariei, ar fi putut fi mai bine transformat în bani de milostenie pentru săraci.

Să ne uităm la detalii, să încercăm să pricepem. Iisus este la masă împreună cu ucenicii. Este şi Lazăr printre ei. Potrivit manierelor orientale, călătorii şi-au clătit cu apă feţele, mâinile şi picioarele. Mai ales picioarele - pline de praful drumului, poate de spini şi de tăieturi din cauza pietrelor. Însă la masă, într-o casă de om, abluţiunile erau obligatorii şi ţineau atât de politeţe faţă de gazdă, cât şi de confort. A te clăti cu apă rece după o zi de umblat sub soarele Palestinei este un lux şi o plăcere la care noi, modernii, nu putem avea acces decât dacă ne îmbrăcăm la rândul nostru în sandale şi, după vreo 20-30 km parcurşi în caniculă, ne apropiem de o fântână şi, după ce ne astâmpărăm setea cu apă rece, turnăm restul găleţii pe picioare în timp ce cu o mână, încetişor, îndepărtăm praful depus.

Ostenit de drum, de zilele prea fierbinţi şi de nopţile prea reci, Iisus este pentru o vreme curat şi mănâncă. Nicio perspectivă utilitară deci în gestul mirungerii pe care urmează să-l facă Maria. În haosul obositor al peregrinărilor ce se apropie de sfârşit, Iisus se află într-o oază de pace, în casa unor prieteni tineri, cel mai probabil necăsătoriţi. Cei trei fraţi nu sunt săraci, îşi permit să ospăteze mai mulţi oameni şi să-i adăpostească în casa lor, dar bogăţia nu explică ceea ce va urma.

Iisus scria cu degetul pe pământ…

Există undeva în Evanghelia lui Ioan, o împrejurare prea lesne trecută cu vederea, în care aflăm că Fiul lui Dumnezeu era, ca toţi evreii capabili să citească Tora, deprins în meşteşugul desenării sunetelor. În timpul adăstării sale în Templu, la sărbătoarea Corturilor, este ispitit de către farisei cu lapidarea unei femei adultere. Deznodământul situaţiei şi implicaţiile soluţiei christice nu ne vor interesa acum, şi poate vom reveni cândva asupra exegezei prea lesne acceptate de creştini atunci când vor să întărească despărţirea de Legea lui Moise… În fundalul scenei, se reiterează un gest neaşteptat: “Iar Iisus, plecându-se în jos, scria cu degetul pe pământ… Iarăşi, plecându-se, scria pe pământ…” (Ioan 8, 6-8)

 Mulţi s-au întrebat, în vremurile dincoace, de ce Iisus nu ne-a lăsat el însuşi un text sacru. Unul cu autoritate definitivă, care să surclaseze tot canonul Noului Testament, şi să discrediteze (sau nu!) textele apocrife ale noii religii. Mirarea lor în privinţa tăcerii sale şi-ar fi pierdut suportul dacă ar fi înţeles câte ceva despre natura cuvântului scris pe de o parte şi a Hristosului pe de cealaltă. Îngropaţi sub maldăre de cărţi, mândri de bibliotecile noastre ticsite, uităm cu prisosinţă că iniţial cuvântul scris n-a fost folosit pentru sacru, ci pentru mundane operaţiuni ca însemnarea elementelor ceramice ale sistemelor de irigaţie, de exemplu. Fără excepţie, textele cu adevărat semnificative s-au transmis în zilele dinainte prin viu grai, de la ştiutor la învăţăcel, s-au cântat, s-au intonat, s-au plâns şi s-au meditat în liniştea minţii subţiate de veghe şi rugăciune. De aici ilaritatea eforturilor academice de a situa momentul conceperii unei scrieri ca Sepher Yetzirah, de pildă, a cărui în-scriere începe cu “Transmisă oral fiilor săi; apoi, văzându-se proasta stare de lucruri din Israel, a fost încredinţată de înţelepţii din Ierusalim arcanelor şi literelor cu cel mai ascuns înţeles.”

René Guénon, Autoritate spirituală şi putere temporală (recenzie)

Spunem prea des, cu un aer de înţelept fatalist, multpreaîncercat în iţele complicate ale lumii, că politica e o curvă. Şi după ce aducem problema în făgaşul familiar (cine ar îndrăzni să spună că nu se pricepe la curve, riscând naiv acoperirea propriei persoane de oprobriul celor care „cunosc viaţa”?), înlocuind o paradigmă cu alta, departele ne devine aproape. Politica e dezmăţ, e minciună, e interes, e falsă strălucire, e amărăciune ascunsă, e nebunia făcută ocupaţie onorabilă, cea mai veche dintre toate. Politica e răul nostru cel de toate zilele, e excepţia care ne ajută să tolerăm povara regulilor, e interdicţia ridicată la rang de normă. Orice om cuminte, atins de pospaiul acestei pseudo-înţelepciuni, nu poate decât să deteste gospodăreşte politica, utilizând-o în scopuri pragmatico-igienice, făcându-şi eventual un titlul de glorie din a sta deoparte de farmecele ei.

 Readucându-ne la surse spiritualităţii, volumul lui René Guénon – Autorité spirituelle et pouvoir temporel ignoră locurile noastre comune, spunându-ne ceea ce ţine de domeniul evidenţei, chiar dacă nu e uşor de observat pentru cei prinşi în automatisme pseudo-intelectuale: nu numai că politica nu este în mod obligatoriu un spaţiu al înşelătoriei şi al lipsei principiilor, cum nicio activitate omenească legitimă n-ar putea fi condamnată să fie, ba chiar sursa puterii temporale este, şi trebuie să fie, autoritatea spirituală. Iar dacă lucrurile s-au depărtat de principii, dacă meschinăria este preferată măreţiei, este pentru că oamenii au decis şi continuă să decidă, fie şi prin pasivitatea ignorantă, să fie astfel.

 Ca toată opera lui Guénon, sunt expuse principii, şi nu o nesfârşită cazuistică, consacrate raporturilor existente între religie şi politică, care nu sunt decât o versiune a raporturilor dintre spiritual şi temporal. Poate părea neobişnuit pentru cel care-şi imaginează că în politică, mai ales în politică, faptele şi evenimentele sunt cele care dirijează deciziile. În realitate, principiile, şi în lipsa lor, anumite succedanee diabolice, marchează tăvălugul aparent incoerent al Istoriei, iar cel care vrea să se lămurească trebuie întotdeauna să situeze chestiunile pe adevăratul lor teren, distingând în mod precis între esenţial şi accidental, între necesar şi contingent.

Veganismul ca erezie

Pariul din spatele veganismului mi l-a explicat un adventist de ziua a şaptea pe care l-am luat câteva sute de kilometri cu maşina. Ştiţi cum e, drumul lung trece mai uşor dacă ai cu cine să vorbeşti. Caracter bun, săritor, o minune de băiat, vă spun drept, cu ceva proiecte frumoase, cumpărase o casă săsească dintr-un sat transilvănean pe care o restaurase respectând originalul, ba chiar se mutase cu domiciliul în satul acela pierdut ca să poată vota în comunitatea locală. Chiar şi aşa, la drum, tot spun că n-am discutat vrute şi nevrute. A fost una dintre întâlnirile memorabile ale vieţii mele, când lumea mea s-a intersectat cu o altă lume, în care n-am călcat până atunci şi pe care n-o voi revedea probabil niciodată. N-a fost prima, nu va fi ultima.

Băiatul ăsta adventist de ziua a şaptea mi-a adus un argument masiv împotriva ortodoxiei. M-a întrebat, simplu: ai văzut cum arată satele protestanţilor? Văzut, zic. Ţi-au plăcut? Plăcut. Ei, acuma, dar despre satele moldovenilor ortodocşi ce zici? Păi, adaug eu, ce-ar trebui să zic? Ştii de ce sunt aşa? Cum, aşa? Adică vai de capul lor. De ce, întreb. Pentru că asta e ortodoxia. Am încasat-o din plin de la un băiat candid şi cu suflet bun. Pentru că, neîndoielnic, aveam de-a face cu un om sincer convins de argumentele lui. Iar eu am rămas la faza asta cu argumentele în traistă şi cu traista-n portbagaj, simţeam că trebuie să vorbesc despre sfinţi, despre teologia apofatică şi despre mântuire, dar nu ştiam cum.

Numai că râsul sănătos, fără urmă de băşcălie infectă, eliberează. Şi-am râs când am auzit dogma adevărului itinerant. N-aţi auzit de ea, fireşte că n-aţi auzit, voi staţi cu nasul în cazanii, vă curge Origen prin barbă, dormiţi cu vieţile sfinţilor sub cap. Mie mi-a explicat un adventist dogma asta şi m-a lăsat cu gura căscată. V-o spun şi vouă: iniţial, adevărul se afla la luterani. Apoi, a trecut la calvinişti. După asta, la baptişti. Mai încolo, la penticostali. După încă vreo trei halte, adevărul a poposit la adventiştii de ziua a şaptea, şi acolo a rămas şi-n zilele noastre. Reflectez dacă să-i explic ce înseamnă o dogmă, cu aplicaţie eventual pe filioque. Mă răzgândesc, şi bine fac. Auzi, cum explici faptul că adevărul se află taman la voi, adică în secta în care te-ai născut tu? Nu ştie. Bun, fiind drumeţ, ce se va întâmpla după o vreme cu adevărul, că-mi vine greu să cred c-aţi izbutit să-l priponiţi voi, adventiştii de ziua a şaptea? Aici se împotmoleşte un pic discuţia, c-a fost greu pentru el să admită că adevărul va pleca într-o zi, iar pentru mine să înţeleg împrejurările în care adevărul nomad ar admite să devină sedentar. Râd antidogmatic.

Excepţia şi regula

Găsim în Legile lui Manu, Cartea a X-a, un verset ce face referire la casta sacerdotală: “Cel care, aflându-se în pericol de a muri de foame, primeşte hrană de la oricine, nu este mai murdărit de păcat decât eterul subtil de noroi” (104). Adjigarta, sub imperiul foamei, e pe punctul de a-şi sacrifica fiul. Vamadeva, distingând perfect binele de rău, se hrăneşte cu carne de câine. Virtuosul Bharadwadja şi fiul său acceptă să mănânce din vacile sacre ale lui Vridhou. Viswamitra, în aceeaşi nevoie, primeşte pulpa unui câine din mâna unui Ceandala. Brahmanii nu au voie să primească hrană decât de la oamenii puri şi care îndeplinesc fără greş datoriile castei lor. Legea e în această privinţă explicită şi formală. Contradicţie?

 Întors de pe Muntele Sinai, văzând viţelul de aur căruia i se închinau bărbaţii lui Israel, profetul şi leviţii ucid “ca la trei mii de oameni”. (Ieşirea 32, 27) Un masacru. Şi totuşi, a şasea poruncă a Decalogului spunea textual: “Să nu ucizi”. Contradicţie?

 Dacă rămânem la nivelul mărginit al logicii, da. Dincolo, în profunzimile reflecţiei suscitate de sensul ordinii aduse de textele sacre, opoziţia nu mai poate fi decât una a aparenţelor. Perfecţiunea fiind unul din atributele pe care doar Dumnezeul le poate însuşi, lumea nu-i rămâne să fie altfel decât imperfectă, aşişderea tot ceea ce poate conţine în pliurile ei. Natura umană este coruptibilă, toate cele ale oamenilor sunt trecătoare, iar Legea abandonează orice pretenţie la absolut prin enunţarea propriilor excepţii. În hinduism, Adjigarta e canibal, Bharadwadja mănâncă spurcăciune iar Viswamitra primeşte generozitatea unuia despre care textele hinduse spun întotdeauna că este “ultimul dintre muritori”. În iudaism, Moise îşi masacrează aleatoriu poporul închinător la idoli, iar mai târziu profetul David mănâncă pâinea Templului, rezervată ritualurilor levitice.

Jihadul lui Aghios Demetrios

Una din icoanele ortodoxiei greceşti înfăţişează un bărbat călare, îmbrăcat într-o cămaşă de zale, peste o tunică ce-i acoperă complet braţele, coborând până spre genunchi. Calul este cabrat, într-o atitudine tipică armăsarilor ce-şi dispută întâietatea, iar mâinile călăreţului aruncă spre adversar o suliţă, al cărei capăt dinspre Ceruri este o cruce. Nu, nu e vorba despre Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul. Este ΑΓΙΟΣ ΔΗΜΗΤΡΙΟΣ, cu chipul adolescentin aureolat, sfânt-militar, iar cel care se pregăteşte să moară, cu un gest de supunere care nu-i mai serveşte la nimic, e un om. Dacă Islamul sunnit ar fi tolerat iconismul, şi dacă această reprezentare ar fi provenit din câmpul său cultural, propaganda euroamericană ar fi deţinut grăitoarea probă imagistică a naturii profund violente a adversarilor săi orientali.

 Pentru ceea poate vedea observatorul postmodern, care face abstracţie de dimensiunea simbolică ce-i este implicit străină, imaginea surprinde o crimă monstruoasă. Nu numai că un om va lua viaţa seamănului său, dar în plus victima este, în limbaj militar, deja “neutralizată”: cel pe punctul de a muri nu mai are la îndemână vreo armă, iar braţul cu care stă să-şi acopere privirea sugerează groaza celui ce anticipează propriul sfârşit. În contrapartidă, cel din şa nu tradează nici compasiune, nici tristeţe, nici ură, doar beatitudinea celui ce se află la eoni distanţă de ce se întâmplă în contingent. Armăsarul este gata să împlinească rana ce-o va aduce suliţa prin ruperea adversarului în copite, învinsul fiind astfel asimilat, înainte de a se transforma în praf şi pulbere, regnului animal.

 Cel a cărui percepţie despre creştinism este construită dintr-o aglutinare de locuri comune ca “iubirea aproapelui”, “iertarea greşelilor” şi alte asemenea bondieuserii, va fi şocat la lectura paragrafelor de mai sus. Îşi va fi imaginând, poate, că din necesităţi retorice exagerăm, sau că tot ce am zis până acum ar fi doar o hiperbolică înşiruire de antifraze. Dacă, dimpotrivă, icoana ar fi înfăţişat un mucenic torturat pentru credinţa lui în Hristos, mărturisind plin de milă pentru iertarea păcatelor celor ce-l vrăjmăşesc, obişnuinţele nu ar fi resimţit nici o atingere. O eroare comună este aceea de a admite că, dacă Dumnezeu există, atunci el nu poate fi decât aşa cum ne imaginăm noi: de o infinită bunătate, gata să ierte totul, adică disponibil ca un chelner la toate comenzile noastre şi gata să ne asigure amabil, când vine momentul notei de plată, că toată consumaţia a fost din partea casei.

Iluştrii marginali ai Scripturilor iudeo-creştine

Lectura versetului sacru nu trebuie să fie mai pripită, pentru cel ce vrea să se lase ars de lumina lui, decât lungul ceas al mistuirii unui foc mocnind în jăratec. Atunci, şi uneori nici atunci, încep să se vadă cele ce superficialitatea le-ar da prea lesne deoparte, ridicând frivol din umeri. În spiritul acestei lentori benefice descoperim, bunăoară, în capitolul 5 al Facerii, personajul enigmatic al lui Enoh, tatăl preacunoscutului Matusalem (fără îndoială pentru aspectul cantitativ al vârstei lui pe Pământ). Cinci versete, doar atât. În primul (17), aflăm că este fiul lui Iared, lucru ce ni se confirmă în versetul consecutiv, în relatie cu acelaşi progenitor. Respectând simetria genealogiei patriarhilor, aflăm cine i-a fost fiu, şi cât a mai trăit tatăl după venirea pe lume a primului-născut. Doar că: “A umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu […] şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu, şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a răpit Dumnezeu.” (22-24). Reluăm firul neamurilor dinainte de Potop: Adam, Set, Enos, Cainan, Maleleil, Iared… Enoh… Matusalem, Lameh, Noe. Cu excepţia celui ridicat la ceruri, toţi ceilalţi sunt moştenitori, au fiecare succesori, şi “li se nasc fii şi fiice”. Unul singur “umblă înaintea lui Dumnezeu”, este “plăcut de El” şi “răpit”. Lumea izgonită din Paradis este încă plină de tristeţea căderii. Locul binecuvântat al ingenuităţii primordiale este păzit de heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, Adam şi Eva duc povara cunoştinţei binelui şi a răului, care nu-i nimic altceva decât intrarea în deşertul chinuitor al vedeniilor părelnice substituite Adevărului… iar Enoh place lui Dumnezeu şi pleacă de pe pământ cum o va face pagini şi pagini mai târziu Eliah – în trup.

Despre vrăji, numai de bine

Momentul ieşirii din Egipt a poporului lui Israel este însoţit de ceea ce azi s-ar numi, în limbajul nostru, un campionat al magiei. S-au înfruntat, după cum bine se ştie, Moise şi Aaron, pe seama sclavilor evrei pe de o parte, şi magii, în numele Faraonului de cealaltă parte. Punctul de vedere sacru este expus în Biblie şi accesibil oricărui lector. Ceea ce ne interesează pe noi este cum s-au văzut toate din unghiul suveranului egiptean. Pentru a înţelege şi mai bine conflictul care l-a opus Profetului israelian, trebuie să ne întoarcem în momentul în care, pe muntele Sinai, Moise încearcă să refuze misiunea cu care îl însărcinează Dumnezeu: “Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, regele Egiptului, şi să scot pe fiii lui Israel din ţara Egiptului?” (Ieşirea 3: 11)

Dumnezeu îl dăruieşte pe alesul lui cu două lucruri esenţiale. Primul este o dovadă intelectuală: “Eu sunt Cel ce sunt.” (3, 14), pe care trebuie s-o transmită “bătrânilor dintre fiii lui Israel”. Referitor la implicaţiile adânci ale acestei injoncţiuni, rabbinul Moise Maimonide comentează: “Dumnezeu îi dădu atunci o cunoaştere pe care trebuia să le-o comunice, astfel încât să stabilească pentru ei existenţa lui Dumnezeu, şi aceasta este [ceea ce exprimă cuvintele] ehye aşer ehye (“Eu sunt cel ce sunt”). […] Tot misterul este în repetiţia, sub formă de atribut, a cuvântului însuşi care desemnează existenţa. […] Şi, exprimându-se primul nume, care este subiectul, prin ehye, şi al doilea nume, care îi serveşte drept atribut, prin acelaşi cuvânt ehye, s-a declarat, ca să zicem aşa, că subiectul este identic cu atributul. Aceasta este deci o explicaţie a ideii că “Dumnezeu există, dar nu prin existenţă”, astfel încât această idee este rezumată şi interpretată: “Fiinţa care este Fiinţa”, adică Fiinţa necesară. Şi aceasta este într-adevăr ceea ce se poate stabili în mod riguros pe cale demonstrativă, [adică faptul] că există ceva a cărui existenţă este necesară, care nu a fost niciodată non-existent şi care nu va fi niciodată, […].” Este neîndoios faptul că, printre bătrânii sclavi israelieni din robia egipteană se aflau unii capabili să fie fulgeraţi, ca şi rabbinul Maimonide secole mai târziu, de această evidenţă intelectuală, aceea care îi conferă Profetului Moise autoritatea de care are nevoie în faţa poporului său. Al doilea lucru cu care este dăruit de Dumnezeu este capacitatea de a interacţiona la nivelul fenomenelor: toiagul-baghetă-magică se transformă în şarpe, şi apoi revine la forma iniţială (4: 2-4); mâinile lui, băgate în sân, sunt scoase “albe ca zăpada de lepră”, apoi iarăşi băgate în sân, revin la forma iniţială (4: 7). Un gând şi o putere…

Iisus, hermeneutul

Orice descindere a harului în lumea sublunară are la origine o problemă de interpretare a textului sacru. Orice încarnare a Logosului divin aduce cu sine soluţia legitimă. Nu doar ecuaţiile matematice au soluţii corecte şi rezultate aberante. Textul sacru are şi suscită permanent exegeze meritorii, cărora timpurile le-au adăugat elucubraţii otrăvite, care se aruncă himeric spre un înalt pentru care le lipseşte intuiţia, atunci când nu se închircesc gârbove şi stupide într-o ariditate stearpă.

Spune Evanghelia după Luca: “Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”Răspunsul lui Iisus îl surprinde pe Fiul lui Dumnezeu într-o ipostază cărturărească, şi consacră problema mântuirii ca provocare a textului de inspiraţie sacră: “Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (10, 25-26) Prima întrebare vizează litera textului. A doua – dreapta lectură a literei. Nu ajunge să ştii să citeşti, ca să citeşti bine. Răspunsurile pe care Iisus le dă sunt pe deschiderea acestor două axe: Să-l iubeşti pe Dumnezeu fără rest, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi – aceasta este dimensiunea literală. Iisus vorbeşte cu un doctor al legii, adică unui exeget autorizat, a cărui hermeneutică ar trebui să fie cea a tradiţiei iudaice.

Sacrul e scandalos, ofensator şi până la urmă inacceptabil

În ultimul cânt al epopeii hinduse Mahabharata, cel care surprinde momentul de după bătălia de la Kurukştetra, în care au luptat Pandava împotriva verilor lor, Kaurava, ni se povesteşte ceva demn de luare aminte. Krişna, avatarul divin ce fusese de partea Pandavilor, se întorcea acasă, spre cetatea Dvaraka. Mergând în deşert, îşi aduse aminte de ascetul Utanka şi se abătu din drum ca să-l salute. La vestea marii bătălii, Utanka îl întrebă pe Krişna de ce nu făcuse nimic s-o împiedice. Răspunsul fu acela că, fără să-şi dorească neapărat lupta, divinul alesese să fie împotriva celor ce ameninţau firea (dharma). Întotdeauna când Logosul se antrenează într-o operaţiune de deratizare, o va face eliminând cele ce sunt nefireşti. Ascetul o ţinu pe a lui, nepricepând cum de cineva cu puterile lui Krişna nu făcuse nimic ca să împiedice sângeroasa confruntare. Vru să-l blesteme dar, pentru a-l împieca să facă un mare păcat, avatarul i se arătă aşa cum este el. Nu putem şti, nici măcar nu ne putem imagina cum va fi fost în acel ceas schimbarea la faţă a lui Krişna, încât toată cerbicia lui Utanka se va fi frânt ca un băţ de chibrit… Aflăm însă cum s-a sfârşit prima lor întrevedere: ascetului i s-a făcut favoarea unei dorinţe, iar acesta a ales să-şi poată ostoi cândva setea ce-l cuprindea adesea în deşert.

Şi cum e desigur normal, peste ani, lui Utanka i s-a făcut atât de sete încât l-a chemat pe Krişna să i-o astâmpere. Imediat după invocaţie a apărut un vânător Ceandala, corcitura umană cea mai de jos a societăţii, sub-omul, gol puşcă, păros, pletos, murdar, şiroind de sudoare şi de bale, cu luciri roşii în ochi, înconjurat de o haită de câini urlând. Cu mădularul în mână, îl imbie să-şi potolească arşiţa din jetul lui de urină. Mânios şi îngreţoşat de arătarea care contopeşte o mare sumă de interdicţii vedice, ascetul îl potopi de sudălmi. Vânătorul dispăru, iar după o dună de nisip se arătă Krişna, cu obişnuita înfăţişare blajină. “Ţi-am oferit nectarul nemuririi, o, Utanka, dar nu te-ai arătat vrednic de el. În schimb, de acum încolo, norii te vor însoţi peste tot pe unde-ţi vei purta paşii, şi nu-ţi va fi niciodată sete.”

Povestea ascetului indian care s-a întâlnit cu avatarul Krişna ne spune mai multe lucruri. Întâi de toate, acela că este posibil să participi în cel mai corect mod la o bătălie pe care nu o doreşti şi pe care nu o poţi îndrăgi. În ce fel şi de ce, acea parte din Mahabharata cunoscută sub numele de Bhagavad-Gita ne-o lămureşte mult mai bine decât am putea avea noi intenţia şi posibilităţile. Apoi, că uneori ni se impune să formulăm o dorinţă, chiar şi când evităm prudent, spunând: “Nu vreau nimic, Krişna, îmi ajunge să te contemplu!” Şi în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, că Sacrul, atunci când ni se revelează în ceas de graţie, se poate dovedi insuportabil. Să ne amintim de faptul că îngerii din Scriptură, de fiecare dată când se întâlnesc cu oamenii, spun negreşit: “Nu vă temeţi!” Acest din urmă aspect, insuportabilul, merită răgazul câtorva cuvinte, în conjuncţie cu dureroasa şi problematica ratare a Întâlnirii.

Probabil cel mai important lucru pe care l-am pierdut vreodată

Aţi văzut vreodată un stejar care-şi aruncă ghinda? Este unul din cele mai frumoase spectacole pe care natura le oferă celui care are răbdarea să vadă şi să înţeleaga. E pregătit timp de câţiva ani, pentru că stejarii nu pot rodi în fiecare toamnă. Unele specii au nevoie chiar de 8 ani. Apoi vine momentul, şi tone de rod acoperă literalmente pământul dacă stejarul e singur-singurel într-o margine de pădure sau un luminiş, adică dacă nimeni nu-l concurează la razele soarelui. Sute de mii de fructe perfecte pentru câţiva puieţi, cel mai adesea din sămânţa înghiţită pe nemestecate de un mistreţ şi nedigerată. Pentru că o altă condiţie pentru a avea puiet este ca cineva s-o ducă mai încolo, la umbra marilor stejari necrescând, vorba lui Brâncuşi, decât ciupercile. Lecţia pe care natura ne-o dă de fiecare dată când ne uităm la ea este, fără greş, cea a risipei maiestoase.