România în anii ciumei

În 1348 Anglia a fost devastată de o epidemie de ciumă bubonică, una dintre cele mai dramatice plăgi din istorie. Cu o perioadă de incubaţie foarte scurtă, mai puţin de o săptămână, uşile caselor unde se producea o îmbolnăvire erau bătute în cuie, întreaga familie fiind practic condamnată la moarte. Se spune că de fiecare dată când ciuma lovea Londra, numărul cadavrelor îi punea în dificultate pe cei care noapte de noapte trebuiau să le culeagă de pe stradă şi să le arunce în gropile comune. În 1348 Anglia a pierdut 25-60 % din populaţie. Omeneşte vorbind, asta înseamnă un om din patru până la mai mult de un om din doi. Abionul a fost capăt de linie, plaga a pornit în Orient (China? India?) şi a traversat toată Asia şi Europa.

În anul imediat următor şi anii care au urmat, plata lucrătorilor a crescut până la dublare. Într-o economie bazată intens pe efortul manual, pierderea forţei de muncă a fost o catastrofă. Economic vorbind, ciuma bubonică a fost foarte bună. Nu pentru PIB, ci pentru oameni. Nu ştiu dacă aţi observat, dar ceea ce e bun pentru PIB nu e bun pentru fiinţele vii, şi reciproc. Dacă un râu este curat, apa din el poate fi consumată, dar PIB-ul nu creşte. Un râu poluat are nevoie de depoluare, şi PIB-ul tresaltă voios. Cancerul este bun pentru PIB. Pornografia la fel. Infracţionalitatea e buna şi ea. Dacă reparăm obiecte PIB-ul suferă, dacă aruncăm PIB-ul se bucură.

Locul din care s-au retras tiptil toate regulile

Nimic nu se compară cu vechile texte ale omenirii dacă vrei să afli cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa. Şi ce este surprinzător în toate vechile poveşti, din care vom exemplifica foarte puţin, este respectul pe care cei dinainte l-au avut pentru reguli. Fie că era vorba de interdicţii, fie că era vorba despre obligaţii, acestea erau respectate în toate circumstanţele, mai ales atunci când respectarea lor era neplăcută, sau greoaie, sau chiar în detrimentul celui care se supunea. Fără nicio coerciţie în afara imboldului interior de a-şi întâmpina fără frică soarta, omul de altădată se supunea principiilor, şi asta-l făcea neîndoielnic bun, sau trişa, devenind în ochii tuturor un om rău.

Ahile Peleanul, căruia Agamemnon Atridul i-o ia pe Briseis din cort, duce mâna la sabie, dar n-o ridică asupra celui ales de ahei să le fie conducător. Ahile este invincibil, atât cât poate un om să fie, e cel mai puternic dintre asediatorii Troiei, îl domină pe samavolnicul Agamemnon, dar are simţul ierarhiei. Nu ataci omul pe care îl respectă toţi pentru o nedreptate care ţi-a fost făcută ţie personal. Legendarul război a fost pornit pentru un legământ făcut cândva: acela pe care frumoasa Elena îl va alege va beneficia de sprijinul necondiţionat al celorlalţi peţitori în cazul în care, vreodată, cineva se va apropia cu gând rău de ea. Cuvântul dat şi respectarea ierarhiei nu aduc beneficii imediate, ba dimpotrivă. Pentru Ahile, cel mai profitabil ar fi fost să-i arate şefului că e mult mai bun ca el într-o confruntare directă. Pentru toţi ar fi fost cel mai simplu să-l lase pe Menelaos să se descurce singur cu problemele lui de cuplu.

Povestea celei mai mari dintre epopeile omenirii, Mahabharata hindusă, este foarte simplă: fraţii Pandava sunt prigoniţi de verii lor, fraţii Kaurava, cu care se vor bate în cele din urmă, clanul Pandava dovedindu-se biruitor. Însă detaliile acţiunii sunt nu mai puţin pline de sens. Astfel, cel mai mare dintre Pandava, Yudhishthira, este provocat la o partidă de zaruri în care va trebui să înfrunte un renumit trişor. Deşi anticipează viclenia, Pandava merg cu toţii pentru a participa la fatidica partidă, pentru că regula spunea că un kshatrya trebuie să accepte toate provocările. După ce pierde regatul, fraţii Pandava se retrag într-o pădure deasă unde duc o existenţă de anahoreţi, pentru că rezultatul unei confruntări nu putea fi contestat nici măcar atunci când aceasta era vădit falsificată. Niciunul dintre fraţii mai mici nu se sustrage autorităţii lui Yudhishthira, pentru că fratele mai mare era şeful familiei pe viaţa, indiferent de rezultatul deciziilor lui. Mahabharata este povestea eleganţei în dezastru de care avem astăzi nevoie mai mult ca oricând. La urma urmei, toţi ştim să fim eleganţi când e frumos şi bine, nu?

Pe de altă parte, cei care nu respectă regulile sunt, fără excepţie, odioşi. Regele burgund, Gunther, şi sfetnicul său, Hagen de Tronege, îl ucid pe Sigfried, încălcând legea sacră a ospitalităţii, legea sacră a familiei, codurile cavalereşti care interziceau atacul pe la spate, legea recunoştinţei pentru cei care te-a salvat dintr-o primejdie. Pentru toate acestea, pentru sperjur, pentru furtul tezaurului Nibelungilor, pentru asasinarea fiului ei, Crimhilda îi va ucide pe amândoi cu sabia în timp ce vor avea mâinile legate cu frânghia, fiind executată la rândul ei de unul din vasalii lui Attila, cel de-al doilea soţ al domniţei burgunde. Cei care încalcă regulile vor fi răzbunaţi de supravieţuitori. Dacă încalcă regulile la randul lor, răzbunătorii cei mai legitimi plătesc si ei.

La 27 de ani de la revoluţia din 1989, România este mai devastată decât oricând. Statisticile vorbesc despre patru milioane de români plecaţi din ţară, adică cea mai mare populaţie dizlocată de pe meleagurile natale imediat după Siria, unde este oficial război. Absenţa regulilor e la fel ca obuzele. Dintre cei plecaţi, cei mai mulţi nu vor mai reveni niciodată, au căpătat cetăţenia ţărilor de adopţie iar copiii lor născuţi acolo au cel puţin un prenume internaţional şi folosesc cu dezinvoltură limba locului. În anul de graţie 2016, România este tigrul economic al Europei, dar are cele mai mici salarii, cele mai proaste servicii medicale, probabil cea mai mare corupţie instituţionalizată. Ieşiţi pe stradă şi plimbaţi-vă puţin. E liber? Normal că e liber, lipsesc patru milioane dintre noi. E libertatea de după ciumă, de după război, de după cutremur. E neagra P-U-S-T-I-I-R-E.

În România, statul nu are pentru cetăţenii săi mai multe sentimente decât o maşină de tocat carnea pentru bucăţile care-i dau sens şi scop. Dacă i-ar respecta, nu ar avea tupeu să pretindă impozite de la cei care câştigă mai puţin de 800 de euro pe lună, după exemplul statelor care nu taxează veniturile sub un anumit nivel. Pe de altă parte, românii nu respectă statul, neavând nicio jenă să-i înjure reprezentanţii după ce tot ei i-au votat. Banul public nu beneficiază nici el de respect: în cutare unitate militară, spre sfârşitul unui exerciţiu bugetar, din banii necheltuiţi s-au cumpărat flori ornamentale. A existat teama că, dacă se returnează bugetului central, la anul vor fi alocaţi mai puţini, iar bravii soldaţi care apără patria în Afghanistan şi Iraq nu puteau tolera o asemenea perspectivă. Banii, precum se ştie, nu sunt niciodată suficienţi. Florile, normal, s-au uscat de voie.

Până în 1989, dezvoltarea României era subiectul unei tâmpite planificări economice centralizate. De atunci, lăsăm lucrurile în voia lor, nu mai planificăm nimic, iar rezultatele se văd. Facem autostrăzi care se surpă, asfaltăm drumuri bune şi lăsăm să se distrugă mai mult drumuri distruse deja. Industria există doar în amintiri. Agricultura e victima unor inegale războaie ale subvenţiilor europene. Probabil că singurul lucru care merge bine în ţara noastră sunt taxele, impozitele şi amenzile: cel mai mare TVA din Europa, cele mai mari accize la combustibili, o asigurare de sănătate de care nu poţi scăpa nici dacă alegi să te tratezi în privat, taxarea exorbitantă a celor mai famelice salarii.

Cine fură azi un ou, o face cu aerul că inaugurează un drept. Pentru că, dacă furi 30 de zile câte un ou, se creează o obişnuinţă personală care trebuie mai apoi protejată. Dacă o mie de oameni fură timp de treizeci de zile câte un ou, putem vorbi de o comunitate deviată. Dacă o ţară întreagă, în diverse moduri, trişează timp de 27 de ani, rezultatul e o cultură a încălcării regulilor din care nimeni nu mai poate ieşi decât fizic, prin catapultare la minim 1000 de km distanţă. Subcultura avorturilor este doar o faţetă, subcultura plagiatului e alta, subcultura trucării licitaţiilor nu poate fi nici ea trecută cu vederea. În România, cine poate fura un bou face toate eforturile să se ridice la înălţimea unei cirezi întregi. Dar adevăraţii noştri trişori, categoria grea, crema cremelor, nu cunosc decât două limite: bugetul de stat şi Microsoft. Deocamdată.

O ţară care a izbutit într-un sfert de secol să avorteze egalul populaţiei sale trebuie să-şi treacă avortul printre necesităţile fiziologice indiscutabile. Dacă-i dai unui elev să scrie un text pe o temă pe care s-o aleagă el însuşi, vei obţine în mod implicit un plagiat. Aceasta nu exclude originalitatea: un referat despre Schopenhauer la muzică sau, de exemplu, unul în italiană pentru ora de spaniolă. În România, un universitar te poate accepta în principiu printre doctoranzi pentru ca, ulterior, să nu-ţi mai răspundă niciodată la e-mail, la fel cum se poate să cauţi la toate catedrele de specialitate pe cineva care să te îndrume într-o arie de cercetare şi să primeşti invariabil răspunsul: “N-am mai auzit. Cu ce se ocupă chestia asta?” Oricum, într-o ţară în care doctoratele se copie, titlul de doctor nu mai impresionează decât babele naive. Visul oricărui întreprinzător orientat este să facă afaceri cu statul, pentru că doar la stat are loc în fiecare clipă miracolul transformării banilor mărunţi ai văduvei în fonduri care curg cu debit demenţial spre buzunare private.

Vin nişte alegeri. Se votează ceva, nu ştiu prea bine ce. În România nu există dezbateri legate de sărăcia îngrozitoare care s-a aşternut peste ţară, despre copiii care se culcă flămânzi, despre oamenii care abia-şi plătesc facturile, despre nevoile sfâşietoare ale celor care muncesc de dimineaţa până seara. În Occident oamenii ies în şomaj câteva luni pe an ca să se bucure de viaţă. Salariile noastre sunt mai mici decât ajutoarele lor de şomaj. La pensie o ducem cu toţii bine, cu condiţia să avem măcar o slujbă bine plătită. Această realitate care decurge din reformele impuse de FMI nu constituie nici măcar subiect de discuţie, darămite punctul de pornire a unei strategii. Dacă vă imaginaţi c-o va rezolva idolul pieţei libere, la care ne închinăm de-a valma cu toţii, sunteţi naivi. Dar ce, FMI-ul ni l-a adus pe cap piaţa liberă?

Pentru cei patru milioane de români plecaţi în lume, plătim şi nu ne vom opri curând din plătit. Încercaţi să vă reparaţi maşina, să faceţi o casă, o operaţie în spital, orice. Mecanici buni, meseriaşi buni, medici de elită au luat drumul bejaniei, părăsind România ca pe-o glumă proastă. Impozitele lor susţin sisteme sociale peste tot în lume, numai pe-al nostru nu. Mai nou, avem criză şi de profesori, şi vorbim despre un corp social cu un grad înalt de inerţie. Nu există nicio preocupare pentru cei care candidează în legătură cu întoarcerea celei mai mari avuţii a acestei ţări: oamenii. Nici pentru păstrarea celor care încă mai sunt aici. Ah, ba da, cred c-am auzit o elucubraţie: să le dăm nişte bani să se întoarcă. Dobitocul care-a eructat-o a dovedit, dacă mai era nevoie, că n-a înţeles nimic din ce se petrece. Refuz să votez pe cineva chemat să salveze România şi care nu-i capabil nici măcar să-i vadă suferinţa.

Azi e ziua naţională a României. Aceea pe care au stabilit-o comuniştii şi-au păstrat-o vânduţii de după 1989. În cei mai mulţi dintre noi, ca la o comandă, s-a umflat România. Raiul pe pământ, grădina Maicii Domnului, ţara voievozilor, toate fantasmele care fac din români un aliaj mai marţial ca japonezul, mai ales ca israelianul, mai providenţial ca americanul, dau pe dinafară şi împroaşcă pereţii adiacenţi. Mâine, o luăm de la capăt cu plagiatul, cu trucatul, cu furatul, cu descurcăreala, cu cumetriile. Dar azi totul ne e preţios, totul ne e sacru. În fanfaronada noastră nici n-am băgat de seamă că pentru a avea o familie, un neam, o ţară, orice, e nevoie de un cod, de nişte reguli a căror absenţa nu poate fi plombată nici cu drapele, nici cu discursuri, nici cu cocarde, nici cu sforăieli. Mă bate gândul că nici România pe care azi o iubim lipicios nu mai există, şi-a luat câmpii şi ea unde-a văzut cu ochii, lăsând în urmă nişte oameni într-un loc de unde s-au retras tiptil toate regulile.

Probabil lucrul care ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult în România zilelor noastre

În urmă cu vreo patru ani Ştefan al meu a rupt o pereche de ochelari. Ai mei. De fapt, a scos şi a pierdut şurubul care prindea unul din braţele ochelarilor. M-am dus cu scula la firma de unde-i cumpărasem, să pună un şurub nou. Experta sexy a luat cele două bucăţi, le-a îmbucat de probă în aer şi mi-a explicat: nu se poate. Păi, de ce, zic eu?, că e doar un şurub. Da, dar nu avem aşa ceva, pentru că rama nu se mai fabrică, trebuie altă ramă. Pentru un şurub? Pentru un şurub, îmi răspunde experta sexy. Bun, zic comutând pe strategia de minimizare a dezastrului, cel puţin păstrăm lentilele. Nu se poate, zice. Păi, de ce? nu-s bune? zic. Ba da, răspunde experta sexy, dar nu se potrivesc, sunt făcute special pentru rama veche.

Peste vreo două săptămâni, Ştefan al meu, avea patru ani pe vremea aceea, mai rupe o ramă de ochelari. Ai Deliei. Tot şurubul. Tot: nu se poate repara, nu se pot recupera lentilele. Experta sexy dixit. Era prin preajma Crăciunului, când Ilieştii întreprind migraţia de iarnă spre Moldova mamă. Şi tată. La impresionantul spectacol al maşinii pline cu arme şi bagaje se adaugă o pereche de ochelari de damă nefuncţionali. Colindăm centrul vechi al Botoşaniului, pe care eu îl văd cum este dar îl ştiu şi cum a fost, iar într-un magazin vechi comunist dăm de o dugheană pe care scrie: REPARAŢII OCHELARI. Decor comunist, din anii ’70, proaspăt renovat cu nişte postere din anii ’80, populat cu un moşulică ochelarist la rândul lui, tot ce poate fi mai şleampăt şi mai antediluvian.

Se poate repara rama asta? Se uită, o întoarce pe toate părţile, apoi spune: Da. Mă ia cu palpitaţii, moşulică cel nesexy şi expirat sigur nu s-a prins că-i vorba despre o capcană. Când să vin să-i iau, adaug cu o voce albă ca hârtia de imprimantă, 80 grame pe metrul pătrat. Staţi acolo jos, şi-mi indică o canapea, în cinci minute vă dau ochelarii înapoi. Undeva trebuie să fie un truc, îmi spun, sigur mă cocoşează la bani. Mă mângâi gândindu-mă că oricum o ramă cu tot cu lentile costă măcar 6-700 lei, tot ies în câştig. După vreo câteva minute ne cheamă. E bine, totul e cum a fost. Cât ne face? 10 lei, zice. Avem timp. Are timp. Povestim o jumătate bună de ceas.

Lucian Boia, De ce este România altfel? (recenzie)

Mărturisesc că găsesc demn de atenţie spectacolul urii pe care o polarizează Lucian Boia în mediile virtuale. Spun Lucian Boia şi nu scrierile lui Lucian Boia pentru că, aproape fără excepţie, dacă vrei să pui capăt unei discuţii pe acest subiect este suficient să arunci întrebarea magică : « Spune-mi, te rog, câte volume semnate de el ai citit ? » Şi vei afla că, deşi toţi cunosc prea bine, nimeni nu se oboseşte să citească ceva. La ce-ar citi, când ideile oricum plutesc pe feisbuc? La fel cum poţi intui ceva despre meşter din lucrul mâinilor sale, ura faţă de istoricul bucureştean spune ceva despre cei care o generează. Despre nivelul lor de cultură, despre gradul lor de seriozitate, despre visurile care-i mână la tastatură. Nu cred că mă hazardez dacă afirm că, dintre toate lucrările sale, De ce este România altfel? e, de departe, cea mai hulită.

Este drept să începem prin a ne întreba : dar este oare România altfel ? Şi dacă, da, faţă de cine ? Nu cred că e o taină pentru nimeni faptul că România este diferită de Australia, bunăoară. Ori faţă de Marea Britanie. Sau China. Sau India. Întrebarea e doar dacă România are mai multe în comun cu celelalte ţări din Europa de Est, pentru că e clar dintru început că aceasta este singura ligă în care mai jucăm cât de cât. Aşadar, la scară mai mică (vai, cât de mică !), putem să ne întrebăm doar dacă România este mai mult diferită sau mai mult asemănătoare în raport cu : Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, ţările baltice şi ce-a mai rămas din Iugoslavia.

Mulţi, citind lucrarea lui Boia, au ajuns la concluzia că « altfel » este un eufemism, o chintesenţă a răului pe care balaurul semnatar a împroşcat-o sub formă de venin coroziv, împuţit şi fumegând pe chipul angelic al României. Cam aşa gândesc toţi cei care nu ratează ocazia de a-l înjura pe forumuri şi pe feisbuc. Reflexul lor este de înţeles, şi este unul strict defensiv. Avem de-a face cu două viziuni antinomice asupra istoriei. Pe de o parte, istoriografia comunistă ne-a inoculat ideea că voievodatele române nu s-au putut dezvolta economic prea mult din cauza războaielor nesfârşite cu turcii, tătarii, polonezii, ungurii, în vreme ce Apusul, în spatele pavezei româneşti, s-a putut ocupa nestingherit de artă, ştiinţă şi tehnică, inventând, cântând, pictând şi ridicând catedrale. De după colţ, hop !, apare Boia care ne spune că războaie au fost în toată Europa, nici mai multe, nici mai puţine ca la noi, ba chiar Renaşterea italiană a apărut din nişte stătuleţe ridicole, Reforma cu mentalitatea ei progresistă tot prin stătuleţe minuscule germane a prins rădăcini, deci nu-i nevoie nici de pace, nici de confort pentru a face cultură şi civilizaţie, le faci sau nu le faci, depinde de fibra pe care o ai.

Ovidiu Hurduzeu & Mircea Platon, A treia forţă: România profundă (recenzie)

Am încheiat, în urmă cu câteva minute, lectura volumui scris „la patru mâini” de eseiştii Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon. În mod normal, aş lăsa să treacă de la câteva zile la săptămâni, care să lase ebuliţia lecturii să decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, scriu la roşu. Voi mai face, mărturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cărţile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lăsat mai mare. Poartă însă cu el o încărcătură de Prezent care provoacă cititorul la o reflecţie făţişă, fără jumătăţi de măsură. Un Prezent agresiv ca o îndrăgostită care vrea să ştie: „Mă iubeşti?” şi căreia nu-i poţi răspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poţi angaja în faţa acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Aşa voi face.

 Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastră redactat în România, senzaţie pe care n-am mai avut-o niciodată de la Omul recent a lui H.-R. Patapievici încoace. Rog ca această din urmă observaţie să nu-mi fie judecată prea dur, neputând spune, la urma urmei, că citesc toate lucrările care se publică pe la noi, nici măcar pe toate care merită acest efort. E o impoliteţe faţă de contemporaneitate, dar e preferabil aşa, zic eu, decât să fiu nerecunoscător celor ce ne vin din trecut. Observaţia asemănării dintre cele două volume nu este, cred, lipsită de importanţă, şi o voi relua în partea finală a recenziei, acolo unde voi încerca să schiţez câteva anticipări ale impactului pe care îl va avea A treia forţă: România profundă.

Ernest Bernea, România – simplitatea pierdută (recenzie)

 Mărturisesc că nu scriu fără strângeri de inimă acest text, şi nu din puţine motive. Întâi de toate pentru că recenzez, pentru prima dată, un album de fotografii. Iar imaginea, ca şi literatura, îţi cere să fii faci piruete, să te dai de-a dura, să fii tu însuţi, orice va fi însemnând asta. Apoi pentru că fotografiile astea vin dintr-o lume care nu mai este, şi mă vizitează daimonul nostalgiei când le privesc, căruia nu ştiu încă să-i rezist, oricât de ridicol ar fi să regreţi timpuri pe care nu le-ai trăit tu însuţi. În cele din urmă, pentru că lumea fotografiilor-document ale lui Ernest Bernea e o felie din trecutul românesc, şi toate eforturile mele de a sta departe de discursurile privind implicaţiile ontologice ale sentimentului românesc al fiinţei ar putea acum da greş. Dar fie, accept provocarea, cu riscul ficţionalizării…

Profa de sexuală

Când văd entuziasmul unora privind poporul român cel nemuritor, un fel de popor-ales-la-pătrat, localizat drept în Grădina Maicii Domnului din spaţiul carpato-danubiano-undeva, sincer vă spun că mă apucă jalea. Am tradus prea multe certificate de naştere ale unor pui de români născuţi pe aiurea ca să nu mă tem că Istoria ne poate îneca şi pe noi în valurile ei. Cum să mai crezi în românism când vezi că noua generaţie e formată din Gianluigi, Carlos, David, Alessandra, Jessica şi Alessia? Ştiţi câţi elevi cu numele de Ion am avut în douăzeci de ani de şcoală? Unul singur din peste trei mii. Un excentric. Ştiţi câţi de Gheorghe şi câţi de Dumitru? Niciunul, respectiv niciunul. Scoateţi nasul din profeţiile lui Sundar Singh şi uitaţi-vă în jurul vostru, ne stingem, suntem din ce în ce mai puţini iar când ne caută cineva la calităţi găseşte mai multe în Descriptio Moldaviae decât în lumea de azi.

Nu suntem cu totul pierduţi, nu încă. De aceea aş trece băşcălia la capitolul piese esenţiale din defensiva de aur. E spurcată rău băşcălia când vine vorba de valori autentice, poţi măcina piedestalul oricărui geniu dacă torni lichidul ăsta nediluat peste el. Cum să spun, e ca vinul fără şpriţ, nu-ţi trebuie mult ca să te dea cu roţile-n sus. Cândva, Burebista i-a obligat pe daci să smulgă viile, dar cine şi cum ne-ar putea învăţa să smulgem băşcălia din minţile şi de pe vârful limbilor noastre despicate? Pentru că, să ne înţelegem, băşcălia este o stare de detaşare, o neimplicare la care alte popoare nu pot visa nici în rate cu dobândă fixă. Ţineţi minte basmul lui Andersen cu straiele cele noi ale împăratului, în care toată lumea se preface că topmodelul monarhic era îmbrăcat, dar numai un copil spune: Împăratul este nud? Aceea este o băşcălie stângace. Singura pe care Andersen a produs-o vreodată. Noi facem trei din astea la micul dejun, de antrenament. Se spune că Andersen s-ar fi rugat că mai poată produce una, numai una. Nţ, nţ, i-ar fi răspun Preabunul, nu te-ai născut român. Avem monopol pe băşcălie.

Educaţia sexuală pe care vrea Occidentul civilizat să ne-o bage, mă scuzaţi, pe gât, este o chestie foarte serioasă. E genul de chestie serioasă care nu suportă nici o tahicardie scăpată de sub control, nicio transpiraţie neperspirată cuviincios, nicio poantă ţărănească cu miros de slană şi ceapă. De aceea demonul acesta va fi tămâiat cu băşcălie made in România (pentru că made in China n-are nici China). Iar locul blasfemiilor va fi taman şcoala românească, acolo unde repejor profesoara de educaţie sexuală va fi doamna de sexuală, după modelul doamnei de civică şi a doamnei de tehnologică. Elevul român are rău de cuvântul “educaţie”, se fereşte de el precum pisica de apă, o fi crezând că e ceva tabu. Eh, şi când stau şi mă gândesc că unii elevi merg la “me’taţii”, mâncând carevasăzică silabe de maximă importanţă, tare cred că elevii o vor căuta la cancelarie pe “doamna’ sexuală”.

Suma tuturor scăderilor noastre

El este Tudor, mecanic auto. Astăzi a venit un client cu o problemă la suspensie. I-a spus că sunt stricate bucşele, capetele de bară şi rulmenţii. De fapt, era doar un rulment stricat. Şi-a dat seama din prima. Tudor s-a uitat la client şi a înţeles că are de-a face cu un habarnist. Aşa că l-a jumulit de să-i meargă fulgii. Tudor este un profesionist, foarte bun pe meseria lui.

El este Mircea, medic chirurg. Astăzi a venit un pacient. I-a spus că are nevoie urgentă de operaţie şi fără 3000 de euro nu mişcă un pai. De fapt, pacientul e doar bătrân şi cu bani, deci tot e nevoie de o intervenţie ca să-i rezolve măcar parţial problema. Cea cu banii, că bătrâneţea... Mircea este un profesionist, el nu face decât ceea ce se poate.

Ea este Anda, funcţionar la ANAF. Astăzi a venit un contribuabil ca să-i calculeze penalităţile după amnistia fiscală. Din zăpăceală, a cam încurcat procentele, dar contribuabilul a plătit şi gata. Un pic cam mult. Acuma, ce să facă? Trebuia să fie şi el atent, să nu lase totul pe umerii ei. A greşit, dar cel puţin nu şi-a pus banii în buzunar, surplusul s-a dus la stat. Ea n-a furat pe nimeni. Anda este o profesionistă, ea nu-şi permite nicio greşeală.