16 propuneri pentru reforma educaţiei care nu vor fi niciodată puse în practică (recenzie)

În 1969, Neil Postman şi Charles Weingartner publicau o carte care-şi propunea să ofere reţeta dinamitării unui învăţământ care era considerat deja, la vremea aceea, irelevant şi letargic. Lucrarea se bazează pe două presupuneri, prima fiind: supravieţuirea societăţii noastre este ameninţată de un număr crescând de probleme cu care nu ne-am mai întâlnit până acum şi care se încăpăţânează să rămână insolubile. A doua presupunere este că ceva poate fi făcut cu aceste probleme, iar locul abordării lor este chiar învăţământul. Printre probleme, autorii enumeră: numărul problemelor de sănătate şi în special de sănătate mintală, creşterea criminalităţii de orice fel, inclusiv cea juvenilă, numărul fără precedent al sinuciderilor, dezinformarea (minciuni, clişee, zvonuri). La acestea se adaugă: avorturile, problemele legate de locuinţe, parcări, mâncare şi apă.

La o primă lectură, cele şaisprezece propuneri par: năstruşnice, idealiste, imposibile, periculoase, generatoare de haos, nerealiste, enigmatice, fantastice, idioate, irelevante, inaplicabile, subtile, avantgardiste, recurente. Indiferent dacă suntem de acord cu ele sau nu, acestea reprezintă un plan care tinde spre un scop precizat. In spatele lor se află o filosofie din care decurg o serie de solutii. Adică ceva ce reforma invătământului românesc n-a avut sau făcut nici macar la nivel declarativ. Cele şaisprezece propuneri, în ordinea indicată de autori, sunt:

1) Interziceţi timp de cinci ani utilizarea oricărui manual şcolar.

2) Puneţi-i pe profesorii de engleză să predea matematică, pe cei de matematică să predea engleză, pe cei de ştiinţe sociale să predea ştiinţe exacte, pe cei de ştiinţe exacte să predea arte şi aşa mai departe.

3) Transferaţi-i pe toţi profesorii de liceu la şcoala generală, şi pe cei de şcoală generală la liceu.

4) Cereţi fiecărui profesor care crede că-şi cunoaşte bine disciplina să scrie o carte de specialitate.

5) Anulaţi toate disciplinele, cursurile şi în special temele de acasă.

Prăpastia dintre şcoala românească şi lumea în care trăim

În furtuna de comentarii stârnită zilele trecute de articolul De ce şcoala nu te pregăteşte pentru viaţă, apărea ca un leitmotiv reproşul: dar despre şcoala inadecvată societăţii noastre n-ai nimic de zis? Uneori era formulat tranşant, cum fac eu acuma, adesea însă trebuia dedus dintr-o acuzaţie pe care am receptat-o în nenumărate rânduri şi mai înainte: inutilitatea celor mai multe dintre conţinuturile transmise actualmente prin programele şcolare. Cei care gândesc aşa văd în şcoală o formă de schizofrenie socială, un muzeu al ideilor şi al practicilor anacronice, o colecţie de apucături şi năravuri revolute. Un soi de muzeu cu pretenţii în actualitate şi impact pentru viitor. Celor care cred că şcoala românească se află într-un profund dezacord cu societatea modernităţii târzii mă alătur, într-o anumită privinţă, şi eu. Dar să vedem despre ce este vorba.

Elevilor mei le spun adesea că ar trebui să salute televizorul atunci când ajung acasă. Poate pare o glumă, se râde copios, se mai fac ochii mari, însă nu este. Pentru cei mai mulţi dintre adolescenţii de azi, efectul formator al televizorului este cu mult mai pregnant decât cel al familiei şi al şcolii la un loc. De fapt, şi pentru adulţi televizorul este reperul cultural fundamental, din simplul motiv că cel mai puternic colportor de imagini a încetat să ne mai afecteze cultura, a devenit chiar cultura noastră. Contemplarea deversării de imagini începe pentru cei mai mulţi cu mult înaintea începerii şcolii, ocupă mai mult timp decât şcoala şi devine încetul cu încetul paradigma concepţiei noastre cu privire la informaţie. Pentru simplificare, atunci când în acest text vom face referire la televiziune, vom subînţelege toate tehnologiile care transmit conţinut televizabil, faptul că mai nou tinerii preferă să-l asimileze prin intermediul internetului neschimbând câtuşi de puţin valabilitatea afirmaţiilor care urmează.

Inadecvarea dintre şcoală şi lume se simte de la prima comparaţie: între un documentar de pe Animal Planet (alegem o ipostază nobilă a televiziunii, suntem generoşi, nu luăm emisiunile lui Capatos/Măruţă) şi o lecţie de istorie în sala de clasă distanţa este colosală. Deşi ambele sunt dedicate educaţiei, copiii ar alege în număr covârşitor să se uite la documentar. Problema nu ţine de temă în sine, ritualurile de împerechere ale felinelor mari sunt la fel de puţin relevante pentru ceea ce înţelegem prin viaţă reală ca şi revoluţia lui Oliver Cromwell. Alegerea este condiţionată de mediu şi de metode. E greu de imaginat o lecţie de istorie, oricare ar fi ea, care să nu fie axată pe un discurs raţional, construit gradual în jurul unui adevăr şi al unor dileme, cu referiri la alte discursuri similare numite lecţii, cu căutări fastidioase ale sensurilor, cu semne de întrebare la final. O lecţie de istorie este prin definiţia ei serioasă, cu conţinut, obligând la ceea ce Walter Ong numeşte “gestionarea analitică a cunoaşterii”. Imaginile sunt puţine şi subordonate cuvântului.