Jacques Ellul, Conferinţă asupra Apocalipsei Sfântului Ioan (recenzie)

Motto: „În orice caz, fiecare verset are şaptezeci şi şapte de sensuri, plus sensul adevărat, pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte.” (un rabbin)

 Sâmbătă, 3 noiembrie 1984, Jacques Ellul a susţinut la Nantes o conferinţă, urmată de discuţii, pe tema ultimului text din Biblie, Apocalipsa lui Ioan Teologul. Observăm în treacăt că subiectul este delicat, greu de abordat fără să simţi o un sentiment de inadecvare, poate de aceea, înainte de a răspunde provocării, conferenţiarul întreabă: „Ce anume vreţi să auziţi?” Politeţe sau prudenţă? Poate amândouă la un loc. Într-adevăr, cum să nu te simţi lejer ex-centric atunci când vorbeşti despre sfârşitul lumii care cultivă frenetic obsesia tinereţii fără bătrâneţe, şi cum să nu ai o senzaţie acută de ex-orbitare când eşafodezi o hermeutică a finalităţii în faţa unui auditoriu îmbibat cu imperativul experimentării fără rost şi înţelepciune? Înainte de a recenza acest discurs, cu reuşitele şi cu stângăciile sale, o reverenţă în faţa aventurii lui Jacques Ellul, a profunzimii şi a modestiei sale, e cum nu se poate mai potrivită…

Apocalipsa ca eveniment semiotic

Ziua cea de pe Urmă, atât de des evocată în Coran, pomeneşte de o figură care ar putea fi cu uşurinţă asimilată Antichristului creştin: al-Masih ad-Dajjal (Mesia cel Fals). La numărul 1815 din Riyad al-Salihin, colecţia de hadith-uri a Imamului An-Nawawi, găsim următoarea evocare a personajului: “Profetul Muhammad a zis: Dajjal se va arăta şi odată cu el vor veni apa şi focul. Ceea ce oamenii cred că este apă, va fi un foc ce arde şi ceea ce oamenii cred că este foc, va fi o apă rece şi dulce. Acela dintre voi care se va întâmpla să-l înfrunte, să sară în ceea ce este foc, căci acesta va fi o apă rece şi dulce.” Hadith-ul 1824 reia aceeaşi idee: “El [Dajjal] va aduce ceva asemănător cu Raiul şi Iadul, dar ceea ce numeşte el Rai va fi Iad.”

 Apocalipsa lui Ioan Teologul (gr. apocalypsis – dezvăluire) ni s-a impus ca profeţie a Sfârşitului Lumii, cu al cărui înţeles este asociată. Dar e drept să vedem că sfârşiturile sunt numeroase, şi umanitatea nu stă să-l aştepte pe cel ce va să vină fără să fi cunoscut, şi uitat de atunci, altele dinainte. Alungarea din Rai este un sfârşit. Potopul lui Noe e şi el un capăt. Mai subtilă decât acestea două, dar sfârşit al unei lumi nu mai puţin, este “amestecarea limbilor” cu care este asociat Turnul Babel. După ce va fi fost “în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facerea 11, 1) oamenii au zis: “Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” (ibid. 11, 4). Precum se ştie, Dumnezeu decide “să amestece limbile lor”.

 Un moment magic, în timpul căruia oamenii sunt încă o mare familie, cu aceeaşi tradiţie şi unic vehicul purtător al ideilor. Tulburat de ceea ce grecii numeau “hubris” – mândria nemăsurată, încrederea exagerată în sine, soi de obnubilare adâncă a judecăţii: să construim semnificantul nemuritor al ştiinţei noastre! Turnul Babel, înainte de a fi o sfidare arhitectonică, este una metafizică, la fel cum clonarea aparţine mai puţin geneticii cât punerii sub semnul îndoielii a principiului conform căruia Posibilitatea Universală nu se repetă niciodată… Şi ceea ce se vrea coajă nemuritoare şi spre nesfârşită aducere aminte se răzbună nebănuit, hărţuind coaja cuvintelor şi zdrobind-o prin uitare şi falsă memorie. Într-o noapte de taină, un monah zicea: “Aşa trebuie să fi fost atunci, cerea omul cărămidă, şi-i dădea scândură, cerea mortar, şi-i dădea var.” Vorbe simple dar potrivite, epitaf dureros la apocalipsa mică, apocalipsa lingvistică a unei lumi ce-a început a se neînţelege. Încurcând semnificanţii cu semnificaţii, oamenii se vor fi retras în grupuri care împărtăşeau erori comune, şi poate de atunci se trage cuvântul “străin”, şi nobleţea ospitalităţii cu care îl primeşti pe cel ce-a făcut cândva parte din familia ta, în vremea când încă nu îndrăzniseră oamenii să măsoare eternitatea cu muşunoiul Babel…

Colaps: cum aleg societăţile să moară sau să izbândească

Există oameni cărora nu li se poate nega expertiza în apocalipse. Nu în Apocalipsa lui Ioan Teologul, text deloc neglijabil când vine vorba despre sfârşitul lumii, şi care poate fi pus în oglindă cu toate profeţiile similare ale celorlalte religii despre disoluţia civilizaţiei, spre mirabilă edificare. O expertiză în, moartea civilizaţiilor, horribile dictu, inclusiv a noastră. Nu este un secret pentru nimeni, şi sper că nici pentru tine, faptul că tu, cititor al acestei rânduri, într-o zi vei muri. Faptul că refuzi cu obstinaţie să te gândeşti la această perspectivă, sau că o proiectezi într-un viitor intangibil, nu schimbă realitatea. Ei bine, cele mai multe dintre ideile şi lucrurile care te înconjoară şi pe care le consideri implicite vor avea aceeaşi soartă. Problema nu este dacă, ci când şi, eventual, de ce.

Jared Diamond, profesor de geografie şi fiziologie la University of California, Los Angeles (UCLA), este unul dintre cei care au reflectat la tema morţii civilizaţiilor. Este succesorul unei ilustre genealogii de gânditori, începând cu Ibn Khaldun, contemporan cu extincţia Califatului de la Córdoba şi autor în Prolegomenele sale al unei foarte interesante teorii a ciclurilor istorice. Poate că aceleaşi resorturi ca şi pe ilustrul său predecesor îl împing astăzi pe Jared Diamond să analizeze iminentul colaps al societăţii occidentale care, surpriza surprizelor, nu se poate nici ea măsura piept la piept cu veşnicia. Discursul ‘Why Societies Collapse?’ de la TED porneşte de la o constatare suculent infuzată cu bun simţ: lumile pot muri sau supravieţui, şi suficiente dintre cele care au murit deja ne-au lăsat informaţiile necesare pentru ca un observator atent, comparând elemente ale aceloraşi clase, să poată trage nişte concluzii interesante.

Profeţii despre trecut la indienii Hopi

“Aceasta e de pe vremea când a început dezordinea. Orice le trebuia [oamenilor] se afla în această a Doua Lume, dar ei doreau mai mult... Oamenii au început să se certe şi să se lupte, iar apoi au început războaiele între sate. Încă mai existau câţiva oameni în fiecare sat care cântau cântecul Creaţiei lor. Dar oamenii nemernici râdeau de ei, până când n-au mai putut cânta decât în inimile lor. Chiar şi aşa, Sotukknang [Stăpânul Universului]... le apărea acestora. 

“Femeia Păianjen îmi spune că în această lume se răspândeşte trădarea”, a spus el. “Am hotărât că trebuie să facem ceva cu privire la aceasta. Distrugem această a doua Lume cât mai curând pentru a vă pune la loc sigur pe voi cei care încă purtaţi cântecul în inimile voastre.” 

Aşa că, din nou, aşa cum a fost şi cu Prima Lume, Sotukknang a chemat Potopul Furnicilor pentru a deschide lumea subpământeană oamenilor aleşi. Când ei s-au aflat în siguranţă sub pământ, Sotukknang le-a poruncit gemenilor, Poqanghoya şi Palongawhaya, să-şi părăsească posturile de la capetele de nord unde stăteau pentru a menţine Pământul în rotaţia potrivită.