Câteva reflecţii pe marginea calvarului Bisericii Greco-Catolice

La 1 decembrie 1948 (de ziua naţională a României!), prin Decretul 358, Marea Adunare Naţională desfiinţa Biserica Română Unită cu Roma, mai cunoscută sub numele de Biserica Greco-Catolică. Se punea capăt în mod brutal, tipic totalitar, unui demers ecleziastic care viza reconcilierea cu Vaticanul şi ştergerea consecinţelor Marii Schisme de la 1054, întreprins în Transilvania austro-ungară în jurul anului 1700. Şcoala Ardeleană, în frunte cu episcopul greco-catolic Ioan Inocenţiu Micu Klein, cu pletora ei de intelectuali descoperitori ai rădăcinilor latine ale poporului nostru este consecinţa directă a reluării legăturilor românilor cu Roma. Printre greco-catolicii cei mai cunoscuţi sunt: Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Ion Agârbiceanu, Ion Budai-Deleanu, Ilarie Chendi, Corneliu Coposu, Doina Cornea, Nicolae Densuşianu, Victor Papilian, Aron Pumnul, Ioan Raţiu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod şi Mircea Zaciu.

De ce, copiind atitudinea “tatucului” Stalin, puterea comunistă instaurată la 1948 a fost foarte ostilă faţă de Biserica Romano-Catolică, tolerată de facto, mergând chiar până la desfiinţarea prin decret a Bisericii catolice de rit oriental cunoscută sub numele de Greco-Catolică? În contrapartidă, chiar dacă mii de preoţi ortodocşi vrednici au luat drumul puşcăriilor şi canalului, ierarhia a rămas aparent neclintită, nu s-au consfiscat proprietăţi şi nu s-a pus niciodată problema desfiinţării Bisericii Ortodoxe Române. Diferenţa de tratament este vădită, şi e drept să ne întrebăm de ce?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: ambiţia controlului. Totul se reduce la dorinţa politicului de a controla oamenii prin intermediul credinţei religioase. Cu Biserica Romano-Catolică n-a mers, statele pământeşti nu pot controla nici alegerea Papei, nici a cardinalilor, nici chiar a preoţilor. Iar preoţii catolici fără familie sunt mai disponibili pentru martiriu decât preoţii ortodocşi, mai legaţi de cele pământeşti şi deci mai uşor de manipulat (nu generalizăm, fireşte). Calcul politic de la început până la capăt, totul se reduce la dominaţie, probabil că ambele tradiţii sunt la fel de odioase pentru Putere, dar BOR a putut fi rapid infiltrată cu impostori, începând cu “patriarhul roşu” Iustinian Marina, coada de topor ecleziastică ce a pus umărul la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice surori.

La moartea unui părinte catolic

În 1950, în Franţa au fost consacraţi aproape 1000 de preoţi catolici. În 2016, doar 100. În 2015 au murit 800 de preoţi. În Biserica Romano-Catolică preoţii nu ies la pensie, ei mor. O treime dintre preoţii activi astăzi în Franţa au peste optzeci de ani şi continuă să slujească. Astăzi, unul dintre ei a fost asasinat în timpul Sfintei Liturghii, singurul serviciu divin pe care nu l-a dus până la capăt aici, pe pământ. Într-un mod plat dar nu mai puţin tragic, se poate spune că preoţii catolici sunt de neînlocuit. În Occidentul postmodern vocaţiile sacerdotale continuă să se nască, dar nu se mai împlinesc.

Cred, de prea mulţi ani, că în atotbunătatea Sa, Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturor fiinţelor umane de pe pământ. Cred că după ce, în mânia Sa, a amestecat limbile Babelului, ne-a dat, în bunătatea Sa, fiecărui neam şi fiecărui om tot ce-i trebuia pentru a ajunge la El. Nu cred, ştiu, ştiu foarte bine că amestecarea limbilor înseamnă amestecarea mentalităţilor, şi că fiecare religie depinde de o anumită mentalitate, de unde un nivel de stranietate aproape imposibil de depăşit pentru cel aflat în afara unei anumite tradiţii.

Cred că ideea unui Dumnezeu care se adresează doar unei anumite părţi de lume, lăsând în barbarie şi întuneric restul omenirii, se află în flagrantă contradicţie cu toate atributele divine conceptibile. Un Dumnezeu care lasă patru cincimi de oameni în păgânism nu mai este atotputernic, pentru că nu se poate revela tuturor oamenilor. Nu mai este atotştiutor, pentru că nu ştie să Se comunice tuturor oamenilor. Nu mai este binevoitor. Nu mai este Tatăl nostru, al tuturor. Un Dumnezeu revelat doar ţie şi alor tăi mărturiseşte din plin despre meschinăria celor care Îl adoră, dar nimic despre El.

Sacerdotalis Caelibatus, enciclica Papei Paul VI despre celibatul sacru

În 24 iunie 1967, Vaticanul a dat un răspuns oficial şi autorizat la una dintre sfidările pe care le formulase modernitatea : trebuie ca preoţii catolici să se căsătorească şi să aibă viaţă de familie, asemeni tuturor celorlalţi creştini ? Textul formulat de Sfântul Părinte este un exemplu clasic de reflecţie sacerdotală, de asumare responsabilă a Tradiţiei şi de respingere calmă, dar categorică, a unei isterii. Este un punct de reper infailibil la care trebuie să ne întoarcem de fiecare dată când ziarele se inflamează în jurul unui scandal sexual ţesut pe drept sau pe nedrept în jurul unui preot. Şi asta pentru că, deşi Biserica Romano-Catolică s-a pronunţat deja, sfidarea persistă, semnul cel mai sigur că avem de-a face un încă una din nebuniile veacului.

Şi cum ar putea fi vorba despre altceva din moment ci ispita începe cu întrebarea : mai trebuie menţinută azi această severă şi sublimă exigenţă pentru cei care intenţionează să acceadă la ordinele majore? Accentul cade, cum uşor ne dăm cu toţii seama, peste « azi ». Pecetea întunecată a celui trecător este invocarea perisabilităţii, singurul mod în care el poate concepe lucrurile. Da, ieri era nevoie, e gata să admită, dar oare « azi » mai este nevoie de nobleţe, de tărie de caracter, de puritate, de înălţare? este astăzi convenabilă respectarea unei asemenea obligaţii? n-a venit vremea ca să se rupă legătura care uneşte în Biserică celibatul de preoţie? n-ar putea să fie facultativă această normă?

Dacă formularea prea directă nu reuşeşte, ispititorul se întoarce doct, să nu uităm că diavolul e teolog, antrenat în formularea de definiţii şi erudiţie de conferinţă. Atunci când nu contrazice făţiş, se mulţumeşte să formuleze obiecţii. Pietre de poticnire. Noul Testament, în care este conservată doctrina lui Hristos şi a Apostolilor, nu cere celibatul preoţilor, ci îl propune ca supunere liberă la o vocaţie specială. Se ştie că Iisus a avut apostoli căsătoriţi. Şi iarăşi marca lui preferată, argumentul « timpului » : raportul intim pe care Părinţii Bisericii şi scriitorii ecleziastici l-au stabilit în cursul secolelor între vocaţia sacerdoţiului şi virginitatea sacră îşi găseşte originea în mentalitatea şi situatiile istorice diferite de ale noastre. Adică noi, astăzi, suntem altfel. Nu zice cum, deşi ştie prea bine, şi noi ştim cu toţii că suntem mai josnici, mai bicisnici, mai neisprăviţii decât uriaşii pe umerii cărora stăm cocoţaţi. Ne sugerează doar că suntem mai buni, mai deştepţi, mai luminaţi, deci « azi » n-ar mai fi nevoie de rugăciune, de post, de celibat sacerdotal...

Renaud Escande et al, Le livre noir de la Révolution Française, (recenzie)

În 2008, 50 de istorici francezi (cităm cele mai cunoscute nume: Pierre Chaunu, Jean-Pierre Brancourt, Ghislain de Diesbach, Henri Beausoleil ş.a.) au semnat o colecţie de studii cunoscută sub numele de Cartea neagră a Revoluţiei Franceze. Este o lucrare masivă despre ceea ce se află în spatele imensei manipulări ideologice pe care acest moment a prilejuit-o în istoria oficială. Este o demascare necesară, cu atât mai mult cu cât, prin consecinţele istorice (bolşevismul, fascismul, naţional-socialismul, democraţia reprezentativă) cât şi prin ideile ei încă vii, trebuie să considerăm că Revoluţia Franceză, moment cheie al modernităţii noastre, nu s-a încheiat. Şi nici nu se poate încheia un astfel de coşmar dacă nu-l înţelegem din principiile sale până în cel mai profunde implicaţii. Câteva dintre marile ei faţete, cu semnificaţiile aferente, le vom expune în această recenzie. Diferenţă faţă de ceea ce v-a spus profesoara de istorie a fost chiar criteriul care a stat la baza paragrafelor ce urmează.

Tocmai fusese proclamată inviolabilitatea şi sacralitatea dreptului de proprietate, ca măsură juridică îndreptată împotriva abuzurilor Puterii, când Talleyrand a propus confiscarea bunurilor clerului. Ideea li s-a părut aleşilor democratici una strălucitoare, doar că imposibil de aplicat în noul context. Acoperirea juridică a fost furnizată tot de Talleyrand (care în felul acesta şi-a asigurat o posteritate de om politic iscusit): doar proprietatea individuală este sacră, naţiunea având suveranitate asupra tuturor organizaţiilor care existau în cadrul ei. Altfel spus, statul nu confisca bunurile Bisericii, pentru simplul fapt că până la urmă Biserica nu avea nimic al ei. În opinia legiuitorului ales, statul nu făcea decât să ia înapoi ceea ce-i aparţinea. Concomitent, Statul a promis să susţină financiar cheltuielile Bisericii, şi-şi asuma serviciile publice exercitate până atunci de Biserică (învăţământ, sănătate, stare civilă etc.). Acest model de înlocuire a Bisericii cu Statul în societate s-a repetat negreşit în toate ţările care au preluat secularizarea după modelul francez, inclusiv în Principatele Române din vremea lui Al. I. Cuza.

Humanae Vitae, enciclica Papei Paul VI despre căsătorii şi controlul naşterilor

Există o puternică asemănare între enciclicele papale şi fattwa islamice. Ambele demersuri se întâlnesc în dezideratul definirii binelui şi a răului. Ambele interpretează corpusul doctrinar în raport cu exigenţele veacului, pornind invariabil de la textele sacre nemuritoare. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, ambele sunt la fel de hulite de către lumea modernă, căreia îi relevează urâţenia şi zădărnicia.

Sanctitatea Sa, Sfântul Părinte Paul VI, a redactat şase enciclice: Ecclesiam Suam (6 august 1964), Mense Maio (29 aprilie 1965), Mysterium Fidei (3 septembrie 1965), Christi Matri (15 septembrie 1966), Populorum Progressio (26 martie 1967), Sacerdotalis Caelibatus (24 iunie 1967). Ultima dintre ele este Humanae Vitae, din 25 iulie 1968. Cei din urma zece ani ai pontificatului său, altminteri foarte scurt (între 1963 şi 1978) nu au mai adus nici o enciclică.

Ultima dintre ele este, de departe, cea mai cunoscută, şi se poate spune că opinia ecleziastică era aşteptată încă de la începutul anilor ’60, când apăruseră primele contraceptive orale. Cam pe atunci Papa Ioan XXIII stabilise o comisie formată din şase specialişti non-teologi care să studieze chestiunea controlului naşterilor şi a demografiei populaţiei. Papa Paul VI a lărgit comisia, adăugându-i teologi, fizicieni, episcopi şi cupluri creştine. Deşi este ultima apărută în ordine cronologică, Humanae Vitae (Despre viaţa omenească), se poate spune că a fost prima în ordinea anticipării.

Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu

Alain Besançon, în eseul Islamul (Commentaire nr. 107, 2004), oferă un traseu analitic sfârşit abrupt cu o coliziune ideatică: “Pentru a aborda cum se cuvine islamul, ar trebui inventat un concept greu de gândit precum idolatria faţă de Dumnezeul lui Israel.” Stilul universitar, care construieşte iluzia obiectivităţii printr-o anume echidistanţă de sorginte lexicală, l-a împiedicat să spună, şi probabil să vadă şi să aibă un recul în faţa accidentului conceptual la care ajunsese, nu doar greu de gândit, ci cu certitudine imposibil de susţinut. Filosoful francez demonstrează cu prisosinţă câteva adevăruri care nu au nevoie de nici o demonstraţie: întâi, că autoritatea cuiva în câteva domenii (lumea modernă, forme ale totalitarismului, creştinism) nu garantează implicit competenţele în alte domenii (lumea orientală, metafizică, islam); mai apoi, că a şti să scrii nu e totuna cu a şti să gândeşti – în fapt, cele două lucruri se întâlnesc rareori în acelaşi om; şi nu în ultimă instanţă, că o analiză bine strunită nu garantează în sine accesul la o sinteză justă, în ciuda prestigiului conferit metodei carteziene. De fapt, analiza absolută, dacă ar exista aşa ceva altundeva decât sub forma unui deziderat intangibil, acumulează metodic o cantitate indefinită de detalii, niciodată suficiente, neputând fi vreodată exhaustivă, sfârşindu-se doar printr-un imperativ exterior travaliului pe care îl execută. În vreme ce sinteza este, cum altfel?, rezultatul unei fulguraţii, rodul intuiţiei intelectuale, facultate cu mult superioară raţiunii, şi se poate lipsi cu totul de analiză.

 Într-un mod inadmisibil pentru că pueril, Alain Besançon se înşală. În gramatica religiilor există o definiţie a idolatriei comună tuturor căilor spirituale, fără excepţie. Este un trop (şi nu e unicul!) în raport cu care hindusul, musulmanul, evreul şi creştinul se întâlnesc într-o armonie deplină, aşa cum sunt în raport cu toate adevărurile metafizice. La origine, idolul a fost un simbol, o treaptă spre Dumnezeu. Un adevăr încifrat, o lecţie non-lineară adresată intuiţiei, un cumul de sensuri în cascadă, la care se poate ajunge printr-un efort de înălţare a spiritului. Numai că ceea ce era menit ascensiunii intelectuale, a devenit în urma decăderii ciclice contrariul a ceea ce era menit: idolul a devenit o piedică în atingerea adevărului. Şi de aceea, acolo unde această degenerescenţă a atins cote alarmante, a fost nevoie ca simbolurile de lemn şi piatră să fie arse şi călcate în picioare, paradoxală blasfemie eliberatoare.