Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî, Luciditatea implacabilă (recenzie)

În Nishapur, pe pământurile Iranului de astăzi, patria celebrilor poeţi persani Omar Khayyâm şi Farid ad-Din ‘Attâr, s-a scris poate cea mai completă lucrare din lumea islamică dedicată vreodată “Căii Blamului”, o mistică înrudită cu tehnica extatică a “Căii Sufismului”, aceasta din urmă conturată în Iraq la sfârşitul secolului II după Hegira (sec. VIII după Hristos). Este vorba despre Luciditatea implacabilă, cunoscută şi sub numele de Epistola despre Oamenii Blamului, text redactat de şeicul Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî în secolul III după Hegira (sec. IX după Iisus Hristos).

Istoricii religiilor vorbesc astăzi de două mistici diferite, una baghdadiană, numită “Sufism”, cealalta khurasaniană (după numele provinciei Khurasan, în care se găseşte oraşul Nishapur), numită “Malamatiyya”, chipurile diferită, sau chiar opusă, primeia. În ce ne priveşte, după ce ne manifestăm admiraţia nedisimulată pentru cei care stabilesc distincţiile obiective între oile negre şi negrele oi, vom prefera să nu cedăm tentaţiei. Vor fi fiind două şcoli cu procedee diferite, atât cât ne este permis de ştiut, dar ce rost are să deosebim un căutător de Dumnezeu de alt căutător de Dumnezeu? Destul de spus că Muhayydin Ibn ‘Arabî, sufitul andaluzian supranumit cândva Al-Sheikh al-Akbar (Cel mai mare şeic), îi considera pe Malamatiyya drept categoria supremă a sfinţilor ocultaţi ai Islamului. În scrierile sale, René Guénon îi foloseşte drept exemplu a elitei spirituale care ar putea salva Occidentul de marasmul profan în care se afundase. Îi ţinea şi el mai sus decât pe cei mai mari dintre sfinţii sufi cunoscuţi.

Câteva lucruri de maxim bun simţ despre shari’ah islamică

Auzim tot mai des că imigranţii şi refugiaţii care vin în Europa ar trebui să se integreze, şi ni se explică în ce constă: să renunţe la shari’ah. Pentru că shari’ah este incompatibilă cu valorile europene. Pentru că shari’ah este mai importantă în ochii musulmanilor decât legile noastre. Pentru că în numele ei trebuie ucişi toţi necredincioşii, femeia este mai puţin importantă decât un măgar (cu varianta ceva mai generoasă: o cămilă), ş.a.m.d. În ochii europeanului cu creier igienizat de mass-media, shari’ah este chintesenţa răului, ura împotriva ei fiind nu doar legitimă, ci o obligaţie mondenă şi un semn de civilizaţie. Ei bine, nefiind ziarist şi neavând nicio obligaţie de a mă comporta ca o tobă propagandistică în care bat alţii, am scris rândurile care urmează pentru a încerca să lămuresc puţin lucrurile.

 În limba arabă, shari’ah înseamnă pur şi simplu “lege”. E o componentă ineluctabilă a islamului, e osatura, scheletul religiei propovăduite de Muhammad. Se spune că islamul are două componente: legea (shari’ah) şi înţelepciunea (haqiqah), care pot fi văzute parabolic ca ulciorul şi vinul. Nu poţi indepărta shari’ah din islam, pentru că fără ulcior vinul se împrăştie şi nu mai poate fi băut. Nici shari’ah fără înţelepciune n-are rost, pentru că nimeni nu-şi poate potoli setea dintr-un ulcior gol. Să ceri unui musulman, ca preţ al integrării, să renunţe la complicatul hăţiş de reguli care alcătuiesc shari’ah, revine la a-i cere să fie un musulman neserios, un ipocrit, ca un fel de creştin care merge la biserică doar cu ocazia botezului, nunţii şi eventual a înmormântării lui. Pretenţia integrării este pretenţia renunţării la propria personalitate, la cultura locului din care provine, la identitate.

De fapt, orice religie conţine o shari’ah, inclusiv religia creştină. Atunci când creştinismul s-a revărsat spre neamuri, a existat o dilemă: noua religie trebuia să adopte şi legea lui Moise ori nu? Apostolul Pavel, evreu fariseu, a spus: nu este nevoie de shari’ah lui Moise, vom lua shari’ah neamurilor şi vom turna în acest ulcior vinul christic. Aceasta a fost decizia, şi de aceea legea creştină nu este totuna cu legea mozaică. A îndrepta nava bisericii spre răsărit şi a ne ruga după ce căutăm răsăritul Soarelui este o regula din şari’ah creştină. A posti miercurea şi vinerea, pe lângă posturile anului, este o altă regulă. A ne spovedi la duhovnic, a ne împărtăşi măcar în cele patru posturi, sunt prevederi ale shari’ah. Cam tot ce numim drept canonic este shari’ah. O bună parte din tradiţiile validate de Biserică sunt shari’ah. Putem să folosim acest cuvânt sau să-i zicem “tradiţie”, sau “predanie”, sau oricum vrem. Aceasta e osatura creştinismului pe care, dacă o eliminăm, ştim bine ce iese.

Am cercetat degeaba, teroriştii nu există

Ieri, de ziua Franţei, un terorist mic a intrat cu camionul în mulţime la Nice şi a creat premisele unei isterii în presă şi pe facebook. Isteria constă în lamentaţii ca: “puteam să fiu şi eu acolo”, “afară cu musulmanii din Europa”, “musulmanii nu pot fi asimilaţi”, ş.a.m.d. Undeva s-a făcut raţionamentul: asasinul era tunisian, deci musulman, deci terorist. Mă rog, nu e un raţionament, ci un reflex condiţionat, transmiteţi felicitările mele mass-mediei pentru dresaj, dar sigur aveţi şi voi partea voastră de contribuţie, că doar nu vă ţine televizorul legaţi la minte. A făcut şi şcoala ceva efort, atunci când v-a predat literatura absurdului, adică a lipsei cauzalităţii, a neconectivităţii, când în realitate nu există aşa ceva. Există doar nişte critici literari rataţi care n-au izbutit să vadă mizele autentice ale unei literaturi subtile, dar deloc absurde.

În 2011, pe când la conducere se afla Nicolas Sarkozy, Franţa a desfăşurat timp de opt luni o operaţiune militară în Libia. A fost un război de agresiune în toată regula, purtat după modelul invaziei din Iraq iniţiate de Bush tatăl şi fiul, şi anume vizând anihilarea reprezentanţilor statului, distrugerea infrastructurii şi instalarea haosului. Recent, Franţa a mai început o campanie şi în Mali, dar la scară mai redusă. În caz că nu ştiţi, astfel de războaie presupun moartea a zeci de mii, până la sute de mii şi milioane de civili. Nu sunt victime colaterale decât în limbajul de presă, adică în manipulare, în realitate fiecare război postmodern presupune omorârea de civili. Adică oameni ca şi noi, neînarmaţi, care merg la slujbă, se căsătoresc, fac copii, citesc cărţi şi visează. Vorbesc limbi diferite de limbile europene, au o altă religie dar, ca şi noi, respiră. Unii sunt mai bogaţi ca europenii, dar cei mai mulţi dintre ei se mulţumesc cu foarte puţin şi nu suferă din cauza asta, pentru că în cultura lor idolii consumismului nu sunt foarte puternici, iar bogăţiile orientalilor nu se confundă întotdeauna cu obiectele.

Annemarie Schimmel, Islamul feminin (recenzie)

Motto : « Un leu mascul este un leu ; aşadar, un leu femelă nu-i tot un leu ? » (dicton sufi)

 « Femeia în Islam » este un subiect la modă. Unul cu care mulţi se delectează cu pasiune, cel mai adesea, trebuie s-o spunem, fără cunoştinţe suficiente despre faptele istorice şi încă şi mai puţine despre înţelesul lumii islamice. Ignoranţa celor mai mulţi dintre contemporanii noştri pe această temă este cu atât mai crasă cu cât este privită ca ceva de bon ton, o afirmaţie de genul « femeia nu are drepturi în lumea musulmană » făcând parte din bagajul elementar al oricărui euroamerican. E meritul anumitor cărţi să arunce asupra ideilor-de-a-gata de acest gen o lumină rece, informată şi deloc politicoasă, pentru că dacă suntem datori să arătăm răbdare prostiei, sub orice formă s-ar prezenta ea, nu înseamnă că trebuie s-o şi salutăm respectuos atunci când ne apare în cale.

 Lucrarea islamologului german Annemarie Schimmel, dedicată scriitoarei de origine turcă Samiha Ayverdi (1906-1993), este una dintre aceste cărţi. Merită amintit, pentru cei care sunt familiari cu curentul tradiţionalist Sophia Perennis, faptul că unul dintre reperele constante care au asigurat ghidajul acestei cărţi este Sachiko Murata, profesoara de Islam, Confucianism, Taoism şi Buddhism de la State University of New York at Stony Brook, autoarea volumului The Tao of Islam. Cei care au avut ocazia să parcurgă acest studiu de religie comparată, căruia nu-i lipseşte perspectiva metafizică, au putut fi impresionaţi de abordarea avizată şi lucidă a celei care transcende cu uşurinţă aparenţele construite cu atâta strădanie în ultimii ani de mass-media planetară.

 Annemarie Schimmel nu face un secret din sursele care i-au servit la întocmirea lucrării. Pe lângă Coran şi volumele de hadith-uri (tradiţia Profetului Muhammad), face apel la numeroase opere literare clasice, la cărţi care descriu buna conduită (adab) care trebuie urmată de către femei, la vasta antologie a poemelor scrise de femei (vechile cântece de jale pe care femeile le cântau pentru fraţii şi soţii morţi în luptă), poemele de dragoste mistice, catrenurile poetesei Mahsati, cântecele lirice ale femeilor persane şi turcoaice).

Frithjof Schuon, Introducere în spiritualitatea lumii musulmane (recenzie)

Motto: „Islamul este joncţiunea dintre Dumnezeu ca atare şi om ca atare. Dumnezeu ca atare: adică socotit nu aşa cum s-a putut manifesta într-un anume chip, într-o anumită epocă, ci independent de Istorie, ca fiind ceea ce este deci cel ce, prin însăşi natura sa, crează şi revelează. Omul ca atare: adică socotit nu ca fiinţă decăzută având nevoie de un miracol salvator, ci ca o creatură deiformă, dotată cu o inteligenţă capabilă să conceapă Absolutul şi cu o voinţă capabilă să aleagă ceea ce ne conduce într-acolo.” (F. Schuon)

 René Guénon spune undeva că nicio religie nu conţine în mod explicit (deci la nivel exoteric) posibilitatea de a face afirmaţii valide asupra celorlalte forme de spiritualitate, de aceea afirmaţia reprezentantului unei tradiţii spirituale conform căreia moştenirea lăsată de strămoşii săi este adevărată, în vreme ce toate celelalte sunt false, este doar parţial corectă, şi anume în prima parte, unde detectează valoarea de adevăr. Este cum nu se poate mai adecvat realităţii să se spună că religia părinţilor noştri este mântuitoare, deci adevărată, dar de aici nu trebuie dedus că ceilalţi se află în mod automat în rătăcire.

Faouzi Skali, Urme de lumină. Cuvinte iniţiatice sufi (recenzie)

Motto: “Nu împărtăşiţi înţelepciunea celor cărora nu le este hărăzită,
Altfel aţi fi nedrepţi faţă de ea,
Şi nu o refuzaţi celor cărora le este hărăzită,
Altfel aţi fi nedrepţi faţă de ei.”
 (hadith sahih)

 Interesul pentru sufism în Franţa a fost suscitat de opere excepţionale, ca cea a lui René Guénon, sau lucrări mai universitare, ca cele ale orientaliştilor Louis Massignon şi Henry Corbin. Sunt notabile lucrările despre sufism elaborate de: Titus Burckhardt, Michel Chodkiewicz, Martin Lings şi Jean-Louis Michon, la care exigenţa unei cercetări critice riguroase se împleteşte cu finalitatea spirituală a acestor învăţături. Pe fondul acestor demersuri, lucrarea marocanului Faouzi Skali se distinge printr-o abordare inconfundabilă: universitar franco-arab (doctor în antropologie, etnologie şi ştiinţele religiei), membru al Grupului Înţelepţilor numit de preşedintele Comisiei Europene, fondatorul colocviului internaţional “Un suflet pentru mondializare” (din 2001) şi al Festivalului de la Fez al muzicilor sacre ale lumii (din 1994) – este nu mai puţin musulman prin naştere, dintr-o familie cu puternice rădăcini tradiţionale, dintre care nu puţini şi-au asumat practicile devoţionale sufite, el însuşi fiind discipolul Şeicului Sidi Hamza al-Butshitshi al-Qadiri.

 Dar nu background-ul autorului, amestec cu dozaj misterios de înalt funcţionar internaţional şi practicant fără compromis al unei religii nu tocmai trendy (dacă ar fi buddhist sau hindus, s-ar înţelege, dar aşa, islamist?), ci stilul redactării. E o carte care ţi se adresează direct, fără a fi vorba despre un monolog, e un dialog la care asişti ca interlocutor mut, un dialog care-ţi oferă ideile şi-ţi solicită comprehensiunea. E un discurs implicat, al cuiva din interior, sunt vorbele celui a cărui ştiinţă depăşeşte cu mult tot ceea ce spune. Un aer de scriitură medievală arabă, de letopiseţ european, de carte de învăţătură a unui tată către fiul lui, despre calea inimii, despre dragostea spirituală, misterul cel mai profund al Fiinţei şi motorul Căii. Sunt gânduri despre inimă, locul unde emoţia spirituală şi intelectul se unesc într-o viziune “iluminativă”, care n-au nimic dintr-o improvizaţie cu iz personal.

Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu

Alain Besançon, în eseul Islamul (Commentaire nr. 107, 2004), oferă un traseu analitic sfârşit abrupt cu o coliziune ideatică: “Pentru a aborda cum se cuvine islamul, ar trebui inventat un concept greu de gândit precum idolatria faţă de Dumnezeul lui Israel.” Stilul universitar, care construieşte iluzia obiectivităţii printr-o anume echidistanţă de sorginte lexicală, l-a împiedicat să spună, şi probabil să vadă şi să aibă un recul în faţa accidentului conceptual la care ajunsese, nu doar greu de gândit, ci cu certitudine imposibil de susţinut. Filosoful francez demonstrează cu prisosinţă câteva adevăruri care nu au nevoie de nici o demonstraţie: întâi, că autoritatea cuiva în câteva domenii (lumea modernă, forme ale totalitarismului, creştinism) nu garantează implicit competenţele în alte domenii (lumea orientală, metafizică, islam); mai apoi, că a şti să scrii nu e totuna cu a şti să gândeşti – în fapt, cele două lucruri se întâlnesc rareori în acelaşi om; şi nu în ultimă instanţă, că o analiză bine strunită nu garantează în sine accesul la o sinteză justă, în ciuda prestigiului conferit metodei carteziene. De fapt, analiza absolută, dacă ar exista aşa ceva altundeva decât sub forma unui deziderat intangibil, acumulează metodic o cantitate indefinită de detalii, niciodată suficiente, neputând fi vreodată exhaustivă, sfârşindu-se doar printr-un imperativ exterior travaliului pe care îl execută. În vreme ce sinteza este, cum altfel?, rezultatul unei fulguraţii, rodul intuiţiei intelectuale, facultate cu mult superioară raţiunii, şi se poate lipsi cu totul de analiză.

 Într-un mod inadmisibil pentru că pueril, Alain Besançon se înşală. În gramatica religiilor există o definiţie a idolatriei comună tuturor căilor spirituale, fără excepţie. Este un trop (şi nu e unicul!) în raport cu care hindusul, musulmanul, evreul şi creştinul se întâlnesc într-o armonie deplină, aşa cum sunt în raport cu toate adevărurile metafizice. La origine, idolul a fost un simbol, o treaptă spre Dumnezeu. Un adevăr încifrat, o lecţie non-lineară adresată intuiţiei, un cumul de sensuri în cascadă, la care se poate ajunge printr-un efort de înălţare a spiritului. Numai că ceea ce era menit ascensiunii intelectuale, a devenit în urma decăderii ciclice contrariul a ceea ce era menit: idolul a devenit o piedică în atingerea adevărului. Şi de aceea, acolo unde această degenerescenţă a atins cote alarmante, a fost nevoie ca simbolurile de lemn şi piatră să fie arse şi călcate în picioare, paradoxală blasfemie eliberatoare.