Vremea leneşilor agitaţi

Spune Rabbi Eliezer în Ketouboth, 5: “Lenea duce la nemăsurare.” Acum, sincer, în ultimii trei ani, aţi mai auzit rostindu-se în public cuvântul lene? Mai există undeva, în lumea noastră liberă şi tehnologizată, o mămică de modă veche-veche, una care să-i mai amintească puiului ei să nu fie leneş? Mai este lenea păcat teologic activ, punct de plecare al căinţei din spovedanie? Dacă, nu, mă bucur, înseamnă că putem nota o problemă rezolvată: în zilele noastre, nimeni nu mai este leneş. Continuăm să minţim, să furăm, dăm şi-n cap dacă e nevoie (dar elegant, americăneşte: nothing personal, just business!), dar lenea? Nici pomeneală! Ce să zic? E bine!

În cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească, 1750-1860, excelentă lucrare de istorie a vieţii cotidiene, ni se pomenesc câteva rânduri din corespondenţa boierului Nicolae Văcărescu: “Şăz într-un unghi de casă, uitându-mă şi privind vârful nasului mieu cu ochii amândoi, şi întocmai ca gângăniile la vremea iernii, aşa sunt; nici din deget nu pociu mişca” (5 noiembrie 1814). Un pic mai încolo, Costache Vârnav, alt boier, ni-l evocă pe tatăl domniei sale: “Vara, tatăl meu şedea toată ziua în cerdac cu ciubucul, iar iarna în casă, în pat, lângă fereastră, pe care ori şi cât de ger de ar fi fost afară, trebuia negreşit să o deschiză, ca să-şi vadă livada de lângă casă, şi pe lângă aceea să iasă fumul de tutun din luleaua lui care niciodată nu se mai stingea.”

Imaginea arhetipală a sastiselii, astăzi inaccesibilă nouă, este aceea a unui om aşezat “turceşte" în pat, contemplând alternativ vârful nasului şi livada. Noi, cei de azi, ne-am pierdut capacitatea de a privi îndelung la ceva care nu se află în mişcare. De fapt, nu ne mai uităm nici măcar puţin, dacă dăm de o privelişte care ne taie respiraţia, facem rapid un selfie şi fugim. Asemenea samurailor de la celălalt capăt al lumii, boierii de altădată puteau privi ceasuri în şir, zile una după alta, anotimp după anotimp, o livadă în care nu se întâmpla, după exigenţele noastre, nimic, dar în care ei vedeau petrecându-se lumea. Detaliu anodin din litografia făcută de francezul Charles Doussault boierului Iordache Filipescu: în mâna acestuia se află un şirag de mătănii “gata să numere gândurile rătăcite prin cotloanele aţipelilor, aşternut pentru sastiseala după-amiezilor pustii”. Ştim prea bine că mătăniile nu numără gânduri, dar nu putem cere unui istoric să dea seama de ceea ce nu pricepe...

Undeva, la jumătatea secolului XIX, are loc un clivaj spre ceva fundamental diferit. Veacul cel nou vine cu: baluri, soare, jocuri de cărţi, operă, băi şi cure, spectacole de orice fel. Timpul însuşi se schimbă, se umple, timpul nu mai este gol, fiecare zi vine cu noutatea ei, care devine mai importantă decât ziua însăşi. Locurile sunt valorizate după cele unde se întâmplă ceva (marile oraşe) şi cele unde nu se întâmplă nimic. Uitate sunt narghileaua, cafeluţa, şiragul de mătănii şi livada. Hainele grele, orientale, care ascund trupul, sunt lepădate pentru haine strâmte pe corpuri atletice. Probabil că cea mai importantă achiziţie tehnologică a momentului este banalul scaun, care aduce schimbarea întregii poziţii corporale. Pe scurt, lumea a început să se agite.

Agitaţia aceea de pe la 1850, noi o avem astăzi înzecită. De fapt, în raport cu noi, balurile şi picnicurile secolului trecut ar trece drept modele de calm, rafinament şi eleganţă. Dacă cei de atunci ne-ar putea privi pe noi, ne-ar considera fără doar şi poate nebuni. În două secole, toată antropologia europeană a fost dată peste cap: nu mai putem sta, nu mai suportăm liniştea, nu mai putem contempla un peisaj static. Pentru ca schimbarea de paradigmă să fie totală, a fost pus la index şi fumatul în spaţii închise. Numai că schimbarea interioară este şi mai masivă, noi am inventat lenea activă, agitaţia sterilă, galopatul pe loc, tremuratul care nu încălzeşte, drumul fără sfârşit, facerea fără fruct. Rabbinul are dreptate, nu numai că lenea duce la nemăsurare, însuşi semnul cel mai sigur al lenei este nestăvilirea. Lucrul are capăt, lenea are doar început fără de sfârşit. Iar cel mai evident zaţ pe care-l lasă lenea este ignoranţa. Atunci când aceasta prinde rădăcini solide, este şi ea, după cum se ştie, fără capăt.

Cei ce salvează lumea

Rabbi Chya, în numele lui Rabbi Iochanan, spune în Ioma 38b: “Un singur drept este suficient ca să salveze lumea.” Făcându-se ecou acestui proverb talmudic, Rabbi Eleazar spune şi el: “De-ar fi fost un singur drept [de la începuturi şi până acum], lumea merita să fie creată.” Subtil şi cuminte, bătrânii doctori ai Legii ne introduc într-o problemă care ne frământă şi căreia noi, modernii, nu-i dă de capăt: problema elitei. Şi asta pentru că, printr-o pernicioasă extensie semantică, noi vorbim despre “elite” aiurea, după criterii aproape exclusiv cantitativiste. Pentru cel care se plasează în perspectiva tradiţională, rătăcirile de tot felul nu au temei, rămânând ceea ce sunt de fapt. De aceea singura elită autentică rămâne ceea ce considerau cei din vechime : oratores, brahmanii, sacerdoţii, rugătorii. În orice societate tradiţională aceştia erau piatra din capul unghiului, întreg edificiul social se raporta la ei.

Cel mai mare credincios (comentariu la Talmud)

Cu ani în urmă, un ţăran m-a întrebat dacă ştiu care-i cel mai mare credincios. Pic degrabă la teste din astea, aşa că nu m-am obosit să gândesc. Care? zic. Hoţul, îmi răspunde, pentru că de fiecare dată când merge la furat îşi face cruce şi spune “Doamne, ajută.” Dau, zilele astea, în tratatul talmudic Berachot, de o frază similară: “Hoţul îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor în momentul în care se pregăteşte să fure din casa cuiva.” (63) Sunt vaccinat demult împotriva admiraţiei pentru înţelepciunea populară. De fapt, o înţelepciune difuză creată de geniul unui popor, oricare ar fi el, e doar o prejudecată păguboasă. Cred că există înţelepciune la capătul unui drum care începe cu aprehensiunea sacrului şi se termină cu sacralizarea fiecărui gest, fiecărui gând, fiecărei bătăi a inimii. Iar această stare excepţională de sfinţenie există netulburată de ignoranţa şi răutatea endemice.

Atunci când numai eleganţa face diferenţa (pornind de la un proverb din Talmud)

În Talmudul din Ierusalim, Ioma 38, Rabbi Ben Azai spune: “Vei fi chemat după numele tău, vei fi pus în locul care ţi-este destinat, şi nu ţi se va da decât ceea ce-ţi aparţine. Nimeni nu se poate atinge de ceea ce este destinat altuia, şi niciun regat nu are contact cu altul, nici măcar cât grosimea unui fir de păr.” Să punem mâna pe râşniţa de cafea şi să măcinăm uşurel boabele bine prăjite. Pe un foc mic, cel mai mic, să punem ibricul din alamă cu apă. Durează câteva minute, o eternitate pentru cel care-şi produce cafeaua la espressor, dar ce diferenţă între a face şi a produce cafeaua. Să recitim uşurel fragmentul: suntem chemaţi după numele nostru, nu după altul, ajungem în locul nostru, nu în al altuia, primim ceea ce ne este destinat doar nouă, nimănui altcuiva.

Preţul făcutelor (comentariu la Abodah Zorah)

Există în Talmud, Abodah Zorah, 17b, o frază interesantă: “Dacă mânuiesc sabia, nu pot cultiva cunoaşterea; dacă mă ocup de cunoaştere, nu pot câtuşi de puţin să mânuiesc sabia.” De fapt, literal textul este următorul: “Dacă om de sabie nu om de carte; dacă om de carte nu om de sabie.” Cuvintele sunt atribuite lui Rabbi Eleazar ben Perata, şi le-ar fi rostit atunci când a fost acuzat că a nesocotit interdicţia ocupanţilor romani de a transmite învăţătura sacră. “De ce ai învăţat pe oameni legea şi ai devenit tâlhar?” Doctorul legii a spus atunci că cele două afirmaţii se contrazic reciproc, pentru că una arată falsitatea celeilalte, căci ştiinţa şi profesiunea armelor sunt ocupaţii incompatibile.

Maestrul Rinzai despre învăţători şi discipoli

Se spune că Maestrul Rinzai ar fi rostit următoarele parabole: “Un discipol autentic dă mai întâi un katsu; pe urmă întinde o tavă dată cu lac lipicios. Învăţătorul nu îşi dă seama de acest tertip, cade în capcană, şi de îndată începe să explice tot soiul de teorii fanteziste. Discipolul dă un katsu. Dacă celălalt tot nu se lasă, [eroarea] devine o boală care-a pătruns până la măduvă. Asta se cheamă că “oaspetele vede gazda”.

Sau se poate întâmpla şi astfel: Învăţătorul nu spune absolut nimic ci urmăreşte explicaţia discipolului, pentru ca apoi să-i fure dintr-o dată întrebarea. Cu toate că i-a fost furată, învăţăcelul nu poate renunţa la întrebare şi se agaţă de ea până la moarte. Asta se cheamă că “gazda vede oaspetele”.

Sau, învăţăcelul vine la maestru cu cine ştie ce procedeu de purificare. Maestrul îl recunoaşte ca fiind doar un procedeu, îl apucă şi-l aruncă cât colo. Învăţăcelul strigă: “Ce învăţător grozav!” Acesta răspunde: “Eh! Tu nu deosebeşti răul de bine.” Atunci învăţăcelul se închină. Asta se cheamă “gazda vede gazda”.

Iarăşi, un învăţăcel în obeze şi lanturi se prezintă dinaintea învăţătorului. Atunci învăţătorul îi mai pune un rând de lanţuri şi obeze. Învăţăcelul nu mai poate de bucurie. Şi unuia şi celuilalt le lipseşte discernământul. Aceasta se cheamă că “oaspetele vede oaspetele.”

Filosoful şi metafizicianul (pornind de la un fragment din La perspective métaphysique, Georges Vallin)

În 1959, profesorul Georges Vallin a elaborat una dintre cele mai interesante cărţi scrise în Europa modernă: La perspective métaphysique, o călătorie în istoria demersurilor de constituire a ştiinţei despre Universalii. Inevitabil, dar fără vreo intenţie polemică, sunt enumeraţi farsorii, pseudo-metafizicienii, minţile confuze şi prolixe, cei care n-au ezitat să clameze în toate cărţile lor faptul că toţi dinainte s-au înşelat fundamental, iar ei şi numai ei vor spune adevărul pe care-l aşteaptă omenirea de trei mii de ani. Aceştia sunt filosofii postcartezienii, care n-au ezitat să vorbească despre metafizică ignorând semnificaţia termenului, încurcând drumul celor care ar fi putut ajunge la ea.

Legile lui Manu despre adulter

Citim în versetele 352 şi 353: “Regele să alunge, după ce i-a pedepsit cu mutilări profunde, pe cei cărora le place să seducă femeile altora. Căci din adulter se naşte în lume amestecul castelor, şi din amestecul castelor provine violarea îndatoririlor, amestecul rasei umane, care conduce la pierderea universului.”

Comentariu: Noi, euroamericanii, suntem obişnuiţi să credem că dragostea justifică şi scuză totul. Denis de Rougemont, în Dragostea şi Occidentul, remarca preferinţa unică, perversă, pe care lumea noastră o are pentru pasiunea ilicită, aflată înafara şi împotriva cutumelor. Tristan şi Isolda este o poveste de dragoste sublimă, nefericită şi ilegală. Dom Juan pozează în ideal erotic. Suntem atât de obişnuiţi cu aceste repere mentale încât nu le mai sesizăm monstruozitatea. Adulterul este opţiunea pe care lumea noastră a făcut-o în favoarea lui Eros, renunţând la Agapé.

Calculatorul nu mai este o enigmă

Jacques Ellul a fost un filosof al tehnologiei. Probabil că acum vreţi să vă explic cu ce se ocupă un filosof al tehnologiei. Să zicem că eu sau tu apăsăm pe comutator şi aprindem becul în dormitor. După care ne apucă o pandalie, un năduf, un amok de ne dăm cu capul pe pereţi de ne ies ochii. Jacques Ellul ne explică: “Este din cauză că adineaori ai apăsat pe comutator şi s-a aprins becul în dormitor.” Lucrurile aparent anodine, pe care în superficialitatea noastră le considerăm drept implicite, în ochii unui filosof capătă dimensiuni simbolice. Adică adânc semnificative. Asta pentru că filosofii întreabă: de ce? la fel cum fac copiii, pentru care dorinţa de a afla este mai puternică decât aceea de a-şi construi imaginea. Oamenii mari nu întreabă niciodată: de ce?, pentru că au oroare de gândul că ar putea afla cineva vreodată cât sunt de proşti. De exemplu, în 1977, în Sistemul tehnologic, Jacques Ellul spunea o chestie fabuloasă despre calculatoare.  Nu ştiu ce făceaţi voi în 1977, eu personal pluteam într-o supă cu găluşte de griş pe care azi o numesc convenţional “copilăria mea”. Abia în 1979 mi s-a terminat brusc supa, pentru că atunci tata mi-a explicat cum e treaba cu timpul, în speţă că după 1979 urmează 1980, după care 1981, şi niciodată lucrurile nu se mai întorc de unde au plecat.

Poate voi vă mai amintiţi, în 1977 calculatorul vedetă a fost TRS-80, botezat de pasionaţi Trash 80. Sistemul de operare cel mai popular era CP/M, m-am jucat şi eu prin 1991 cu el prin orele de fizică. Trash era o adevărată minune a tehnologiei: o memorie de lucru de 16 Kb RAM iar la exemplarele dotate cu cititor de disc stocarea informaţiei se făcea pe dischete de 180 Kb. Cele fără disc utilizau casete şi, fireşte, nişte casetofoane. Acum, nu aşteptaţi de la mine să vă explic ce e acela un casetofon, pentru că are şi răbdarea mea nişte limite. Aaa, era să uit: versiunea cu unitate de disc costa 1700 USD. Două vorbe despre monitor (care nu intra în preţ, pentru că la o adică puteai utiliza un televizor): îţi punea ochii pe grătar, peste cărbunele încins. Capilarele din ochi îţi puşcau la propriu, după 2-3 ceasuri de lucru aveai ochii unui alcoolist. Noaptea, ştiai sigur unde e centrul văzului din creier, pentru că te conducea negreşit într-acolo nervul optic care ardea mocnit şi el. Erau monitoare CGA, special create ca să te catapulteze la oftalmo. Cam ca pasta de dinţi vândută cu binecuvântarea medicilor stomatologi.

Prolegomene la solzoasa problemă a cărţilor despre dragoni şi corolarul deştepţilor tâmpiţi (tot Cronicile Narniei)

În al cincilea volum al Cronicilor Narniei apare un personaj antipatic ca mânecuţele unui funcţionar. Pentru cei care nu ştiu, în secolul XIX, iar apucătura s-a prelungit şi în primele decenii ale secolului XX, pentru a-şi proteja stofa redingotelor, scribii de tot soiul “încălţau” un rând suplimentar şi dizgraţios de mâneci. Gestul are semnificaţia unei anormalităţi asumate cu seninătate: dacă până atunci hainele bărbaţilor riscau în mod obişnuit să se rupă în genunchi, în coate şi la rigoare în tur, funcţionarul era ameninţat perfid de tocirea uşoară a stofei corespunzătoare antebraţelor. Cheia era mânecuţa, un auxiliar vestimentar oribil ca o scufie de noapte.

Eustace, căci acesta este numele personajului e pisălog, egoist, nesuferit, şi, printr-un concurs de împrejurări, este martor la moartea unui dragon. La neobişnuita întâmplare se adaugă o ploaie care-l constrânge să-şi caute refugiu drept în vizuina fiarei. Şi zice atunci Clive Staple Lewis: “Most of us know what we should expect to find in a dragon's lair, but, as I said before, Eustace had read only the wrong books. They had a lot to say about exports and imports and governments and drains, but they were weak on dragons.” Catastrofal, nu?

Etapa finală a ciclului cosmic e una în care discernământul nostru este serios pus la încercare. Demonii sunt ademenitori şi morganatici, multe nu par ceea ce sunt de fapt, balanţa cantităţii s-a dezechilibrat demult de partea Răului – aşa că fără o inteligenţă vie labirintul poate părea lesne un zid impenetrabil. Şi totuşi, luată ca atare şi lăsată de capul ei, inteligenţa nu constituie neapărat o certitudine. Mai trebuie şi cărţi bune, cu tot ceea ce acestea presupun. Hinduşii spun că semnul distinctiv al Vârstei Sumbre este ignoranţa. Într-adevăr! însă nu de ignoranţa blândă medievală este vorba, nu de ignoranţa deschisă a sfinţilor şi a profeţilor, stare de aşteptare a Harului, ci de o ignoranţă obeză şi semeaţă, de o tâmpire prin frecuşul prost al cărţilor nepotrivite.

Ce magică eşti, lumea mea! (comentarii la Cronicile Narniei)

În două locuri din primul volum al Cronicilor Narniei, şi anume în capitolul VI şi în capitolul X, C. S. Lewis este surprinzător atunci când afirmă că vrăjitorii sunt “dreadfully practical”. Surprinzător poate pentru lumea noastrã, care vede în magie un lucru antic, în cel mai bun caz medieval, deci oricum cu totul străin epocii noastre... cum să zic, pragmatică, nu-i asa?

 Şi totusi Lewis are, la modul cel mai profund, dreptate. Ideea că gândirea magică şi gândirea practică sunt mai degrabă asemănătoare decât antinomice i-a fost probabil sugerată, indirect, de Francis Bacon. Se stie că acesta din urmă trece pentru cei mai mulţi drept fondatorul epistemologiei moderne, adică a măsurii cu care măsoară aproape toţi oamenii de azi. Că Bacon a fost un tolomac, n-ar trebui să uimească pe nimeni, având în vedere ce-a ieşit. Joseph de Maistre îl dispreţuieşte profund atât pentru ateism cât si pentru meschinăria în gândire de care a dat dovadă. Interesant este în ce constã prostia lui Bacon (lăsând deoparte amănuntul... picant că-l chema... hm... Slănină): după ce s-a exersat o vreme în alte magiei, dar fără cap, adică doar el şi nişte grimoare, ignorând că magia, ca multe lucruri serioase, are nevoie de un maestru ştiutor, care la rândul lui să fi deprins de la un alt maestru ştiutor, a conchis că de fapt vrăjitoria este ineficace, nefiind cu nimic superioară religiei (pe care o ignora cu desăvârşire, de unde lipsa de importanţă în ochii lui). Aşadar, bazele epistemologiei moderne sunt puse de un tip cu veleităţi neîmplinite de vrăjitor. Nu pot dori răul nimănui, dar ar fi fost mai bine ca Slănină să fi reuşit măcar din când în când câte un “abracadabra”, dar se pare în absenţa metodei corecte nimic nu izbuteşte...

Fustel de Coulanges despre religia grecilor şi a romanilor

“Astfel pe timp de pace şi pe timp de război, religia intervenea în toate actele. Ea era peste tot prezentă, învăluia omul. Sufletul, corpul, viaţa privată, viaţa publică, festinurile, sărbătorile, adunările, tribunalele, luptele, totul era sub imperiul acestei religii a cetăţii. Ea regla toate acţiunile oamenilor, dispunea în toate clipele de viaţa lui, îi fixa toate obiceiurile. Guverna fiinţa umană cu o autoritate atât de absolută încât nimic nu rămânea în afara ei.

Legile lui Manu despre pedeapsă

În Cartea a şaptea, Despre conduita regilor şi a clasei militare, versetele 17-31, putem citi:

“Pedeapsa este un rege plin de energie. Este un administrator iscusit, este un înţelept legiuitor, este recunoscută ca garant al îndeplinirii datoriilor celor patru caste. Pedeapsa guvernează omenirea, pedeapsa o protejează. Pedeapsa veghează în timp ce toată lumea doarme. Pedeapsa este justiţia, spun Înţelepţii.

Administrată cu circumspecţie şi atunci când este nevoie, ea procură popoarelor fericirea, în vreme ce aplicată fără măsură, le distruge din temelii. Dacă regele nu ar pedepsi fără încetare pe cei care merită să fie pedepsiţi, cei mai puternici i-ar prăji pe cei mai slabi, ca pe nişte peşti, pe grătar, cioara ar veni să ciugulească ofranda de orez, câinele ar linge untul, n-ar mai exista drept de proprietate, omul de cea mai joasă speţă ar lua locul celui din casta cea mai elevată.

Pedeapsa domneşte asupra omenirii, căci un om virtuos în mod natural este greu de găsit. Teama de pedeapsă dă voie lumii să guste din bucuriile care-i sunt permise. Îngerii (Deva), Demonii (Aşura), Muzicienii celeşti, Giganţii, Şerpii, îşi îndeplinesc funcţiile mânaţi de teama de pedeapsă. Toate regnurile ar degenera, toate barierele ar fi rupte, universul nu ar fi decât confuzie, dacă pedeapsa nu şi-ar mai face datoria.