Lungul drum de la tine spre inima ta

Ar trebui să ne gândim la evanghelia de azi (Matei 6, 14-21) ca la o mostră de retorică sacră, ca la un poem divin, ca la demonstraţia infailibilă a unei teoreme improbabile. Este atât de clară şi coerentă încât primul gând al hermeneutului este că nu se poate nimic adăuga în afara unui “da”. Că nu poate fi decât citită, apoi recitită, şi din nou citită. Şi totuşi, structura şi gradaţia versetelor lasă loc de exprimare a admiraţiei. Versetele se grupează într-un crescendo pe trei trepte: 14-15 (versetele lumii), 16-18 (versetele retragerii din lume) şi 19-21 (versetele aşezării în absolut). Primul grup are ca simbol relaţia noastră cu oamenii, al doilea este despre buna utilizare a postului, al treilea este despre Centrul fiinţei, pomenit ca inima noastră. Este o ascensiune (de la oameni spre ceruri, deci de la relativ la absolut) şi o interiorizare (de la lumea exterioară spre cerurile din noi).

Pe oameni trebuie să-i iertăm pentru a fi iertaţi de Tatăl Cel ceresc. E o relaţie comercială (un pleonasm pe vremea când comerţ însemna schimb de orice fel, inclusiv de idei) care decurge din imperativul dragostei pentru aproapele nostru ca pentru noi înşine. Dacă-l iubim pe celălalt aşa cum ne iubim, este lesne să iertăm. Cu oamenii suntem într-o deplină egalitate sacră, nu avem niciun motiv să punem propriul eu înaintea eului aproapelui. Relaţia de solidaritate umană trebuie să fie desăvârşită, nu avem motiv să preferăm pe cineva înaintea altcuiva. Versetele 14-15 sunt orizontale, iar faptul că se începe cu ele şi nu cu Centrul fiinţei, este pentru că ascensiunea începe numai după ce ne-am lămurit relaţia cu lumea. Faţă de ceea ce urmează, cel mai uşor lucru sfânt de făcut este să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi şi să-i dai ceea ce vrei să primeşti.

Câinele şi preţul vieţii

Astăzi la liturghie s-au citit două evanghelii: a Femeii Cananeence (Matei 15, 21-28) şi a Întâmpinării Domnului (Luca 2,22-35), pentru că Întâmpinarea Domnului a căzut în a şaptesprezecea săptămână după Rusalii. Sunt două diferite, dar au în comun întâi de toate tema recunoaşterii Logosului umblător printre oameni. Apoi, hermeneutica celor două evanghelii se poate îmbina într-o singură frază, ca şi cum cele două texte ar căpăta o neaşteptată armonie prin alăturare. Dar despre aceasta la final.

Iisus e în ţară păgână când este abordat de o femeie păgână. E zgomotoasă, ţipă după el cu jale, îl împloră fără nicio discreţie numindu-l “Fiul lui David”. În manierele noastre rugăciunea e cântec sau şoaptă, niciodată urlet. Probabil că nici ale apostolilor, care-i cer lui Iisus s-o alunge: cananeeanca e insuportabilă ca o cerşetoare prefăcută. Iisus tace, pare insensibil. La insistenţele femeii, Iisus afirmă cu un aer inflexibil: “N-am fost trimis pentru toţi, doar pentru unii.” Pentru ea, nu. Sunt destui cei care interepretează obtuz afirmaţia cea din urmă, pentru a sublinia că Mesia venise doar pentru Israel. Li se pare că alternativa ar fi o minciună, inacceptabilă în gura lui Iisus. Nu e adevăr, nu e minciună, e joc.

Împărăţia empatiei şi infernul discontinuităţilor

Dacă ne uităm în dicţionar, empatia este “o formă de cunoaştere a altuia apropiată de intuiţie; interpretare a eului altora după propriul nostru eu”. E aproape bine. Ca orice definiţie, are dreptate în ceea ce afirmă şi greşeşte prin tot ceea ce ignoră. Empatia este capacitatea de a ne transpune, complet şi cu fidelitate, într-o altă persoană. Este intuiţia afectivă, facultate a intelectului şi a inimii. Asumpţia fundamentală a empatiei este: “Eu sunt celălalt” şi presupune participarea activă în fiinţa tuturor celorlalţi. Cel care o trăieşte se simte legat de toţi oamenii, indiferent dacă există sau nu legături de sânge, naţionalitate, religie sau contemporaneitate. Empaticul simte durerea altuia, disperarea, fericirea ori exaltarea. Este mai mult decât mila sentimentală, care la bază e o legătură între două persoane diferite, este virtutea spirituală a milei, pentru că empaticul dă cu conştiinţa că-şi dă sieşi, ajută ajutându-se pe sine, transmite transmiţându-şi sieşi. Sfântul din Pateric care, călcat de hoţi, iese după ei să le dea unica lui haină este încarnarea arhetipului empatiei, doar el poate vedea că hoţul este cineva în lipsă, iar nevoia celuilalt este pentru el propria nevoie.

În pericopa evanghelică de astăzi, Iisus Hristos ne vorbeşte despre empatie: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav, şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (Matei 25, 34-36). Iisus se descrie în ipostaza de colector universal al jertfelor milosteniei, doar că, surpriză: “Adevăr vă spun, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Ceea ce le-aţi dat lor, Mie îmi daţi. Pentru că Eu sunt ei. Cerşetorul ţigan de la uşa bisericii este Iisus Hristos. Refugiatul musulman care îşi lasă în urmă ţara făcută praf este Iisus Hristos. Homosexualul bolnav de HIV este Iisus Hristos. Politicianul condamnat pentru corupţie este Iisus Hristos. Toţi aceştia, şi mai mulţi decât atâţia, fraţii mai mici şi pe care credem că avem dreptul să-i dispreţuim sunt, de fapt, Iisus Hristos.

Întâlnirea cu Dumnezeu

Uneori trecem cu prea mare uşurinţă peste lucrurile extraordinare pe care ni le oferă textul sacru. Citim fugitiv, când ar trebui să ne oprim la fiecare verset şi să încercăm să-l trăim. Eu cred că textele pot fi mirosite, pipăite, văzute, pot fi încercate cu raţiunea şi repetate isihastic. Nu textele sacre au murit, ci noi suntem incapabili să le simţim viaţa aşa cum se cuvine. Ar trebui să ne mirăm de fiecare virgulă, să facem tumbe printre cuvinte, doar-doar ni s-ar înmuia oasele şi ni s-ar dezgheţa cartilagiile ruginite. Nicăieri mai mult ca în textul sacru nu este profunzimea mai incompatibilă cu cantitatea. Eu sunt pentru îmbrăcarea textelor sacre ca nişte haine.

Să zicem că mă aflu într-o piaţă din Ierusalim. Piatră multă şi ţesături ponosite trase peste marfă, ca să ţină o idee de umbră. Spaţii înguste de piatră rece şi înghesuială, duhori de oboseală şi transpiraţie cu praf. Miros de mărfuri, cai şi asini. Negustori care-şi laudă marfa, cămile care-şi rag setea, ciungi care-şi vând neisprăvirea. Deodată, la un colţ de lume, apare un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă de in, necusută, cu pletele acoperite de o cârpă strânsă în jurul capului, cum poartă toţi orientalii pe caniculă, însoţit de o mulţime de oameni. Sunt un evreu practicant, am femeie şi copii, o mamă căreia îi sunt singurul sprijin la bătrâneţe. Ştiu atâta ebraică sacră cât ştie şi bătrânul rabbi de la sinagogă, care din vreme în vreme îmi explică tainele Torei. Din când în când, pentru vrednicia mea, mi se permite să citesc textele cu voce tare. Merg în fiecare an la Templu şi sacrific un berbec, jertfă pentru purificare.

Bărbatul ars de soare din faţa mea este numit Iisus şi se zice că vine din Nazareth. Se zvoneşte că vindecă bolnavii şi face felurite minuni. Din vreme în vreme, le vorbeşte oamenilor ca un poet, sau le povesteşte parabole nemaiauzite.  Merge în faţa mea, se apropie de locul unde stau eu. Deşi face minuni, nu pare să fie un magician. Deşi le vorbeşte oamenilor despre Yahveh, nu pare pătruns de sobrietatea scrobită a leviţilor care-şi petrec viaţa în fum de tămâie. Eu stau şi-l privesc. Oricum stăteam şi priveam înainte să vină el. Sunt Maleahi, m-am născut şi am copilărit în Ierusalim. Pe tatăl meu îl chema Beniamin, pe tatăl lui îl chema Ioiachim, pe tatăl lui îl chema Iov, pe tatăl lui îl chema Ganozai. Maleahi ben Beniamin ben Ioiachim ben Iov ben Ganozai şi nu zic mai mult. Îmi pot trasa strămoşii până în robia Egiptului.

O furnică neagră, pe o stâncă neagră, într-o noapte neagră

Întrebat fiind de un cărturar care este cea mai mare poruncă a Legii, de care atârnă toate celelalte, Iisus răspunde: “Să iubeşti pe Dumnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău”, adăugând că mai este una, asemenea acesteia: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22 : 37-39). Aşadar, toată Legea şi toţi proorocii stau în două porunci, fiecare la fel de grea, împreună alcătuind chintesenţa teologiei. Dacă am vrea să le reluăm pe ambele într-una singură, pe înţelesul contemporanilor, am spune: “Să iubeşti pe cine trebuie, atât cât trebuie.” Dar despre ce fel de iubire este vorba?

Pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproape, Septuaginta foloseşte verbul agapé (ἀγάπη) – a iubi necondiţionat. Vulgata foloseşte diligere – a venera, a respecta. Aşadar, unica poruncă a Legii, care le cuprinde în inima ei pe toate, este să-L iubim necondiţionat pe Dumnezeu, să-L venerăm pe Dumnezeu, să-L respectăm pe Dumnezeu. Aşişderea şi pe aproapele nostru, după măsura în care necondiţionat ne iubim, ne venerăm şi pe respectăm pe noi înşine. Dar cu ce să iubim? Septuaginta foloseşte ψυχής (psyché), în vreme ce Vulgata, anima. Şi grecii, şi latinii aveau câte doi termeni pentru ceea ce noi numim suflet: πνεῦμα (pneuma) şi ψυχής (psyché); spiritus şi anima. Ba chiar şi evreii aveau doi termeni: רוּחַ (ruah) şi נְשָׁמָה (neshama). Aşişderea şi musulmanii: rúħ (روح) şi nafs (نفس).

Răul pe care statul ni l-a făcut

Motto: “Lucrul acesta însă era rău în ochii lui Samuel, că adică ei spuseseră: “Dă-ne un rege care să ne judece”. Şi Samuel I s-a rugat Domnului. Iar Domnul a zis către Samuel: “Ascultă glasul poporului, în orice va grăi către tine; că nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, pentru ca nu Eu să domnesc peste ei.” (I Regi, 8, 6-7)

Memoria celei mai longevive civilizaţii de pe pământ, civilizaţia hindusă, ne transmite că demult, într-un timp pe care istoricii noştri nu-l pot localiza cu precizie în curgerea lumii, în vremurile în care hinduşii încă nu se stabiliseră în peninsula în care se găsesc acuma, de fapt chiar înainte de a migra din legendara Hiperboreea devenită nelocuibilă, lumea era condusă de sacerdoţi a căror autoritate pur spirituală nu era contestată de nimeni. Purtătorilor de săbii, pumnale şi scuturi încă nu le trecuse prin cap să fie altceva decât preaumilii slujitori ai cunoscătorilor adevărului. Aceştia din urmă au condus lumea înţelegând, iar îndepărtaţii lor moştenitori, cei ce-şi spun astăzi intelectuali, sunt în raport cu cei de demult simple schime parodice.

Peste tot, nu doar în hinduism, purtătorii de arme s-au revoltat împotriva sacerdoţilor. În Occidentul catolic, este lupta dintre Imperiu şi Papalitate. Celţii figurau opoziţia dintre cele două puteri sub semnul luptei dintre mistreţ (sacerdot) şi urs (cavaler). În China sunt luptele dintre taoişti şi confucianişti. În Tibet, ostilitatea regilor faţă de lamaism, înainte ca puterea teocratică să fi absorbit puterea temporală. În Biblie, avertismentul pe care Dumnezeu îl transmite oamenilor este fără echivoc: “Iată drepturile regelui care va domni peste voi: pe fiii voştri îi va lua şi-i va pune la carele sale şi va face din ei călăreţi şi alergători înaintea carelor lui; el şi-i va pune căpetenii peste sute şi căpetenii peste mii şi să-i secere holda şi să-i adune bucatele şi să-i meşterească uneltele de război şi uneltele carelor lui; pe fiicele voastre le va lua să-i fie mironosiţe şi bucătărese şi brutăriţe; el vă va lua ţarinile şi viile şi livezile de măslini şi le va da slugilor sale; va lua zeciuială din semănăturile voastre şi din viile voastre şi o va da eunucilor săi şi slugilor sale; vă va lua slugile şi slujnicele şi cirezile voastre cele bune şi asinii voştri şi le va dijmui pentru treburile lui; şi din turmele voastre va lua zeciuială, iar voi veţi fi slugile lui.” (I Regi, 8, 11-17)

Jihadul lui Aghios Demetrios

Una din icoanele ortodoxiei greceşti înfăţişează un bărbat călare, îmbrăcat într-o cămaşă de zale, peste o tunică ce-i acoperă complet braţele, coborând până spre genunchi. Calul este cabrat, într-o atitudine tipică armăsarilor ce-şi dispută întâietatea, iar mâinile călăreţului aruncă spre adversar o suliţă, al cărei capăt dinspre Ceruri este o cruce. Nu, nu e vorba despre Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul. Este ΑΓΙΟΣ ΔΗΜΗΤΡΙΟΣ, cu chipul adolescentin aureolat, sfânt-militar, iar cel care se pregăteşte să moară, cu un gest de supunere care nu-i mai serveşte la nimic, e un om. Dacă Islamul sunnit ar fi tolerat iconismul, şi dacă această reprezentare ar fi provenit din câmpul său cultural, propaganda euroamericană ar fi deţinut grăitoarea probă imagistică a naturii profund violente a adversarilor săi orientali.

 Pentru ceea poate vedea observatorul postmodern, care face abstracţie de dimensiunea simbolică ce-i este implicit străină, imaginea surprinde o crimă monstruoasă. Nu numai că un om va lua viaţa seamănului său, dar în plus victima este, în limbaj militar, deja “neutralizată”: cel pe punctul de a muri nu mai are la îndemână vreo armă, iar braţul cu care stă să-şi acopere privirea sugerează groaza celui ce anticipează propriul sfârşit. În contrapartidă, cel din şa nu tradează nici compasiune, nici tristeţe, nici ură, doar beatitudinea celui ce se află la eoni distanţă de ce se întâmplă în contingent. Armăsarul este gata să împlinească rana ce-o va aduce suliţa prin ruperea adversarului în copite, învinsul fiind astfel asimilat, înainte de a se transforma în praf şi pulbere, regnului animal.

 Cel a cărui percepţie despre creştinism este construită dintr-o aglutinare de locuri comune ca “iubirea aproapelui”, “iertarea greşelilor” şi alte asemenea bondieuserii, va fi şocat la lectura paragrafelor de mai sus. Îşi va fi imaginând, poate, că din necesităţi retorice exagerăm, sau că tot ce am zis până acum ar fi doar o hiperbolică înşiruire de antifraze. Dacă, dimpotrivă, icoana ar fi înfăţişat un mucenic torturat pentru credinţa lui în Hristos, mărturisind plin de milă pentru iertarea păcatelor celor ce-l vrăjmăşesc, obişnuinţele nu ar fi resimţit nici o atingere. O eroare comună este aceea de a admite că, dacă Dumnezeu există, atunci el nu poate fi decât aşa cum ne imaginăm noi: de o infinită bunătate, gata să ierte totul, adică disponibil ca un chelner la toate comenzile noastre şi gata să ne asigure amabil, când vine momentul notei de plată, că toată consumaţia a fost din partea casei.

Iluştrii marginali ai Scripturilor iudeo-creştine

Lectura versetului sacru nu trebuie să fie mai pripită, pentru cel ce vrea să se lase ars de lumina lui, decât lungul ceas al mistuirii unui foc mocnind în jăratec. Atunci, şi uneori nici atunci, încep să se vadă cele ce superficialitatea le-ar da prea lesne deoparte, ridicând frivol din umeri. În spiritul acestei lentori benefice descoperim, bunăoară, în capitolul 5 al Facerii, personajul enigmatic al lui Enoh, tatăl preacunoscutului Matusalem (fără îndoială pentru aspectul cantitativ al vârstei lui pe Pământ). Cinci versete, doar atât. În primul (17), aflăm că este fiul lui Iared, lucru ce ni se confirmă în versetul consecutiv, în relatie cu acelaşi progenitor. Respectând simetria genealogiei patriarhilor, aflăm cine i-a fost fiu, şi cât a mai trăit tatăl după venirea pe lume a primului-născut. Doar că: “A umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu […] şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu, şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a răpit Dumnezeu.” (22-24). Reluăm firul neamurilor dinainte de Potop: Adam, Set, Enos, Cainan, Maleleil, Iared… Enoh… Matusalem, Lameh, Noe. Cu excepţia celui ridicat la ceruri, toţi ceilalţi sunt moştenitori, au fiecare succesori, şi “li se nasc fii şi fiice”. Unul singur “umblă înaintea lui Dumnezeu”, este “plăcut de El” şi “răpit”. Lumea izgonită din Paradis este încă plină de tristeţea căderii. Locul binecuvântat al ingenuităţii primordiale este păzit de heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, Adam şi Eva duc povara cunoştinţei binelui şi a răului, care nu-i nimic altceva decât intrarea în deşertul chinuitor al vedeniilor părelnice substituite Adevărului… iar Enoh place lui Dumnezeu şi pleacă de pe pământ cum o va face pagini şi pagini mai târziu Eliah – în trup.

Despre vrăji, numai de bine

Momentul ieşirii din Egipt a poporului lui Israel este însoţit de ceea ce azi s-ar numi, în limbajul nostru, un campionat al magiei. S-au înfruntat, după cum bine se ştie, Moise şi Aaron, pe seama sclavilor evrei pe de o parte, şi magii, în numele Faraonului de cealaltă parte. Punctul de vedere sacru este expus în Biblie şi accesibil oricărui lector. Ceea ce ne interesează pe noi este cum s-au văzut toate din unghiul suveranului egiptean. Pentru a înţelege şi mai bine conflictul care l-a opus Profetului israelian, trebuie să ne întoarcem în momentul în care, pe muntele Sinai, Moise încearcă să refuze misiunea cu care îl însărcinează Dumnezeu: “Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, regele Egiptului, şi să scot pe fiii lui Israel din ţara Egiptului?” (Ieşirea 3: 11)

Dumnezeu îl dăruieşte pe alesul lui cu două lucruri esenţiale. Primul este o dovadă intelectuală: “Eu sunt Cel ce sunt.” (3, 14), pe care trebuie s-o transmită “bătrânilor dintre fiii lui Israel”. Referitor la implicaţiile adânci ale acestei injoncţiuni, rabbinul Moise Maimonide comentează: “Dumnezeu îi dădu atunci o cunoaştere pe care trebuia să le-o comunice, astfel încât să stabilească pentru ei existenţa lui Dumnezeu, şi aceasta este [ceea ce exprimă cuvintele] ehye aşer ehye (“Eu sunt cel ce sunt”). […] Tot misterul este în repetiţia, sub formă de atribut, a cuvântului însuşi care desemnează existenţa. […] Şi, exprimându-se primul nume, care este subiectul, prin ehye, şi al doilea nume, care îi serveşte drept atribut, prin acelaşi cuvânt ehye, s-a declarat, ca să zicem aşa, că subiectul este identic cu atributul. Aceasta este deci o explicaţie a ideii că “Dumnezeu există, dar nu prin existenţă”, astfel încât această idee este rezumată şi interpretată: “Fiinţa care este Fiinţa”, adică Fiinţa necesară. Şi aceasta este într-adevăr ceea ce se poate stabili în mod riguros pe cale demonstrativă, [adică faptul] că există ceva a cărui existenţă este necesară, care nu a fost niciodată non-existent şi care nu va fi niciodată, […].” Este neîndoios faptul că, printre bătrânii sclavi israelieni din robia egipteană se aflau unii capabili să fie fulgeraţi, ca şi rabbinul Maimonide secole mai târziu, de această evidenţă intelectuală, aceea care îi conferă Profetului Moise autoritatea de care are nevoie în faţa poporului său. Al doilea lucru cu care este dăruit de Dumnezeu este capacitatea de a interacţiona la nivelul fenomenelor: toiagul-baghetă-magică se transformă în şarpe, şi apoi revine la forma iniţială (4: 2-4); mâinile lui, băgate în sân, sunt scoase “albe ca zăpada de lepră”, apoi iarăşi băgate în sân, revin la forma iniţială (4: 7). Un gând şi o putere…

Prâslea cel contemplativ şi rugăciunile de aur

Trebuie să fii deştept tot atât cât mecanismul unui orologiu, sau să ai mintea unui modern, ca să crezi că timpul ar fi linear, că fiecare ceas ar fi egal altui ceas, că minutele s-ar asemăna între ele mecanic, precum mărgelele pe un şirag, precum drumul pistoanelor unui motor. Şi trebuie să fii proustian şi bergsonian (nu, nu sunt două complimente!) cât cuprinde ca să-ţi imaginezi că tic-tacul uniform ar putea fi rupt doar de trăirile tale, care-ţi aparţin în exclusivitate, şi de care cui stă să-i pese? Deschide cartea Basmelor lui Ispirescu dacă vrei să vezi, omule, iţele din care-i ţesută lumea…

Există în Coran o sură numită Al-Qadr (Noaptea Destinului): “Noi l-am pogorât [al-Quran] în Noaptea Al-Qadr! Cum vei şti tu oare care este Noaptea Al-Qadr? Noaptea Al-Qadr este mai bună decât o mie de luni! Îngerii vor pogorî în ea cu Duhul, cu îngăduinţa Domnului lor, asupra fiecărui lucru. Şi Pace va fi până la revărsat de zori!” Este a douăzeci şi şasea noapte din postul Ramadanului, cea în care Arhanghelul Gabriel i-a şoptit Profetului Muhammad primul cuvânt al Revelaţiei: Iqra! (Citeşte!). Această noapte anume este asociată unei dilatări temporale fără termen de comparaţie: ea este “mai bună decât o mie de luni”, adică decât vreo 84 de ani. O noapte care face în contabilitatea sacră islamică undeva cât o viaţă împlinită de om, ale cărei ceasuri şi clipe de rugăciune sunt nespus de scumpe… Calendarul islamic are 12 luni, fiecare dintre ele de câte 30 de zile. Între zilele acestea, una dintre nopţi, una anume, cuprinsă în luna Ramadanului, e mai mare şi decât luna ei, şi decât 999 de luni, e taman cât o viaţă de om, cu destin cu tot…

Iisus, hermeneutul

Orice descindere a harului în lumea sublunară are la origine o problemă de interpretare a textului sacru. Orice încarnare a Logosului divin aduce cu sine soluţia legitimă. Nu doar ecuaţiile matematice au soluţii corecte şi rezultate aberante. Textul sacru are şi suscită permanent exegeze meritorii, cărora timpurile le-au adăugat elucubraţii otrăvite, care se aruncă himeric spre un înalt pentru care le lipseşte intuiţia, atunci când nu se închircesc gârbove şi stupide într-o ariditate stearpă.

Spune Evanghelia după Luca: “Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”Răspunsul lui Iisus îl surprinde pe Fiul lui Dumnezeu într-o ipostază cărturărească, şi consacră problema mântuirii ca provocare a textului de inspiraţie sacră: “Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (10, 25-26) Prima întrebare vizează litera textului. A doua – dreapta lectură a literei. Nu ajunge să ştii să citeşti, ca să citeşti bine. Răspunsurile pe care Iisus le dă sunt pe deschiderea acestor două axe: Să-l iubeşti pe Dumnezeu fără rest, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi – aceasta este dimensiunea literală. Iisus vorbeşte cu un doctor al legii, adică unui exeget autorizat, a cărui hermeneutică ar trebui să fie cea a tradiţiei iudaice.