16 propuneri pentru reforma educaţiei care nu vor fi niciodată puse în practică (recenzie)

În 1969, Neil Postman şi Charles Weingartner publicau o carte care-şi propunea să ofere reţeta dinamitării unui învăţământ care era considerat deja, la vremea aceea, irelevant şi letargic. Lucrarea se bazează pe două presupuneri, prima fiind: supravieţuirea societăţii noastre este ameninţată de un număr crescând de probleme cu care nu ne-am mai întâlnit până acum şi care se încăpăţânează să rămână insolubile. A doua presupunere este că ceva poate fi făcut cu aceste probleme, iar locul abordării lor este chiar învăţământul. Printre probleme, autorii enumeră: numărul problemelor de sănătate şi în special de sănătate mintală, creşterea criminalităţii de orice fel, inclusiv cea juvenilă, numărul fără precedent al sinuciderilor, dezinformarea (minciuni, clişee, zvonuri). La acestea se adaugă: avorturile, problemele legate de locuinţe, parcări, mâncare şi apă.

La o primă lectură, cele şaisprezece propuneri par: năstruşnice, idealiste, imposibile, periculoase, generatoare de haos, nerealiste, enigmatice, fantastice, idioate, irelevante, inaplicabile, subtile, avantgardiste, recurente. Indiferent dacă suntem de acord cu ele sau nu, acestea reprezintă un plan care tinde spre un scop precizat. In spatele lor se află o filosofie din care decurg o serie de solutii. Adică ceva ce reforma invătământului românesc n-a avut sau făcut nici macar la nivel declarativ. Cele şaisprezece propuneri, în ordinea indicată de autori, sunt:

1) Interziceţi timp de cinci ani utilizarea oricărui manual şcolar.

2) Puneţi-i pe profesorii de engleză să predea matematică, pe cei de matematică să predea engleză, pe cei de ştiinţe sociale să predea ştiinţe exacte, pe cei de ştiinţe exacte să predea arte şi aşa mai departe.

3) Transferaţi-i pe toţi profesorii de liceu la şcoala generală, şi pe cei de şcoală generală la liceu.

4) Cereţi fiecărui profesor care crede că-şi cunoaşte bine disciplina să scrie o carte de specialitate.

5) Anulaţi toate disciplinele, cursurile şi în special temele de acasă.

Cum înveţi şi unde crapă

Cândva, pe la mijlocul secolului trecut, unor pedagogi de şcoală nouă le-a trecut prin cap că metodele de predare a limbilor străine sunt greoaie, lipsite de eficacitate ori de-a dreptul greşite. Ar fi eronat, de exemplu, să-l pui pe copil să înveţe o gramatică solidă, pentru că oricum este nevoie de foarte puţine reguli pentru a putea să te exprimi în situaţii cotidiene. Ar fi o mare gafă pedagogică să-l trimiţi să studieze clasicii limbii franceze (un Molière, un Diderot, un Hugo, sau mai încoace un Rimbaud, un Pagnol, un Valéry), mai bine să ştie de câte feluri este cafeaua la restaurant şi care este diferenţa dintre RER şi TGV. Dincolo de un anumit nivel situat undeva la genunchiul broaştei, lexicul ar fi şi el o investiţie păguboasă. Toate aceste bonnes vieilles méthodes au fost aruncate la coş cu surle şi trâmbiţe şi înlocuite cu metodele moderne, de care toată lumea s-a îndrăgostit instantaneu.

Pe la sfârşitul deceniului 8, când eram încă la liceu, manualele erau comuniste, adică foarte proaste şi complet irelevante din punctul de vedere al pedagogilor de şcoală nouă. Am făcut un liceu cu profil real, în care statul mi-a dat voie să fac mişto de profa de engleză un ceas pe săptămână, iar de cea de franceză cam tot atât. Când nu ne prăpădeam de râs ca nişte elevi ce eram, făceam rezumatul textelor clasice pe care le recitam când ne venea rândul la notă. Cuvintele le puneam pe o foaie şi le repetam până când nu ne mai părăseau, pentru o vreme, memoria. Am umplut fără vreo tragere de inimă specială caiete de exerciţii. La engleză n-am fost corigent decât un trimestru, într-a noua, cu media trei, şi nu-mi amintesc distracţie mai mare anul acela. La franceză doar într-a unsprezecea, dar mult mai puţin eroic, adică doar media patru. Doamna de engleză mi-a spus tărăgănat şi nazal, după cum îi era vorba, că sunt brânză bună în burduf de câine. Colega de franceză a fost foarte mândră când am intrat în învăţământ, neuitând niciodată să sublinieze că am fost elevul ei.

Prăpastia dintre şcoala românească şi lumea în care trăim

În furtuna de comentarii stârnită zilele trecute de articolul De ce şcoala nu te pregăteşte pentru viaţă, apărea ca un leitmotiv reproşul: dar despre şcoala inadecvată societăţii noastre n-ai nimic de zis? Uneori era formulat tranşant, cum fac eu acuma, adesea însă trebuia dedus dintr-o acuzaţie pe care am receptat-o în nenumărate rânduri şi mai înainte: inutilitatea celor mai multe dintre conţinuturile transmise actualmente prin programele şcolare. Cei care gândesc aşa văd în şcoală o formă de schizofrenie socială, un muzeu al ideilor şi al practicilor anacronice, o colecţie de apucături şi năravuri revolute. Un soi de muzeu cu pretenţii în actualitate şi impact pentru viitor. Celor care cred că şcoala românească se află într-un profund dezacord cu societatea modernităţii târzii mă alătur, într-o anumită privinţă, şi eu. Dar să vedem despre ce este vorba.

Elevilor mei le spun adesea că ar trebui să salute televizorul atunci când ajung acasă. Poate pare o glumă, se râde copios, se mai fac ochii mari, însă nu este. Pentru cei mai mulţi dintre adolescenţii de azi, efectul formator al televizorului este cu mult mai pregnant decât cel al familiei şi al şcolii la un loc. De fapt, şi pentru adulţi televizorul este reperul cultural fundamental, din simplul motiv că cel mai puternic colportor de imagini a încetat să ne mai afecteze cultura, a devenit chiar cultura noastră. Contemplarea deversării de imagini începe pentru cei mai mulţi cu mult înaintea începerii şcolii, ocupă mai mult timp decât şcoala şi devine încetul cu încetul paradigma concepţiei noastre cu privire la informaţie. Pentru simplificare, atunci când în acest text vom face referire la televiziune, vom subînţelege toate tehnologiile care transmit conţinut televizabil, faptul că mai nou tinerii preferă să-l asimileze prin intermediul internetului neschimbând câtuşi de puţin valabilitatea afirmaţiilor care urmează.

Inadecvarea dintre şcoală şi lume se simte de la prima comparaţie: între un documentar de pe Animal Planet (alegem o ipostază nobilă a televiziunii, suntem generoşi, nu luăm emisiunile lui Capatos/Măruţă) şi o lecţie de istorie în sala de clasă distanţa este colosală. Deşi ambele sunt dedicate educaţiei, copiii ar alege în număr covârşitor să se uite la documentar. Problema nu ţine de temă în sine, ritualurile de împerechere ale felinelor mari sunt la fel de puţin relevante pentru ceea ce înţelegem prin viaţă reală ca şi revoluţia lui Oliver Cromwell. Alegerea este condiţionată de mediu şi de metode. E greu de imaginat o lecţie de istorie, oricare ar fi ea, care să nu fie axată pe un discurs raţional, construit gradual în jurul unui adevăr şi al unor dileme, cu referiri la alte discursuri similare numite lecţii, cu căutări fastidioase ale sensurilor, cu semne de întrebare la final. O lecţie de istorie este prin definiţia ei serioasă, cu conţinut, obligând la ceea ce Walter Ong numeşte “gestionarea analitică a cunoaşterii”. Imaginile sunt puţine şi subordonate cuvântului.

Când internetul se va termina

E vineri seara, voi sunteţi desigur obosiţi, eu aşişderea, aşa că scriem ceva light, de început de week-end. Ceva relaxant, cu parfum, ceva să ne facă pe toţi să ne simţim bine. Sigur, o să fie ceva zen în acelaşi timp, ca-n poveştile în care ucenicul este pus să se concentreze pe plesnetul a două palme, sau să-şi simtă vreme de un ceas piciorul drept. Prin 1998, un prieten, care pe atunci era web-designer şi care între timp a devenit artist plastic, mi-a povestit o experienţă pe care a avut-o pe internet. Eram la început, lucram împreună la un provider, după-amiezile le petreceam în firmă şi navigam bezmetici. El era mult mai puţin cărunt decât e azi, eu aveam vreo 30 de kg mai puţin.

Îmi zice prietenul meu că a ajuns la un www care i-a afişat o pagină neagră. Complet neagră. Blackout. Chiar şi pe monitoarele lătăreţe de atunci, care-ţi ardeau nervul optic prin pupilă şi până-n creier, întâlnirea nu era confortabilă. Trebuşoara era înainte de bula dotcomurilor, deci expansiune virtuală, nu glumă, amatorism şi optimism pe toată linia. Trec sub tăcere primele începuturi pe internet, primele dureri de cap, primele descoperiri, cum altfel?, fantastice. Pagina aceea neagră trebuia derulată mult-mult-mult, pentru că era cât vreo zece monitoare puse unul peste altul, şi în josul ei era un textuleţ minuscul: FELICITĂRI! AŢI AJUNS LA CAPĂTUL INTERNETULUI.

Cât de grav este să fii ministrul învăţământului în România?

Un elev de la Liceul “Emil Racoviţă” din Vaslui face o excursie cu maşina la Urgenţe, după ce i se face rău în timpul vizionării unui documentar despre avorturi. Treaba se petrecea la ora de religie, iar filmuleţul respectiv este Strigătul mut, disponibil gratuit pe youtube. Personal am ceva împotriva infuziei de imagini in oră, pentru că e cea mai bună metodă de a dresa oameni. Rezultatele pot fi spectaculoase pe termen scurt, toate cărţile de metodică ne recomandă intens să ne slujim de imagini, de animaţie dacă se poate, dar preţul pe care-l plătesc elevii pe termen lung este disproporţionat: nu se formează discernământul şi dispare funcţia imaginaţiei. Am să scriu şi despre asta ceva plictisitor cândva, dar nu acum.

Acum nu pot decât să-l felicit pe profesorul de religie care, pe lângă afirmaţia “Avortul este rău” a adus un argument vizual. Da, este rău pentru că e o naştere pe bucăţi, e o intruziune violentă în corpul femeii în cursul căreia un copil este scos element cu element: o mână, un picior, trunchiul, capul cu creierul risipit. Asta este, şi cel mai bun argument este cel vizual. Nu, dragi copii, relaţiile sexuale nu trebuie să aibă loc oricum, pentru că acesta este preţul vizibil. Desigur, mai există un alt preţ, invizibil, probabil cu mult mai atroce, dar şi dacă ne limităm la cele ce se văd treaba e departe de a fi roz.