Cu îngerul de piepţi

Găsim în cartea Facerii, spre sfârşitul celui de-al treizeci şi doilea capitol, un episod tulburător: “Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revăsatul zorilor.” (versetul 24) Textul e misterios în privinţa Celui cu care s-a luptat cel ce avea să primească înaintea zorilor numele de Israel, ştim doar că numele Aceluia “este minunat” (29). Mai aflăm că “Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el” (25), iar confruntarea se încheie doar atunci când omul sloboade din mâini nearătarea, după ce se va fi luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi va fi ieşit biruitor (28). “Iar când răsărea soarele, trecuse de Peniel, dar el şchiopăta din pricina şoldului”, ne mai spune textul… O luptă preţ de o noapte, pentru ceva fără de preţ.

Acestor versete li se adaugă cele despre despre oştirea lui Dumnezeu (Facerea 32, 1-2) şi cel despre scara lui Dumnezeu (Facerea 28, 12), toate gravitând în jurul existenţei excepţionale a lui Iacov-Israel şi a relaţiei sale cu sacrul. Luate ad literam, adică imprudent şi fără subtilitate, au condus la ipotezele înfierbântate ale unui mare proprietar de hoteluri, Erik von Daniken. Astfel, din ale sale Amintiri despre viitor aflăm că Dumnezeu ar fi un extraterestru, în vreme ce îngerii ar fi locotenenţi săi. Teza de ansamblu este aceea a populării planetei Pământ de către o civilizaţie extraterestră, coroborată cu urmărirea şi dirijarea din afară a noilor produşi pe calea civilizaţiei. Un fel de hibrid fantasc între un creaţionism în care Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu decât cu numele, şi un evoluţionism dirijat de undeva din centrul galaxiei. O teologie de buzunar la scara 1:1, în care divinitatea ar avea superioritate tehnologică şi care reduce hermeneutica sacră la futila încercare de decodare a unor prostii impenetrabile, izvorâte din mintea unor înaintaşi ridicoli, incapabili să priceapă cum stau în realitate lucrurile… Dar mai demne de luat în calcul decât comentariile unui diletant sunt observaţiile lingvistice şi opiniile lăsate de tradiţia iudaică.

Iluştrii marginali ai Scripturilor iudeo-creştine

Lectura versetului sacru nu trebuie să fie mai pripită, pentru cel ce vrea să se lase ars de lumina lui, decât lungul ceas al mistuirii unui foc mocnind în jăratec. Atunci, şi uneori nici atunci, încep să se vadă cele ce superficialitatea le-ar da prea lesne deoparte, ridicând frivol din umeri. În spiritul acestei lentori benefice descoperim, bunăoară, în capitolul 5 al Facerii, personajul enigmatic al lui Enoh, tatăl preacunoscutului Matusalem (fără îndoială pentru aspectul cantitativ al vârstei lui pe Pământ). Cinci versete, doar atât. În primul (17), aflăm că este fiul lui Iared, lucru ce ni se confirmă în versetul consecutiv, în relatie cu acelaşi progenitor. Respectând simetria genealogiei patriarhilor, aflăm cine i-a fost fiu, şi cât a mai trăit tatăl după venirea pe lume a primului-născut. Doar că: “A umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu […] şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu, şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a răpit Dumnezeu.” (22-24). Reluăm firul neamurilor dinainte de Potop: Adam, Set, Enos, Cainan, Maleleil, Iared… Enoh… Matusalem, Lameh, Noe. Cu excepţia celui ridicat la ceruri, toţi ceilalţi sunt moştenitori, au fiecare succesori, şi “li se nasc fii şi fiice”. Unul singur “umblă înaintea lui Dumnezeu”, este “plăcut de El” şi “răpit”. Lumea izgonită din Paradis este încă plină de tristeţea căderii. Locul binecuvântat al ingenuităţii primordiale este păzit de heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, Adam şi Eva duc povara cunoştinţei binelui şi a răului, care nu-i nimic altceva decât intrarea în deşertul chinuitor al vedeniilor părelnice substituite Adevărului… iar Enoh place lui Dumnezeu şi pleacă de pe pământ cum o va face pagini şi pagini mai târziu Eliah – în trup.

Acvila nu mănâncă terorişti

Suntem o civilizaţie de nătărăi patentaţi. Degeaba facem toţi 10-20 ani de şcoală, degeaba a ajuns cartea superaccesibilă (gândiţi-vă la cartea electronică şi comparaţi-o cu pergamentul egiptean sau cu cărţile copiate manual din Evul Mediu), totul e în zadar. E la fel de greu de găsit astăzi un om înţelept în aglomeraţie cât un maestru zen în Himalaya. Toată nebunia asta cu accesul la cunoaştere nu schimbă dimensiunea fundamental prostească a oamenilor. Şi, aşa cum prietenul la nevoie se cunoaşte, prostia se fuduleşte în situaţiile de criză. Ca de exemplu, zilele trecute, după atentatele din Bruxelles. Isteria anti-islam şi anti-imigraţie a atins cote apocaliptice. S-au reciclat toate refrenele dinainte ştiute (vor să facă din noi califat, ne islamizează, pământul voievozilor nu ne lasă, ne pierdem identitatea, două civilizaţii incompatibile etc), ba chiar au apărut câteva noi (aceasta este o declaraţie de război, ce fac serviciile de securitate, trebuie mai mult control şi mai puţine libertăţi etc).

Lucrurile sunt, în esenţa lor, supărător de simple. Romanii ziceau: Aquila non capit muscam. Acvila nu mănâncă muşte. Construiseră un imperiu, aveau probabil cea mai mare putere militară din lume pe atunci, erau invincibili, dar învăţaseră să se teamă de lucrurile mărunte. Nimic nu se putea împotrivi falangelor create de soldaţii romani, dar câţiva arcaşi abili în noapte puteau secera vieţile celor dintr-o tabără în repaus. O mare putere nu se teme de confruntarea cu o şi mai mare putere, ci de sâcâielile mărunte ale unor luptători de guerillă curajoşi şi pricepuţi. Uzura, dacă e tenace, poate distruge la fel de mult ca o confruntare hotărâtoare. Mă scuzaţi că vă servesc banalităţi ale manualelor de strategie militară, nu cine ştie ce găselniţă.

Şi-ar mai fi ceva ce noi trecem prea lesne cu vederea: orice armă îşi are punctul slab. Orice naş îşi are naşul. Ditamai tancul poate fi oprit cu un om decis care stie unde să arunce un borcan plin de benzină din care iese o cârpă în flăcări. Nu există proporţie între costurile unui tanc şi cele pentru un cocktail Molotov, nici între tehnologia cuprinsă într-un tanc şi inteligenţa de care e nevoie pentru a fabrica una dintre cele mai eficace bombe artizanale. Şi totuşi, tancul îngheaţă. Toate, dar absolut toate armele au contra-arme. Toate formele de protecţie sunt penetrabile. Niciun atac nu este 100% eficace, nicio apărare nu este 100% sigură. Armata israeliană, a cincea armată ca putere din lume, a fost oprită în două rânduri de Hizballah, forţă paramilitară neglijabilă în toate evaluările experţilor.

Esenţa Textului

Într-un hadith atribuit lui ‘Ali, ginerele Profetului Muhammad şi concomitent al patrulea calif al epocii de aur islamice, se spune: “Coranul este conţinut în prima sură, Al-Fatiha. Prima sură este conţinută în primul verset, basmallah. Primul verset este conţinut în prima sa literă, ba. Iar ba stă toată în punctul său diacritic.” E un hadith frumos ca o mlădioasă explozie a caligrafiei arabe, e transcrierea în cuvinte a cochiliei unui melc care pulsează elicoidal în jurul Centrului. Sensul şi treptele acestei spirale le vom împrumuta în comentariul care urmează…

Toate cele o sută paisprezece surate coranice, cu ale lor peste şase mii de versete, sunt conţinute aşadar în surata pe care trebuie s-o recite dreptcredinciosul de douăzeci şi două de ori pe zi: “1. În numele lui Dumnezeu, cel Milostiv, cel Maestuos, 2. Slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, 3. Cel Milostiv, cel Maestuos, 4. Stăpânul Zilei Judecăţii, 5. Ţie ne închinăm, Ţie îţi cerem ajutorul, 6. Călăuzeşte-ne pe Calea cea Dreaptă, 7. Calea celor binecuvântaţi de Tine, şi nu a celor peste care este Mânia ta, şi nici a celor ce rătăcesc. Amin.” Rugăciunea se împlineşte în numele lui Dumnezeu, Cel care întruneşte toate strălucirile milei şi ale maiestăţii divine. Dumnezeu este Domnul lumilor, nimic din cele ce sunt, ca şi din cele ce nu sunt, neputând să i se sustragă. El este stăpânul începutului, dar şi al sfârşitului, şi Lui i se cere îndrumare. Poate părea puţin derutantă ruga să nu fim conduşi pe calea “celor care Te-au supărat, şi nici a celor rătăciţi.” Cum ar putea Dumnezeu să-i conducă pe oameni pe alte căi decât cea a “celor binecuvântaţi de El”? La fel cum, în rugăciunea celui cunoscut în islam sub numele de Seyddina Issa, Dumnezeu ne-ar putea “duce în ispită”… Aceasta este sura Al-Fatiha, deschizătoarea Coranului şi începutul tuturor ritualurilor islamice.

Despre vrăji, numai de bine

Momentul ieşirii din Egipt a poporului lui Israel este însoţit de ceea ce azi s-ar numi, în limbajul nostru, un campionat al magiei. S-au înfruntat, după cum bine se ştie, Moise şi Aaron, pe seama sclavilor evrei pe de o parte, şi magii, în numele Faraonului de cealaltă parte. Punctul de vedere sacru este expus în Biblie şi accesibil oricărui lector. Ceea ce ne interesează pe noi este cum s-au văzut toate din unghiul suveranului egiptean. Pentru a înţelege şi mai bine conflictul care l-a opus Profetului israelian, trebuie să ne întoarcem în momentul în care, pe muntele Sinai, Moise încearcă să refuze misiunea cu care îl însărcinează Dumnezeu: “Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, regele Egiptului, şi să scot pe fiii lui Israel din ţara Egiptului?” (Ieşirea 3: 11)

Dumnezeu îl dăruieşte pe alesul lui cu două lucruri esenţiale. Primul este o dovadă intelectuală: “Eu sunt Cel ce sunt.” (3, 14), pe care trebuie s-o transmită “bătrânilor dintre fiii lui Israel”. Referitor la implicaţiile adânci ale acestei injoncţiuni, rabbinul Moise Maimonide comentează: “Dumnezeu îi dădu atunci o cunoaştere pe care trebuia să le-o comunice, astfel încât să stabilească pentru ei existenţa lui Dumnezeu, şi aceasta este [ceea ce exprimă cuvintele] ehye aşer ehye (“Eu sunt cel ce sunt”). […] Tot misterul este în repetiţia, sub formă de atribut, a cuvântului însuşi care desemnează existenţa. […] Şi, exprimându-se primul nume, care este subiectul, prin ehye, şi al doilea nume, care îi serveşte drept atribut, prin acelaşi cuvânt ehye, s-a declarat, ca să zicem aşa, că subiectul este identic cu atributul. Aceasta este deci o explicaţie a ideii că “Dumnezeu există, dar nu prin existenţă”, astfel încât această idee este rezumată şi interpretată: “Fiinţa care este Fiinţa”, adică Fiinţa necesară. Şi aceasta este într-adevăr ceea ce se poate stabili în mod riguros pe cale demonstrativă, [adică faptul] că există ceva a cărui existenţă este necesară, care nu a fost niciodată non-existent şi care nu va fi niciodată, […].” Este neîndoios faptul că, printre bătrânii sclavi israelieni din robia egipteană se aflau unii capabili să fie fulgeraţi, ca şi rabbinul Maimonide secole mai târziu, de această evidenţă intelectuală, aceea care îi conferă Profetului Moise autoritatea de care are nevoie în faţa poporului său. Al doilea lucru cu care este dăruit de Dumnezeu este capacitatea de a interacţiona la nivelul fenomenelor: toiagul-baghetă-magică se transformă în şarpe, şi apoi revine la forma iniţială (4: 2-4); mâinile lui, băgate în sân, sunt scoase “albe ca zăpada de lepră”, apoi iarăşi băgate în sân, revin la forma iniţială (4: 7). Un gând şi o putere…

Prăpastia dintre şcoala românească şi lumea în care trăim

În furtuna de comentarii stârnită zilele trecute de articolul De ce şcoala nu te pregăteşte pentru viaţă, apărea ca un leitmotiv reproşul: dar despre şcoala inadecvată societăţii noastre n-ai nimic de zis? Uneori era formulat tranşant, cum fac eu acuma, adesea însă trebuia dedus dintr-o acuzaţie pe care am receptat-o în nenumărate rânduri şi mai înainte: inutilitatea celor mai multe dintre conţinuturile transmise actualmente prin programele şcolare. Cei care gândesc aşa văd în şcoală o formă de schizofrenie socială, un muzeu al ideilor şi al practicilor anacronice, o colecţie de apucături şi năravuri revolute. Un soi de muzeu cu pretenţii în actualitate şi impact pentru viitor. Celor care cred că şcoala românească se află într-un profund dezacord cu societatea modernităţii târzii mă alătur, într-o anumită privinţă, şi eu. Dar să vedem despre ce este vorba.

Elevilor mei le spun adesea că ar trebui să salute televizorul atunci când ajung acasă. Poate pare o glumă, se râde copios, se mai fac ochii mari, însă nu este. Pentru cei mai mulţi dintre adolescenţii de azi, efectul formator al televizorului este cu mult mai pregnant decât cel al familiei şi al şcolii la un loc. De fapt, şi pentru adulţi televizorul este reperul cultural fundamental, din simplul motiv că cel mai puternic colportor de imagini a încetat să ne mai afecteze cultura, a devenit chiar cultura noastră. Contemplarea deversării de imagini începe pentru cei mai mulţi cu mult înaintea începerii şcolii, ocupă mai mult timp decât şcoala şi devine încetul cu încetul paradigma concepţiei noastre cu privire la informaţie. Pentru simplificare, atunci când în acest text vom face referire la televiziune, vom subînţelege toate tehnologiile care transmit conţinut televizabil, faptul că mai nou tinerii preferă să-l asimileze prin intermediul internetului neschimbând câtuşi de puţin valabilitatea afirmaţiilor care urmează.

Inadecvarea dintre şcoală şi lume se simte de la prima comparaţie: între un documentar de pe Animal Planet (alegem o ipostază nobilă a televiziunii, suntem generoşi, nu luăm emisiunile lui Capatos/Măruţă) şi o lecţie de istorie în sala de clasă distanţa este colosală. Deşi ambele sunt dedicate educaţiei, copiii ar alege în număr covârşitor să se uite la documentar. Problema nu ţine de temă în sine, ritualurile de împerechere ale felinelor mari sunt la fel de puţin relevante pentru ceea ce înţelegem prin viaţă reală ca şi revoluţia lui Oliver Cromwell. Alegerea este condiţionată de mediu şi de metode. E greu de imaginat o lecţie de istorie, oricare ar fi ea, care să nu fie axată pe un discurs raţional, construit gradual în jurul unui adevăr şi al unor dileme, cu referiri la alte discursuri similare numite lecţii, cu căutări fastidioase ale sensurilor, cu semne de întrebare la final. O lecţie de istorie este prin definiţia ei serioasă, cu conţinut, obligând la ceea ce Walter Ong numeşte “gestionarea analitică a cunoaşterii”. Imaginile sunt puţine şi subordonate cuvântului.

Iconarul

S-a născut într-o familie de ţărani însărăciţi. N-ar fi fost ei lipiţi pământului, avuseseră câteva hectare de pădure şi vreo două ogoare, dar comuniştii le-au luat tot. Le-au luat şi tatăl pentru vina de-a fi fost secretarul ţărănist al primăriei. L-au dus la puşcărie, cu alţi politici. A rămas mama să-l crească şi pe el şi pe fraţi, cu acul şi aţa. Nu i-a plăcut la porumb, îi era urât şi plângea să-l lase acasă. Nu era bun de câmp. Nici cu vacile nu se omora. Nu era bun de animale.  Citea câine-câineşte, calcula cu greşeli. În general, toţi erau de acord că nu e bun de nimic special. Când punea însă mâna pe creion şi pe hârtie, putea desena orice avea în faţă. Şi poze de prin abecedar, şi copaci, şi şopârle. Orice, cu fidelitate. Profesorul de desen s-a dus la ţaţa Aglăiţa să-i spună să dea băiatul la oraş, să-l facă pictor. Ţaţaia înţelegea partea cu plecatul la oraş, toţi copiii trebuie să fugă de sărăcia aceea de deal sterp pe care nici viţa-de-vie nu creşte cum trebuie, dar de ce pictură? Cum aşa, poate ieşi meserie din pictură? În sat, nimănui nu-i trecuse prin cap să deseneze ceva vreodată în afara şcolii.

În mintea ei de femeie de la ţară, orice era mai bun decât să-ţi creşti copiii cu acul şi aţa. I se rupea inima de foamea copiilor, care terminau pâinea de la poartă până la prispă. Orbise la o vreme de la cusut şi plângea că-i vor muri copiii de foame, pentru că Ion venise acasă, dar apoi îl luaseră din nou la puşcărie, şi n-avea altă nădejde decât de la Dumnezeu. Strânsese şapte preoţi ca să-i facă Sfântul Maslu, să vadă din nou, şi-a văzut chiar din seara aceea, până la sfârşitul vieţii ei, spre 86 de ani. Deci credea în miracole, dar nu credea în pictură. Băiatul ei va merge la oraş, va munci în construcţii pe undeva şi nu va îndura sărăcia din sat. Aşa că n-a studiat pictură, la început n-a studiat aproximativ nimic.

Prâslea cel contemplativ şi rugăciunile de aur

Trebuie să fii deştept tot atât cât mecanismul unui orologiu, sau să ai mintea unui modern, ca să crezi că timpul ar fi linear, că fiecare ceas ar fi egal altui ceas, că minutele s-ar asemăna între ele mecanic, precum mărgelele pe un şirag, precum drumul pistoanelor unui motor. Şi trebuie să fii proustian şi bergsonian (nu, nu sunt două complimente!) cât cuprinde ca să-ţi imaginezi că tic-tacul uniform ar putea fi rupt doar de trăirile tale, care-ţi aparţin în exclusivitate, şi de care cui stă să-i pese? Deschide cartea Basmelor lui Ispirescu dacă vrei să vezi, omule, iţele din care-i ţesută lumea…

Există în Coran o sură numită Al-Qadr (Noaptea Destinului): “Noi l-am pogorât [al-Quran] în Noaptea Al-Qadr! Cum vei şti tu oare care este Noaptea Al-Qadr? Noaptea Al-Qadr este mai bună decât o mie de luni! Îngerii vor pogorî în ea cu Duhul, cu îngăduinţa Domnului lor, asupra fiecărui lucru. Şi Pace va fi până la revărsat de zori!” Este a douăzeci şi şasea noapte din postul Ramadanului, cea în care Arhanghelul Gabriel i-a şoptit Profetului Muhammad primul cuvânt al Revelaţiei: Iqra! (Citeşte!). Această noapte anume este asociată unei dilatări temporale fără termen de comparaţie: ea este “mai bună decât o mie de luni”, adică decât vreo 84 de ani. O noapte care face în contabilitatea sacră islamică undeva cât o viaţă împlinită de om, ale cărei ceasuri şi clipe de rugăciune sunt nespus de scumpe… Calendarul islamic are 12 luni, fiecare dintre ele de câte 30 de zile. Între zilele acestea, una dintre nopţi, una anume, cuprinsă în luna Ramadanului, e mai mare şi decât luna ei, şi decât 999 de luni, e taman cât o viaţă de om, cu destin cu tot…

Iisus, hermeneutul

Orice descindere a harului în lumea sublunară are la origine o problemă de interpretare a textului sacru. Orice încarnare a Logosului divin aduce cu sine soluţia legitimă. Nu doar ecuaţiile matematice au soluţii corecte şi rezultate aberante. Textul sacru are şi suscită permanent exegeze meritorii, cărora timpurile le-au adăugat elucubraţii otrăvite, care se aruncă himeric spre un înalt pentru care le lipseşte intuiţia, atunci când nu se închircesc gârbove şi stupide într-o ariditate stearpă.

Spune Evanghelia după Luca: “Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”Răspunsul lui Iisus îl surprinde pe Fiul lui Dumnezeu într-o ipostază cărturărească, şi consacră problema mântuirii ca provocare a textului de inspiraţie sacră: “Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (10, 25-26) Prima întrebare vizează litera textului. A doua – dreapta lectură a literei. Nu ajunge să ştii să citeşti, ca să citeşti bine. Răspunsurile pe care Iisus le dă sunt pe deschiderea acestor două axe: Să-l iubeşti pe Dumnezeu fără rest, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi – aceasta este dimensiunea literală. Iisus vorbeşte cu un doctor al legii, adică unui exeget autorizat, a cărui hermeneutică ar trebui să fie cea a tradiţiei iudaice.

Narasimha, al patrulea avatar al lui Vişnu, şi intuiţia lui Jean Baudrillard

Citim în Agni Purana că titanul Hiranyakaşipu a luat decizia de a-l învinge pe Vişnu, lucru care nu putea fi dus la îndeplinire decât dacă ar fi devenit invincibil. Prin asceză şi meditaţie titanul l-a înduplecat pe Brahma, care i-a promis îndeplinirea unei dorinţe. Hiranyakaşipu s-a rugat să nu poată fi omorât “nici ziua, nici noaptea; nici de om, nici de fiară; nici în nori, nici pe ape, nici pe pământ.” Brahma s-a înduplecat.

Mai aflăm din versetele Puranei că cel care devenea astfel stăpânul celor Trei Împărăţii (cea a îngerilor, cea a oamenilor şi cea a titanilor), avea un fiu numit Prahlada, adorator al lui Vişnu. După ce a încercat în zadar să-şi omoare băiatul, puternicul Hiranyakaşipu l-a întrebat de ce mai crede în zeul care cedase, alungat de tatăl său. Pentru că Vişnu este peste tot. Cum, peste tot? Chiar şi în coloana asta? Chiar şi, a fost răspunsul fidelului Prahlada. Uzurpatorul puse mâna pe un topor cu care lovi în coloana cu pricina. Din ea ţâşni Narasimha, avatarul jumătate om-jumătate leu, care-l luă pe Hiranyakaşipu în gheare, îl ridică de la pământ şi-i rupse pieptul, omorându-l.

Pipa – ghid de utilizare pentru un prieten

Te-ai decis să-ţi cumperi o pipă şi să încerci experienţa asta. Nu-i rău, nu-i rău deloc. E tot atâta diferenţă între a trage fum din pipă şi a trage din ţigaretă pe cât e între a trage un glonte şi a trage o palmă. Adevărata experienţă a tutunului n-ar trebui niciodată compromisă cu ţigaretele. Personal, cred că există în iad un loc şi un chin special dedicat celui care a viciat acest nobil nărav. Cât de năuc să fii ca să iei în răspăr ceva ce ţine de tabieturi complicate, de nesfârşite condiţionări greu de întrunit, de un calm al vieţii indispensabil reflecţiei şi o linişte interioară vecină cu ataraxia?

Ai văzut prin westernuri bătrânii şefi de trib cu pipa păcii, o singură pipă îndesată cu tutun care trece pe la fiecare pentru câte un fum, un singur fum care le gâdilă alveolele? Crezi că tipii ăia cu feţele zbârcite mureau de cancer pulmonar? Sau, mă rog, ai senzaţia că li se întâmpla să moară vreodată? Eu nu cred. Zece bătrâni care nu scot o vorbă şi o pipă ce se plimbă trebuie să fie nemuritori. Ai văzut în patria tutunului  vreun zăpăcit cu mâinile tremurându-i după ultimii bani din care să-şi cumpere o ţigară la bucată pe care s-o soarbă prosteşte până la filtru? Nu? Pai, cred că nici n-a existat vreunul.

Au trebuit să vină nişte europeni idioţi până în măduva oaselor, să-l “trateze”, să-l înghesuie într-o foiţă de hârtie, să-i adauge un filtru neghiob şi să văduvească tutunul de toată dimensiunea lui ritualică. Europenii au făcut trei prostii mari în America: genocidul amerindienilor, sclavajul negrilor şi mutilarea filosofiei tutunului. Cuvântul cheie pentru ultima dintre ele este: a-c-c-e-s-i-b-i-l-i-t-a-t-e. Ca să aibă sens şi preţ, fumatul ar trebui să fie greu accesibil, la limita imposibilului. Mai ţii minte cum era când te-ai apucat de ţigări? Mai ştii că ţigările aveau aromă? Iar acuma, când ai ajuns la un pachet pe zi, fumezi fum şi mănânci mâncare cu gust de hârtie? Te cred şi eu, dar vinovat e o dată cel care a inventat ţigara şi apoi tu pentru că ai cedat tentaţiei.

Profeţii despre trecut la indienii Hopi

“Aceasta e de pe vremea când a început dezordinea. Orice le trebuia [oamenilor] se afla în această a Doua Lume, dar ei doreau mai mult... Oamenii au început să se certe şi să se lupte, iar apoi au început războaiele între sate. Încă mai existau câţiva oameni în fiecare sat care cântau cântecul Creaţiei lor. Dar oamenii nemernici râdeau de ei, până când n-au mai putut cânta decât în inimile lor. Chiar şi aşa, Sotukknang [Stăpânul Universului]... le apărea acestora. 

“Femeia Păianjen îmi spune că în această lume se răspândeşte trădarea”, a spus el. “Am hotărât că trebuie să facem ceva cu privire la aceasta. Distrugem această a doua Lume cât mai curând pentru a vă pune la loc sigur pe voi cei care încă purtaţi cântecul în inimile voastre.” 

Aşa că, din nou, aşa cum a fost şi cu Prima Lume, Sotukknang a chemat Potopul Furnicilor pentru a deschide lumea subpământeană oamenilor aleşi. Când ei s-au aflat în siguranţă sub pământ, Sotukknang le-a poruncit gemenilor, Poqanghoya şi Palongawhaya, să-şi părăsească posturile de la capetele de nord unde stăteau pentru a menţine Pământul în rotaţia potrivită. 

Când internetul se va termina

E vineri seara, voi sunteţi desigur obosiţi, eu aşişderea, aşa că scriem ceva light, de început de week-end. Ceva relaxant, cu parfum, ceva să ne facă pe toţi să ne simţim bine. Sigur, o să fie ceva zen în acelaşi timp, ca-n poveştile în care ucenicul este pus să se concentreze pe plesnetul a două palme, sau să-şi simtă vreme de un ceas piciorul drept. Prin 1998, un prieten, care pe atunci era web-designer şi care între timp a devenit artist plastic, mi-a povestit o experienţă pe care a avut-o pe internet. Eram la început, lucram împreună la un provider, după-amiezile le petreceam în firmă şi navigam bezmetici. El era mult mai puţin cărunt decât e azi, eu aveam vreo 30 de kg mai puţin.

Îmi zice prietenul meu că a ajuns la un www care i-a afişat o pagină neagră. Complet neagră. Blackout. Chiar şi pe monitoarele lătăreţe de atunci, care-ţi ardeau nervul optic prin pupilă şi până-n creier, întâlnirea nu era confortabilă. Trebuşoara era înainte de bula dotcomurilor, deci expansiune virtuală, nu glumă, amatorism şi optimism pe toată linia. Trec sub tăcere primele începuturi pe internet, primele dureri de cap, primele descoperiri, cum altfel?, fantastice. Pagina aceea neagră trebuia derulată mult-mult-mult, pentru că era cât vreo zece monitoare puse unul peste altul, şi în josul ei era un textuleţ minuscul: FELICITĂRI! AŢI AJUNS LA CAPĂTUL INTERNETULUI.

Istoria lumii într-un verset, sau cum se frige un peşte mic

Partea lui Tao Te King dedicată lui Te, adică virtuţii, începe cu versetul 38: “Când omenirea a pierdut cunoaşterea, nu a mai avut decât Virtutea (Te). Pierzând Virtutea, i-a rămas bunătatea; pierzând bunătatea, a găsit dreptatea; pierzând dreptatea, a stabilit în final ceremoniile. Dar ele nu sunt decât umbra virtuţii şi izvor de dezordine. Cunoaşterea falsă este aparenţa Cărării (Tao) şi începutul prostiei.” Sub aerul unei cugetări rostite între două boabe de orez de un înţelept chinez ghiduş, stă rezumată toată doctrina ciclurilor cosmice, la fel cum lungul drum al unui pelican din Delta Dunării la Nil e cuprins în bătaia domoală a aripii unui fluture de noapte.

Mahabharata spune că omenirea se află acum în kali-yuga (vârsta tenebroasă, vârsta de fier), care este ultima etapă a unui manvantara (epoca lui Manu), după krita-yuga, treta-yuga şi dwapara-yuga, aflate succesiv într-un raport aritmetic de tipul 4, 3, 2, 1 (unitatea corespunzând epocii noastre, cea mai scurtă şi cea mai accelerată dintre toate). O manvantara este o subdiviziune a unei kalpa, şi sunt paisprezece astfel de subdiviziuni. Primele şapte alcătuiesc inspiraţia, iar ultimele şapte expiraţia lui Brahma, în vreme ce întreaga kalpa este dezvoltarea totală a unei lumi, sau a unui nivel al Fiinţei. Ideea repartiţiei cvadruple a cursului lumii mai poate fi găsită şi în antichitatea greco-romană, cu cele patru vârste: de aur, de argint, de bronz şi de fier – de unde se va fi scurs spre basmele în care Făt-Frumos găseşte puritatea originară trecând prin patru păduri din care nu are voie să clintească nicio frunză…

De ce şcoala nu te pregăteşte pentru viaţă

Circulă pe facebook textul unui tânăr supărat şi liber care-şi varsă necazul pe şcoala românească. L-am căutat şi l-am citit, dornic să aflu, vorba femeii de serviciu din corporaţie, care mai e “fidbiecu’, maică”. Vi-l reproduc şi vouă, sursa fiind aici. După ce l-am citit, l-am recitit. Apoi am scos ideile principale şi cuvintele-cheie. În cele din urmă, în numele meu şi reprezentându-mă pe mine (pentru că n-am calitatea morală de a antrena în vreun fel şcoala românească), utilizez aici dreptul al replică. Mă adresez atât lui Andrei Eduard Burghelia, autorul rândurilor de mai sus,  cât şi elevilor mei care gândesc ca el, trecuţi, prezenţi şi viitori.

Dragă elevule,

Te afli în pragul bacului şi te văd frământat de îndoieli legate de sistemul de învăţământ. A te îndoi este normal şi, crede-mă, după douăzeci de ani de predare am şi eu acest exerciţiu. Lucrul în sine e bun. Însă găsesc reproşurile pe care le faci tu şcolii, în bună măsură, nefundamentate, şi legate mai ales de modul în care te raportezi tu la ea. Hai să începem cu starea ta interioară dinaintea unui examen. Folosesc ca să o descriu exact cuvintele tale: “suprasolicitat, forţat”, “stresat, supărat, confuz”, “spălat pe creier”, “tâmpit”, “plictisit teribil”. Componenta emoţională domină textul tău, vei fi de acord cu mine. Cum să-ţi spun? Mood-ul pre-examen ar trebui să fie rezumabil într-un singur cuvânt: cristal. Rostul examenelor este să fie luate, iar componenta emoţională a candidatului este la fel de importantă ca şi cea intelectuală. Sunt, păstrând proporţiile, bătălii personale pe care le câştigi cu stăpânire de sine, strategii de abordare şi cunoştinţe intelectuale. Modul în care tu personal te raportezi la această probă a “maturităţii” trădează... imaturitate pură. În loc să-ţi foloseşti judicios inteligenţa şi timpul, să te mobilizezi ca organizator şi actor al propriului program, tu începi să plângi. Sunt convins că cele scrise de tine au provocat mai multă simpatie decât cele pe care le voi aşterne eu în acest text, însă lucrurile sunt ceea ce sunt, dacă o armată se prezintă la luptă cu starea ta psihologică, victoria e neîndoielnică. Victoria inamicului.

Cum moare vaca românească

În urmă cu doi ani, deci prin februarie 2014, mă aflam cu un vecin de la ţară cocoţat pe-o căruţă de fân. Era momentul acela din an când ţăranii cu vite şi oi multe cumpără furaje de la cei care-au recoltat peste nevoi şi-au avut suficientă răbdare să le valorifice când iarna se îngână cu primăvara. O vacă din rasa Bălţată românească făcea pe atunci cam 4-5.000 lei. Litrul de lapte pleca la procesator cu 1,4-1,8 lei, aşa că preţul vacii era mai mult teoretic, se vindea numai dacă murea bărbatul în casă, ori la o mare nevoie de bani, şi atunci prin vecini, că nu ajungea nimeni la iarmaroc cu vaca. Cam pe vremea aceea, un văr de-al soţiei, din Moldova, s-a gândit să-şi facă microfermă de vaci, avea deja 3 vaci Holstein şi-a mai cumpărat 20 de juninci. Om cu salariu bunişor, şi el, şi nevasta, angajaţi la stat amândoi, dar ţărani în toată puterea cuvântului, au strâns bani să-şi cumpere animalele, aveau deja pământuri, au mai luat şi tractor din Italia, apoi utilaje, apoi alte pământuri. Să nu rămână oamenii simpli lefegii, să fie stăpâni în bătătura lor.

Vărul a plătit om să-i pască vacile pe păşunea lui, pentru că în comuna aceea de oameni leneşi din Moldova n-a mai rămas palmă de loc pe care s-o mai poată concesiona primăria. Practic, când islazul s-a terminat de împărţit, primarului i-au mai rămas doar vorbele: “Care mai vreţi să creşteţi animale, cumpăraţi pământ şi făceţi-vă păşuni!” Acolo toţi cresc animale, multe animale, şi vaci, şi oi, şi capre. S-a gândit să cumpere şi 3-4 vaci pe rod, să aibă angajatul ce mulge şi să-i facă salariu. Scumpe vacile Holstein şi mai bune producătoare decât Bălţatele noastre. A umblat 3 judeţe pentru 3 vaci, şi nimeni n-a vrut să-i vândă nimic. La un simplu calcul reieşea că fiecare vacă adultă îşi rambursează preţul numai din lapte în 6-8 luni, fără viţel şi fără subvenţie. De ce i-ar fi vândut cineva un animal pe care trebuie să-l întreţii 4 ani până la prima lactaţie, care oricum nu e la potenţialul deplin?

Sacrul e scandalos, ofensator şi până la urmă inacceptabil

În ultimul cânt al epopeii hinduse Mahabharata, cel care surprinde momentul de după bătălia de la Kurukştetra, în care au luptat Pandava împotriva verilor lor, Kaurava, ni se povesteşte ceva demn de luare aminte. Krişna, avatarul divin ce fusese de partea Pandavilor, se întorcea acasă, spre cetatea Dvaraka. Mergând în deşert, îşi aduse aminte de ascetul Utanka şi se abătu din drum ca să-l salute. La vestea marii bătălii, Utanka îl întrebă pe Krişna de ce nu făcuse nimic s-o împiedice. Răspunsul fu acela că, fără să-şi dorească neapărat lupta, divinul alesese să fie împotriva celor ce ameninţau firea (dharma). Întotdeauna când Logosul se antrenează într-o operaţiune de deratizare, o va face eliminând cele ce sunt nefireşti. Ascetul o ţinu pe a lui, nepricepând cum de cineva cu puterile lui Krişna nu făcuse nimic ca să împiedice sângeroasa confruntare. Vru să-l blesteme dar, pentru a-l împieca să facă un mare păcat, avatarul i se arătă aşa cum este el. Nu putem şti, nici măcar nu ne putem imagina cum va fi fost în acel ceas schimbarea la faţă a lui Krişna, încât toată cerbicia lui Utanka se va fi frânt ca un băţ de chibrit… Aflăm însă cum s-a sfârşit prima lor întrevedere: ascetului i s-a făcut favoarea unei dorinţe, iar acesta a ales să-şi poată ostoi cândva setea ce-l cuprindea adesea în deşert.

Şi cum e desigur normal, peste ani, lui Utanka i s-a făcut atât de sete încât l-a chemat pe Krişna să i-o astâmpere. Imediat după invocaţie a apărut un vânător Ceandala, corcitura umană cea mai de jos a societăţii, sub-omul, gol puşcă, păros, pletos, murdar, şiroind de sudoare şi de bale, cu luciri roşii în ochi, înconjurat de o haită de câini urlând. Cu mădularul în mână, îl imbie să-şi potolească arşiţa din jetul lui de urină. Mânios şi îngreţoşat de arătarea care contopeşte o mare sumă de interdicţii vedice, ascetul îl potopi de sudălmi. Vânătorul dispăru, iar după o dună de nisip se arătă Krişna, cu obişnuita înfăţişare blajină. “Ţi-am oferit nectarul nemuririi, o, Utanka, dar nu te-ai arătat vrednic de el. În schimb, de acum încolo, norii te vor însoţi peste tot pe unde-ţi vei purta paşii, şi nu-ţi va fi niciodată sete.”

Povestea ascetului indian care s-a întâlnit cu avatarul Krişna ne spune mai multe lucruri. Întâi de toate, acela că este posibil să participi în cel mai corect mod la o bătălie pe care nu o doreşti şi pe care nu o poţi îndrăgi. În ce fel şi de ce, acea parte din Mahabharata cunoscută sub numele de Bhagavad-Gita ne-o lămureşte mult mai bine decât am putea avea noi intenţia şi posibilităţile. Apoi, că uneori ni se impune să formulăm o dorinţă, chiar şi când evităm prudent, spunând: “Nu vreau nimic, Krişna, îmi ajunge să te contemplu!” Şi în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, că Sacrul, atunci când ni se revelează în ceas de graţie, se poate dovedi insuportabil. Să ne amintim de faptul că îngerii din Scriptură, de fiecare dată când se întâlnesc cu oamenii, spun negreşit: “Nu vă temeţi!” Acest din urmă aspect, insuportabilul, merită răgazul câtorva cuvinte, în conjuncţie cu dureroasa şi problematica ratare a Întâlnirii.

Vă rog frumos, aţi putea să-mi spuneţi cât costă ceva?

Se spune că la o vreme, în capitala imperială a Japoniei, Kyoto, era un bătrân care vindea ceai. Primăvara îşi ducea căruciorul sub florile de cireş, toamna căuta locul cu frunzişul cel mai des. Oamenii mergeau cu plăcere să cumpere ceai de la el, pentru că locul în care vindea era întotdeauna magnific, şi ceaiul avea negreşit gust bun. Ca să nu mai fie nevoit să răspundă la întrebările legate de preţ, care probabil îl plonjau într-o perplexitate nepotrivită cu spiritul comerţului, a scris pe o bucată de ceva, ce vreţi voi, n-am idee pe ce anume şi cu ce anume scriau japonezii în vremea aceea pe care nu m-am străduit s-o precizez. Textul însă merită cu prisosinţă: “Arigato, puteţi să-mi oferiţi pe ceai 100 de monede de aur, sau jumătate de gologan, pot chiar să vi-l dau gratis. Un singur lucru nu pot, şi anume să vă propun un târg mai bun ca acesta. Sayonara.”

Mai spune legenda că bătrânul n-ar fi acumulat niciodată absolut nimic, mulţumindu-se să-şi ţină zilele. Atunci când anii nu i-au mai dat voie să împingă căruciorul, l-a ars şi s-a retras în munţii albi ai Japoniei, petrecându-şi ultimii ani în meditaţie. Se mai spune că bătrânul ar fi fost maestru zen, unul din neştiuţii maeştri care nu au avut niciodată ucenic, pentru că nu-i greu să fii maestru, dar e lucru cu dichis să se lipească ucenicii de tine, nefiind cuviincios să-ţi faci reclamă ca maestru, un pic cam cum e interzis astăzi să-ţi faci promo ca avocat, lucru cu dichis spuneam, care se rezolvă strict prin predanie, trebuie cineva să-ţi aducă turma de discipoli şi să-ţi încredinţeze păstorirea lor, altfel cum pricepe prostul că tu eşti deştept şi-l poţi traversa pe el marea înot? Lui nu i-ar fi adus nimeni pe nimeni.

Sunt agnostic, dar mă tratez

Auzim prea des, pe reţelele de socializare, replica: “Nu sunt ateu, sunt agnostic.” Un fel de nici-nici, nici cu Dumnezeu, nici cu dracul, nici cu puntea, nici cu luntrea, nici cu Tanda, nici cu Manda, nici cu calul, nici cu sacul, nici de-a dura, nici de-a berbeleacul. O stare de ingenuitate filozofică aşa, ca o virginitate din gumilastic, tare ca piatra, iute ca săgeata, tare ca fierul, iute ca purcelul. Şi, dacă-i iei la trei păzeşte şi le zici că-i totuna cu a afirma răspicat că sunt bolovani, se încruntă intelectualiceşte şi-ţi lipesc definiţie din ditamai dicţionarul: “a person who holds that the existence of the ultimate cause, as God, and the essential nature of things are unknown and unknowable, or the human knowledge is limited to experience.”

Cum l-am cunoscut pe Vasile Lovinescu, hermeneutul

De Vasile Lovinescu am dat pe o trecere de pietoni, şi pot să vă spun şi unde: în Iaşi, pe strada Ştefan cel Mare. Era prin 1993, cred, şi mă preumblam de vreun ceas cu Constantin Pricop, actualul decan al Facultăţii de Litere, lector pe vremea aceea, şi-i hermeneutizam un basm. Asta după ce-i spusesem că basmele au sens, că sensul lor e adesea neaşteptat, pentru că mitul se deghizează, îi place să umble ca jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop, sau ca un tâmplar care le povesteşte oamenilor că în nefericire e ascunsă o imensă fericire.

Eh, şi basmul acela chinezesc e foarte simplu, genul de fabulă tâmpiţică numai bună să ţină de cald Logosului. Adică un tigru vine la motan şi-i zice cu tupeu maxim: învaţă-mă să vânez. Motanul îl primeşte şi-l învaţă o grămadă de lucruri: cum să pună capcane, cum să se furişeze în spatele prăzii, cum să muşte acolo unde sângele palpită şi să strângă până când se scurge viaţa cu totul. Eh, şi când trainingul e gata, tigrul îl întreabă pe motan dacă l-a învăţat totul, şi primeşte asigurarea că da. Totul, totul? Da, totul. Şi se aruncă tigrul spre motan, cu gândul să ia un aperitiv. Moment în care urcă maestrul în copac şi astfel scapă.