Cum ascultă copiii muzică simfonică

Copiii sunt nişte sălbatici. Afirmaţia asta îmi aminteşte de o vorbă pe care-am spus-o demult, şi uneori mi se mai întâmplă s-o repet: îmi plac foarte mult animalele, şi pentru asta m-am făcut profesor. Nu-i aşa că aţi avut un puseu de tensiune?  Vi s-au împăienjenit ochii de nervi? Dacă aş fi fost în preajma voastră, mi-aţi fi aruncat cu ceaşca de cafea între ochi, m-aţi fi tras un pic pe roata, aţi fi improvizat un stâlp al infamiei, un ruguleţ ceva, nu-i aşa? Asta pentru că sunteţi condiţionaţi, anii de socializare v-au dresat să vă enervaţi atunci când cineva stabileşte asemănări între copii şi animale. De fapt, nici n-aţi sesizat că e vorba despre o asemănare, deja v-a venit în cap indignarea: “Ce vorbeşti acolo, dom’le, copiii nu sunt animale!”

Fireşte că nu sunt, dar dacă ar fi să alegem între extratereştri şi animale, copiii seamănă cu mult mai mult cu a doua categorie de fiinţe, fie şi pentru faptul că nu avem idee cum şi dacă extratereştrii există. De exemplu, atât copiii cât şi animalele codează la nivel înalt limbajul non-verbal. Şi noi, şi animalele, suntem programaţi pentru adevăr, resimţim minciuna ca ne-naturală şi exteriorizăm acest lucru. Dacă pui un animal să aleagă între hrană naturală şi hrană modificată genetic, alegerea este sigură în direcţia a ceea ce e perceput ca fiind firesc. Copiii au înalte posibilităţi de expresie non-verbală. Dacă posezi capacitatea de a înţelege, nu-i rău să te joci de-a profesorul. După o vreme, unii dintre cei care încep prin a se preface, chiar devin profesori. Trebuie musai să-ţi placă animalele: cine înţelege o pisică sunt mari şanse să înţeleagă şi un copil. Fireşte, copilul e mai complex decât o pisică, dar ambii se exteriorizează la fel de enigmatic.

John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu, Economia libertăţii (recenzie)

Motto: “Wall Street-ul şi City of London sunt pline de firme ale căror lucrători au cele mai înalte dimplome universitare şi cele mai înalte calificări în domeniul afacerilor. Puse la un loc, aceste persoane formează însă un grup atât de netot încât nu numai că şi-a dat singur foc la casă, dar era să dărâme şi tot edificiul capitalismului.” (Philip Blond)

 Motto: “A gandi în mod serios o alternativă care să contracareze excesele economice de astăzi înseamnă să redefineşti ceea ce înseamnă să fii modern. Nu-i altceva decât o bătălie de idei privitoare la viitorul economiei mondiale şi a civilizaţiei umane în general. Poate, printr-o mare ironie, inspiraţia şi terenul fertil pentru o astfel de întreprindere se află în acele teritorii sărace şi “înapoiate”. Ţăranii, consideraţi astăzi fără viitor, ne-ar putea salva de noi înşine.” (Adam K. Webb)

 Dau scris (vorba lui Pavel Stratan) că Economia libertăţii a fost mai mult decât o lectură pentru mine. A fost o întâlnire. Am început lectura cu circumspecţie, temându-mă să nu dau peste încă un ism. Fascism, nazism, socialism, capitalism, comunism – cine stă să le mai numere, trucuri ieftine dar atât de sângeroase care trag pe sfoară disponibilităţile înnăscute ale omului pentru comportamentul religios şi-n faţa căruia stăm azi dezvrăjiţi. Însă colecţia de eseuri cuprinsă între coperţile acestui volum nu are nimic în comun cu o tentativă ideologizantă, pot răsufla uşurat. Este teorie, evident, însă în sensul cel mai autentic al vocabulei vechilor greci, adică se situează la un palier superior practicii, totuşi adiacent. Interesant de observat că utopiile sunt şi ele teoretice, însă la modul ficţional, vizând aducerea practicii în acord cu propriile elucubraţii. Această culegere de eseuri ne oferă un fond ideatic care ne vorbeşte despre trecut, traiectoria cea mai sigură dacă vrem să reînnodăm cu un viitor organic. Utopiile n-au nimic comun cu trecutul, ele fabrică viitorul pur şi simplu. Dar să vedem mai bine despre ce este vorba.

O catedrală cât o litră de mir de nard

În pericopa evanghelică din Duminica a Şasea a Postului Paştelui, de la evanghelistul Ioan citire, aflăm că Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, cel înviat din morţi, primindu-i pe Iisus şi pe ucenici în casa lor, a luat o litră de mir exotic, un ulei presat din rădăcina unei plante ce creşte în Orient, şi i-a uns picioarele lui Iisus, după care i le-a şters cu propriul ei păr. E atât de puternic mirul acela, încât casa întreagă se umple de mireasma lui. Iar Iuda Iscarioteanul, cel ce se va duce să-l vândă pe Iisus, întreabă de ce s-a făcut asemenea risipă, când mirul acela, dacă tot nu-i mai făcea trebuinţă Mariei, ar fi putut fi mai bine transformat în bani de milostenie pentru săraci.

Să ne uităm la detalii, să încercăm să pricepem. Iisus este la masă împreună cu ucenicii. Este şi Lazăr printre ei. Potrivit manierelor orientale, călătorii şi-au clătit cu apă feţele, mâinile şi picioarele. Mai ales picioarele - pline de praful drumului, poate de spini şi de tăieturi din cauza pietrelor. Însă la masă, într-o casă de om, abluţiunile erau obligatorii şi ţineau atât de politeţe faţă de gazdă, cât şi de confort. A te clăti cu apă rece după o zi de umblat sub soarele Palestinei este un lux şi o plăcere la care noi, modernii, nu putem avea acces decât dacă ne îmbrăcăm la rândul nostru în sandale şi, după vreo 20-30 km parcurşi în caniculă, ne apropiem de o fântână şi, după ce ne astâmpărăm setea cu apă rece, turnăm restul găleţii pe picioare în timp ce cu o mână, încetişor, îndepărtăm praful depus.

Ostenit de drum, de zilele prea fierbinţi şi de nopţile prea reci, Iisus este pentru o vreme curat şi mănâncă. Nicio perspectivă utilitară deci în gestul mirungerii pe care urmează să-l facă Maria. În haosul obositor al peregrinărilor ce se apropie de sfârşit, Iisus se află într-o oază de pace, în casa unor prieteni tineri, cel mai probabil necăsătoriţi. Cei trei fraţi nu sunt săraci, îşi permit să ospăteze mai mulţi oameni şi să-i adăpostească în casa lor, dar bogăţia nu explică ceea ce va urma.

O poveste despre tot ce trebuie să faci în viaţă

Sunt topit după poveşti. Ştiu sigur că Logosul s-a pogorât la noi taman atunci când era mai mare nevoie de el. La fel cum ştiu că toate religiile aşteaptă la capătul timpului un personaj care să facă ordine în prostiile noastre, negreşit unul şi acelaşi, oricare i-ar fi numele. Dar ştiu la fel de bine că Logosul este neîncetat la îndemâna noastră în poveştile de adormit copiii. Ca în povestea evreiască în care un tânăr vine la rabin şi-i spune: “Rabbi, m-am hotărât, mă sinucid.” Bătrânul îşi mângâie barba, probabil din lipsă de păr în cap, aţi remarcat că junii se scarpină în cap şi moşnegii îşi mângâie barba?, după care spune: “Aceasta nu este o soluţie.”

După o vreme, tânărul evreu se întoarce la rabin şi-i spune: “Rabbi, m-am hotărât, nu mă mai sinucid.” Bătrânul îşi mâgâie barba ca de obicei, după care declară sentenţios: “Aceasta nu este o soluţie.” Aristotelic, fostul candidat la sinucidere, acum candidat la nesinucidere, se revoltă: “Păi bine, rabbi, data trecută ţi-am zis că mă sinucid şi mi-ai spus că nu e o soluţie. Am stat, am reflectat şi ţi-am dat dreptate. Acum îţi spun că m-am hotărât să nu mă sinucid şi mi-ai zis acelaşi lucru, că nu e o soluţie. Nu te mai înţeleg, cum ar fi mai bine să fac?”

Ananda K. Coomaraswamy – Hinduism şi buddhism (recenzie)

Alături de René Guénon şi Frithjof Schuon, în triplă ipostază de estetician, istoric al artei şi metafizician, Ananda Kentish Coomaraswamy este privit ca unul dintre reînnoitorii Şcolii Perenialiste în Occident (pentru că de inventare sau creaţie nici n-ar putea fi vorbă în acest caz). Indian prin tată, britanic prin mamă, deci pe jumătate oriental, pe jumătate occidental. Cărturar aplecat deopotrivă asupra artei sacre indiene cât şi textelor sacre ale mai multor tradiţii, deci pe jumătate erudit, pe jumătate metafizician. Printr-o curioasă şi blândă ironie, destinul celui din urmă s-a împlinit prin răscrucile şi jumătăţile lui, adică prin acele accidente care ar fi inasimilabile pentru cei mai mulţi dintre contemporani.

 Nu ştiu multe lucrări care să clarifice atât de multe chestiuni cu atât de puţine cuvinte precum Hinduism şi buddhism. Până nu demult, aproape oricine avea veleităţi legate de “cultura generală” se simţea obligat să înghesuie în debaraua afectată mofturilor şi ceva idei-de-a-gata despre Orient: buddhiştii n-ar face rău niciunei furnici – reîncarnarea înseamnă că într-o viaţă anterioară ai fost prinţesă, sau rege, sau Napoleon – castele hinduse sunt o formă de injustiţie socială pe care o va eradica modernitatea – maeştrii spirituali sunt hinduşi – Buddha este dumnezeul buddhiştilor – hinduşii sunt politeişti, ş.a.

 Fără să persiflăm foarte tare influenţele nefaste ale culturii generale, dar şi fără să trecem cu vederea modul-prost-în-care-ne-imaginăm-că-ştim-foarte-multe, vom spune că demersul lui Ananda Coomaraswamy ilustrat de această lucrare constă până la urmă într-o repunere pe direcţia bună. Nu devine nimeni cunoscător al hinduismului şi al buddhismului după o lectură de 200 de pagini format in octavo. Însă o minte atentă nu are nevoie de mai mult pentru a deveni circumspectă în privinţa erorilor curente pe care le comite matricea culturală a euroamericanilor cu privire la Orient în general, şi la aceste două religii în special. Ceea ce, în opinia noastră, nu-i deloc neglijabil.

Dimensiunea morganatică a realului

Una dintre cele mai profunde cărţi de metafizică apărute în secolul XX european începe cu următoarea exergă: “Simulacrul nu este niciodată ceea ce ascunde adevărul. Tocmai adevărul este cel care ascunde faptul că simulacrul de fapt nu există. Simulacrul este adevărat.” (Ecclesiastul). Este vorba despre Simulacre şi simulare, iar cel care-şi începe lucrarea sub adierea unui verset serafic este profesorul de sociologie Jean Baudrillard, probabil nonşalantul metafizician al catastrofei postmoderne.

 Cea mai sugestivă parabolă a simulacrului este Fata Morgana, fenomenul optic pomenit de către cruciaţii care, navigând în Mediterana, vedeau în aer fantastice castele reflectate în aer. Odată cu el, se impunea o dilemă gnoseologică: este iluzia parte din realitate? Răspunsul nu e uşor de dat: tehnic vorbind, iluzia este cât se poate de contrarie realului. Totuşi, ea se impune unora dintre simţuri, chiar dacă inteligenţa o abhoră. Deci, într-un mod vizual, tactil, olfactiv, gustativ sau auditiv – îşi revendică parcela ei de existenţă. Fata Morgana este şi nu e. Simulacrul este morganatic.

 Minciuna, cu care simulacrul poate fi pus în relaţie de egalitate, are acelaşi regim paradoxal. Atunci când are veleităţi durative, minciuna e mai mult decât un debil non-A în raport cu un A oarecare (de exemplu, o construcţie de tipul “Hipopotamii sunt roz şi zboară” este automat sortită pieirii), ea trebuie construită savant, şi să înglobeze mai mult decât simple elemente disparate de adevăr. Minciuna-simulacru are în fapt nevoie de o doză solidă de adevăr pe care să-l fagociteze neîncetat spre profitul propriu. Este nevoie de o acaparare uriaşă a realului, pentru a se construi o iluzie lipsită de auto-ironie. Minciuna e scheletică, deci spectrală, dar gurmandă, fără să reuşească vreodată performanţa obezităţii altfel decât la nivelul impresiei.

Iisus scria cu degetul pe pământ…

Există undeva în Evanghelia lui Ioan, o împrejurare prea lesne trecută cu vederea, în care aflăm că Fiul lui Dumnezeu era, ca toţi evreii capabili să citească Tora, deprins în meşteşugul desenării sunetelor. În timpul adăstării sale în Templu, la sărbătoarea Corturilor, este ispitit de către farisei cu lapidarea unei femei adultere. Deznodământul situaţiei şi implicaţiile soluţiei christice nu ne vor interesa acum, şi poate vom reveni cândva asupra exegezei prea lesne acceptate de creştini atunci când vor să întărească despărţirea de Legea lui Moise… În fundalul scenei, se reiterează un gest neaşteptat: “Iar Iisus, plecându-se în jos, scria cu degetul pe pământ… Iarăşi, plecându-se, scria pe pământ…” (Ioan 8, 6-8)

 Mulţi s-au întrebat, în vremurile dincoace, de ce Iisus nu ne-a lăsat el însuşi un text sacru. Unul cu autoritate definitivă, care să surclaseze tot canonul Noului Testament, şi să discrediteze (sau nu!) textele apocrife ale noii religii. Mirarea lor în privinţa tăcerii sale şi-ar fi pierdut suportul dacă ar fi înţeles câte ceva despre natura cuvântului scris pe de o parte şi a Hristosului pe de cealaltă. Îngropaţi sub maldăre de cărţi, mândri de bibliotecile noastre ticsite, uităm cu prisosinţă că iniţial cuvântul scris n-a fost folosit pentru sacru, ci pentru mundane operaţiuni ca însemnarea elementelor ceramice ale sistemelor de irigaţie, de exemplu. Fără excepţie, textele cu adevărat semnificative s-au transmis în zilele dinainte prin viu grai, de la ştiutor la învăţăcel, s-au cântat, s-au intonat, s-au plâns şi s-au meditat în liniştea minţii subţiate de veghe şi rugăciune. De aici ilaritatea eforturilor academice de a situa momentul conceperii unei scrieri ca Sepher Yetzirah, de pildă, a cărui în-scriere începe cu “Transmisă oral fiilor săi; apoi, văzându-se proasta stare de lucruri din Israel, a fost încredinţată de înţelepţii din Ierusalim arcanelor şi literelor cu cel mai ascuns înţeles.”

René Guénon, Autoritate spirituală şi putere temporală (recenzie)

Spunem prea des, cu un aer de înţelept fatalist, multpreaîncercat în iţele complicate ale lumii, că politica e o curvă. Şi după ce aducem problema în făgaşul familiar (cine ar îndrăzni să spună că nu se pricepe la curve, riscând naiv acoperirea propriei persoane de oprobriul celor care „cunosc viaţa”?), înlocuind o paradigmă cu alta, departele ne devine aproape. Politica e dezmăţ, e minciună, e interes, e falsă strălucire, e amărăciune ascunsă, e nebunia făcută ocupaţie onorabilă, cea mai veche dintre toate. Politica e răul nostru cel de toate zilele, e excepţia care ne ajută să tolerăm povara regulilor, e interdicţia ridicată la rang de normă. Orice om cuminte, atins de pospaiul acestei pseudo-înţelepciuni, nu poate decât să deteste gospodăreşte politica, utilizând-o în scopuri pragmatico-igienice, făcându-şi eventual un titlul de glorie din a sta deoparte de farmecele ei.

 Readucându-ne la surse spiritualităţii, volumul lui René Guénon – Autorité spirituelle et pouvoir temporel ignoră locurile noastre comune, spunându-ne ceea ce ţine de domeniul evidenţei, chiar dacă nu e uşor de observat pentru cei prinşi în automatisme pseudo-intelectuale: nu numai că politica nu este în mod obligatoriu un spaţiu al înşelătoriei şi al lipsei principiilor, cum nicio activitate omenească legitimă n-ar putea fi condamnată să fie, ba chiar sursa puterii temporale este, şi trebuie să fie, autoritatea spirituală. Iar dacă lucrurile s-au depărtat de principii, dacă meschinăria este preferată măreţiei, este pentru că oamenii au decis şi continuă să decidă, fie şi prin pasivitatea ignorantă, să fie astfel.

 Ca toată opera lui Guénon, sunt expuse principii, şi nu o nesfârşită cazuistică, consacrate raporturilor existente între religie şi politică, care nu sunt decât o versiune a raporturilor dintre spiritual şi temporal. Poate părea neobişnuit pentru cel care-şi imaginează că în politică, mai ales în politică, faptele şi evenimentele sunt cele care dirijează deciziile. În realitate, principiile, şi în lipsa lor, anumite succedanee diabolice, marchează tăvălugul aparent incoerent al Istoriei, iar cel care vrea să se lămurească trebuie întotdeauna să situeze chestiunile pe adevăratul lor teren, distingând în mod precis între esenţial şi accidental, între necesar şi contingent.

Veganismul ca erezie

Pariul din spatele veganismului mi l-a explicat un adventist de ziua a şaptea pe care l-am luat câteva sute de kilometri cu maşina. Ştiţi cum e, drumul lung trece mai uşor dacă ai cu cine să vorbeşti. Caracter bun, săritor, o minune de băiat, vă spun drept, cu ceva proiecte frumoase, cumpărase o casă săsească dintr-un sat transilvănean pe care o restaurase respectând originalul, ba chiar se mutase cu domiciliul în satul acela pierdut ca să poată vota în comunitatea locală. Chiar şi aşa, la drum, tot spun că n-am discutat vrute şi nevrute. A fost una dintre întâlnirile memorabile ale vieţii mele, când lumea mea s-a intersectat cu o altă lume, în care n-am călcat până atunci şi pe care n-o voi revedea probabil niciodată. N-a fost prima, nu va fi ultima.

Băiatul ăsta adventist de ziua a şaptea mi-a adus un argument masiv împotriva ortodoxiei. M-a întrebat, simplu: ai văzut cum arată satele protestanţilor? Văzut, zic. Ţi-au plăcut? Plăcut. Ei, acuma, dar despre satele moldovenilor ortodocşi ce zici? Păi, adaug eu, ce-ar trebui să zic? Ştii de ce sunt aşa? Cum, aşa? Adică vai de capul lor. De ce, întreb. Pentru că asta e ortodoxia. Am încasat-o din plin de la un băiat candid şi cu suflet bun. Pentru că, neîndoielnic, aveam de-a face cu un om sincer convins de argumentele lui. Iar eu am rămas la faza asta cu argumentele în traistă şi cu traista-n portbagaj, simţeam că trebuie să vorbesc despre sfinţi, despre teologia apofatică şi despre mântuire, dar nu ştiam cum.

Numai că râsul sănătos, fără urmă de băşcălie infectă, eliberează. Şi-am râs când am auzit dogma adevărului itinerant. N-aţi auzit de ea, fireşte că n-aţi auzit, voi staţi cu nasul în cazanii, vă curge Origen prin barbă, dormiţi cu vieţile sfinţilor sub cap. Mie mi-a explicat un adventist dogma asta şi m-a lăsat cu gura căscată. V-o spun şi vouă: iniţial, adevărul se afla la luterani. Apoi, a trecut la calvinişti. După asta, la baptişti. Mai încolo, la penticostali. După încă vreo trei halte, adevărul a poposit la adventiştii de ziua a şaptea, şi acolo a rămas şi-n zilele noastre. Reflectez dacă să-i explic ce înseamnă o dogmă, cu aplicaţie eventual pe filioque. Mă răzgândesc, şi bine fac. Auzi, cum explici faptul că adevărul se află taman la voi, adică în secta în care te-ai născut tu? Nu ştie. Bun, fiind drumeţ, ce se va întâmpla după o vreme cu adevărul, că-mi vine greu să cred c-aţi izbutit să-l priponiţi voi, adventiştii de ziua a şaptea? Aici se împotmoleşte un pic discuţia, c-a fost greu pentru el să admită că adevărul va pleca într-o zi, iar pentru mine să înţeleg împrejurările în care adevărul nomad ar admite să devină sedentar. Râd antidogmatic.

De ce trebuie să cumpărăm miel de Paşti

Ultima prostioară care face ocolul feisbucului este îndemnul de a nu cumpăra miel de Paşti. Dacă încă n-aţi plâns astăzi, vă fac cunoscut un textuleţ care sigur o să vă desfunde glandele lacrimale: “El este copilul mamei lui. Nu ciorbă. Nu drob. Este copilul mamei lui. Plin de viaţă, joc, veselie, fericire. Are vise. Speranţe, sentimente. Atunci când nu este lângă mama lui plânge continuu strigând-o. Când simte că omul vrea să îl ucidă se aşează în genunchi în faţa lui, implorându-l parcă să nu-l omoare. Simte şi ştie exact ce urmează, iar când se lasă în genunchi este ultimul său strigăt de disperare, cu toată mintea, sufletul şi trupul său, vrând parcă să spună: “Te implor, nu îmi lua viaţa! Vreau la mama. Unde este mama? Mamaaaa!!!” se aude ca un ultim strigăt din pieptul bietului mieluţ, copil al mamei lui, negociat la kilogram pe bani de omul fiinţă superioară... Cui? Şi apoi, curge doar sânge.” Hai, spuneţi sincer că aţi plâns un pic!

Să ne întoarcem la oile noastre. Vecinul meu, Ionică, cioban din tată-n fiu, are o păşune de câteva zeci de hectare concesionată de la primărie. La asta se adaugă încă o suprafaţă proprie, pe care n-o cunosc exact, dar care bănuiesc că e ceva mai mică. Totul e relativ constant an de an. Baza furajeră este formată şi ea din câteva zeci de hectare de fâneţe şi lucerne, la care se mai adaugă câteva hectare de culturi anuale, mai ales porumb. Atât. Indiferent cât de mari ni s-ar părea aceste suprafeţe, este esenţial să înţelegem ceea ce ciobanul Ionică ştie, şi anume că sunt finite. Iar pe o suprafaţă finită de teren nu poţi creşte o turmă infinită, ba dimpotrivă. Ionică ar putea trăi mult mai bine cu 2000 de oi dar, la actuala păşune şi la pământul pe care îl are, cu greu poate ţine 300. Iar pământ nu mai este de unde să ia, în comună sunt foarte mulţi crescători de animale şi cam toată suprafaţa arabilă este lucrată. Deci Ionică trebuie să se mulţumească cu cele 300 de oi, înlocuind anual o doar o parte din turmă, adică oile prea bătrâne şi cele care se prăpădesc din cauza accidentelor.

Stă scris la carte că din Mercedes nimeni nu va ajunge în Rai

Are Georges Bernanos, autor catolic din literatura franceză, în romanul Le Curé (Preotul), o scenă care mi-a rămas adânc holşurubată în minte. Cică despre un preot de ţară mersese vestea că omul devenea sfânt. De unde o abundenţă de vizitatori din oraşe îndepărtate. Nu veneau să le citească rugăciuni, nici să-l atingă şi să se vindece de niscai beteşug. Nu, erau orăşeni laici, veneau să-l vadă, veneau ca la urs. Un turist din ăsta face cale întoarsă după ce-l zăreşte preţ de un minut şi-şi exteriorizează dezamăgirea cu cuvintele următoare: “Un sfânt nu poate sta în mijlocul străzii şi să mănânce un măr.” Pasămite îl zărise pe preot în mijlocul satului, taman pe strada principală, mâncând un măr. Nu se ştie dacă cel din urmă a sesizat dezamăgirea orăşeanului care i-a întors spatele fără măcar să-i vorbească. Iar dacă ar fi zărit-o, ce s-ar fi cuvenit să facă?

Zilele trecute, la bisericuţa parohială de lângă talpa blocului, a venit să slujească părintele mitropolit Andrei al Ardealului. A coborât dintr-o maşină neagră, un VW Passat. Sincer, mi-a părut rău că nu era un Mercedes. Frate-meu a avut exact acelaşi tip de maşină, de două ori l-a lăsat în ţară şi a călătorit sute de kilometri pe platformă. Mercedes este o maşină mult mai bună. Nu cunosc pe nimeni care să fi rămas în pană cu un Mercedes. Nu, nu cred că Mercedes este o maşină pentru manelişti, la fel cum nu cred că BMW este o maşină pentru recuperatori. Vecinul meu de la scara D are un Mercedes. E un om normal şi cu cheltuielile de întreţinere la zi. Partea proastă e că vecinul meu de la parter are un VW Passat exact ca al părintelui mitropolit. E un băiat de aur, cu atât de mult bun simţ încât ar trebui să-i pună robinet.

Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoşilor (recenzie)

Maliţia mă împinge să cântăresc: 416 pagini, 21 de titluri de capitole (însumând două pagini), un-mare-număr de poveşti, o introducere de 20 de pagini. Sunt rău, deci mă afund în statistici ropotind o trei simplă: dacă 416 reprezintă 100%, iar 22 de pagini semnate Jean-Claude Carrière sunt ics, atunci ics este egal cu 22 ori 100 supra 416, adică 5,2884% contribuţie pură sub nume de autor. Ştie cineva de la ce proporţie de material alogen în sus începe un plagiat? Cui îi datorăm oare restul de 94.7116% din cuprinsul volumului? O evidenţă mai subtilă decât sughiţul unei furnici dar mai zdrobitoare ca o manipulare mediatică mă tulbură: dar surâsul? Dar lacrima? Cum aş putea, cine ar putea măsura fiorul unei poveşti ce ţi se oferă de dincolo de negura veacurilor? Iau calculele de la capăt şi rectific: Jean-Claude Carrière este autorul cărţii în proporţie de a douăzecea parte, şi totodată preacinstit cărăuş de lacrimi, surâsuri şi fioruri într-o incalculabilă ipostază.

 Altminteri, rostul unei crestomaţii nu e de a ne spune ceva despre cel ce o alcătuieşte, ci despre lucruri aflate dincolo de penibile orgolii de autor ţuculos şi musculos. Cine-a scris povestea aceea despre judecătorul complet incapabil să separe cartofii mari, de cei mijlocii şi de cei mici, în absenţa unor arguţii doctrinare şi a unei jurisprudenţe care să lămurească cu acribie cele mai mici dedesubturi ale dilemei? Oh, studenţi la Drept din lumea întreagă, scoateţi capul din tratate şi răsuflaţi uşuraţi, cineva s-a gândit la voi şi v-a răzbunat. Dar despre omul care adoarme la umbra unui copac fermecat, menit să îndeplinească orice dorinţă, şi care nu se miră, tâmpul, de masa şi fecioara ce i se oferă fără efort? “Numai de n-ar trece pe aici vreun tigru, în timp ce dorm.” Numai de nu s-ar prăbuşi civilizaţia noastră sub povara vâscoasă a îndepărtării noastre de Principiu – ne legănăm toropiţi de somn la picioarele lui Axis Mundi. Cine-a scris povestea în care un rabin stabileşte că semnul după care cunoaştem că s-a sfârşit noaptea şi se ivesc zorile este, indubitabil, când ne uităm la un chip necunoscut, un străin, şi vedem că este fratele nostru?

Răul pe care statul ni l-a făcut

Motto: “Lucrul acesta însă era rău în ochii lui Samuel, că adică ei spuseseră: “Dă-ne un rege care să ne judece”. Şi Samuel I s-a rugat Domnului. Iar Domnul a zis către Samuel: “Ascultă glasul poporului, în orice va grăi către tine; că nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, pentru ca nu Eu să domnesc peste ei.” (I Regi, 8, 6-7)

Memoria celei mai longevive civilizaţii de pe pământ, civilizaţia hindusă, ne transmite că demult, într-un timp pe care istoricii noştri nu-l pot localiza cu precizie în curgerea lumii, în vremurile în care hinduşii încă nu se stabiliseră în peninsula în care se găsesc acuma, de fapt chiar înainte de a migra din legendara Hiperboreea devenită nelocuibilă, lumea era condusă de sacerdoţi a căror autoritate pur spirituală nu era contestată de nimeni. Purtătorilor de săbii, pumnale şi scuturi încă nu le trecuse prin cap să fie altceva decât preaumilii slujitori ai cunoscătorilor adevărului. Aceştia din urmă au condus lumea înţelegând, iar îndepărtaţii lor moştenitori, cei ce-şi spun astăzi intelectuali, sunt în raport cu cei de demult simple schime parodice.

Peste tot, nu doar în hinduism, purtătorii de arme s-au revoltat împotriva sacerdoţilor. În Occidentul catolic, este lupta dintre Imperiu şi Papalitate. Celţii figurau opoziţia dintre cele două puteri sub semnul luptei dintre mistreţ (sacerdot) şi urs (cavaler). În China sunt luptele dintre taoişti şi confucianişti. În Tibet, ostilitatea regilor faţă de lamaism, înainte ca puterea teocratică să fi absorbit puterea temporală. În Biblie, avertismentul pe care Dumnezeu îl transmite oamenilor este fără echivoc: “Iată drepturile regelui care va domni peste voi: pe fiii voştri îi va lua şi-i va pune la carele sale şi va face din ei călăreţi şi alergători înaintea carelor lui; el şi-i va pune căpetenii peste sute şi căpetenii peste mii şi să-i secere holda şi să-i adune bucatele şi să-i meşterească uneltele de război şi uneltele carelor lui; pe fiicele voastre le va lua să-i fie mironosiţe şi bucătărese şi brutăriţe; el vă va lua ţarinile şi viile şi livezile de măslini şi le va da slugilor sale; va lua zeciuială din semănăturile voastre şi din viile voastre şi o va da eunucilor săi şi slugilor sale; vă va lua slugile şi slujnicele şi cirezile voastre cele bune şi asinii voştri şi le va dijmui pentru treburile lui; şi din turmele voastre va lua zeciuială, iar voi veţi fi slugile lui.” (I Regi, 8, 11-17)

Excepţia şi regula

Găsim în Legile lui Manu, Cartea a X-a, un verset ce face referire la casta sacerdotală: “Cel care, aflându-se în pericol de a muri de foame, primeşte hrană de la oricine, nu este mai murdărit de păcat decât eterul subtil de noroi” (104). Adjigarta, sub imperiul foamei, e pe punctul de a-şi sacrifica fiul. Vamadeva, distingând perfect binele de rău, se hrăneşte cu carne de câine. Virtuosul Bharadwadja şi fiul său acceptă să mănânce din vacile sacre ale lui Vridhou. Viswamitra, în aceeaşi nevoie, primeşte pulpa unui câine din mâna unui Ceandala. Brahmanii nu au voie să primească hrană decât de la oamenii puri şi care îndeplinesc fără greş datoriile castei lor. Legea e în această privinţă explicită şi formală. Contradicţie?

 Întors de pe Muntele Sinai, văzând viţelul de aur căruia i se închinau bărbaţii lui Israel, profetul şi leviţii ucid “ca la trei mii de oameni”. (Ieşirea 32, 27) Un masacru. Şi totuşi, a şasea poruncă a Decalogului spunea textual: “Să nu ucizi”. Contradicţie?

 Dacă rămânem la nivelul mărginit al logicii, da. Dincolo, în profunzimile reflecţiei suscitate de sensul ordinii aduse de textele sacre, opoziţia nu mai poate fi decât una a aparenţelor. Perfecţiunea fiind unul din atributele pe care doar Dumnezeul le poate însuşi, lumea nu-i rămâne să fie altfel decât imperfectă, aşişderea tot ceea ce poate conţine în pliurile ei. Natura umană este coruptibilă, toate cele ale oamenilor sunt trecătoare, iar Legea abandonează orice pretenţie la absolut prin enunţarea propriilor excepţii. În hinduism, Adjigarta e canibal, Bharadwadja mănâncă spurcăciune iar Viswamitra primeşte generozitatea unuia despre care textele hinduse spun întotdeauna că este “ultimul dintre muritori”. În iudaism, Moise îşi masacrează aleatoriu poporul închinător la idoli, iar mai târziu profetul David mănâncă pâinea Templului, rezervată ritualurilor levitice.

Jihadul lui Aghios Demetrios

Una din icoanele ortodoxiei greceşti înfăţişează un bărbat călare, îmbrăcat într-o cămaşă de zale, peste o tunică ce-i acoperă complet braţele, coborând până spre genunchi. Calul este cabrat, într-o atitudine tipică armăsarilor ce-şi dispută întâietatea, iar mâinile călăreţului aruncă spre adversar o suliţă, al cărei capăt dinspre Ceruri este o cruce. Nu, nu e vorba despre Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul. Este ΑΓΙΟΣ ΔΗΜΗΤΡΙΟΣ, cu chipul adolescentin aureolat, sfânt-militar, iar cel care se pregăteşte să moară, cu un gest de supunere care nu-i mai serveşte la nimic, e un om. Dacă Islamul sunnit ar fi tolerat iconismul, şi dacă această reprezentare ar fi provenit din câmpul său cultural, propaganda euroamericană ar fi deţinut grăitoarea probă imagistică a naturii profund violente a adversarilor săi orientali.

 Pentru ceea poate vedea observatorul postmodern, care face abstracţie de dimensiunea simbolică ce-i este implicit străină, imaginea surprinde o crimă monstruoasă. Nu numai că un om va lua viaţa seamănului său, dar în plus victima este, în limbaj militar, deja “neutralizată”: cel pe punctul de a muri nu mai are la îndemână vreo armă, iar braţul cu care stă să-şi acopere privirea sugerează groaza celui ce anticipează propriul sfârşit. În contrapartidă, cel din şa nu tradează nici compasiune, nici tristeţe, nici ură, doar beatitudinea celui ce se află la eoni distanţă de ce se întâmplă în contingent. Armăsarul este gata să împlinească rana ce-o va aduce suliţa prin ruperea adversarului în copite, învinsul fiind astfel asimilat, înainte de a se transforma în praf şi pulbere, regnului animal.

 Cel a cărui percepţie despre creştinism este construită dintr-o aglutinare de locuri comune ca “iubirea aproapelui”, “iertarea greşelilor” şi alte asemenea bondieuserii, va fi şocat la lectura paragrafelor de mai sus. Îşi va fi imaginând, poate, că din necesităţi retorice exagerăm, sau că tot ce am zis până acum ar fi doar o hiperbolică înşiruire de antifraze. Dacă, dimpotrivă, icoana ar fi înfăţişat un mucenic torturat pentru credinţa lui în Hristos, mărturisind plin de milă pentru iertarea păcatelor celor ce-l vrăjmăşesc, obişnuinţele nu ar fi resimţit nici o atingere. O eroare comună este aceea de a admite că, dacă Dumnezeu există, atunci el nu poate fi decât aşa cum ne imaginăm noi: de o infinită bunătate, gata să ierte totul, adică disponibil ca un chelner la toate comenzile noastre şi gata să ne asigure amabil, când vine momentul notei de plată, că toată consumaţia a fost din partea casei.

Dumnezeu a scris lumea toată pe un pergament

Sefer Yeţirah (Cartea Formării, sau Cartea Originilor) şi Zohar sunt cele două cărţi de bază ale doctrinei Kabbalei iudaice. Prima cuprinde învăţătura despre Ma’aseh Bereschit (Lucrarea Creaţiei) şi despre misterioasele sale legi, în vreme ce a doua deschide perspective spre Ma’aseh Merkabah (Lucrarea carului ceresc), făcându-se aluzie la carul lui Ezechiel, deci esenţa divină şi modurile sale de manifestare.

 Atribuită lui Avraam, părintele lui Israel, Sefer Yeţirah e un text nu mai mare de o duzină de pagini. Citim primul său verset: “Cu cele treizeci şi două de căi misterioase ale înţelepciunii, Yah, Eternul legiune, Dumnezeul lui Israel, Elohim cel viu, Dumnezeul cel atotputernic, cel înalt şi cel preamărit, locuitor al Eternităţii al cărui nume este sfânt, a gravat şi creat lumea Sa prin trei forme: scriere, număr şi cuvânt. Iar acestea sunt cele zece numere închise şi cele douăzeci şi două de litere. Printre ele, există trei principale, şapte duble şi douăsprezece simple.” Iar mai încolo: “Prin acestea, Yah, Eternul legiune, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeu cel viu, Dumnezeu cel atotputernic, cel înalt şi cel preamărit, locuitor al Eternităţii al cărui nume este sfânt, a trasat trei taţi şi urmaşii lor, şapte cuceritori şi trei legiuni, […]. Proba lucrului este [dată de] martori demni de încredere, lumea, anul şi omul […].”

 Într-un comentariu publicat în secolul al X-lea, rabbinul Saadia ben Gaon ne furnizează hermeneutica misterelor cuprinse în aceste două versete. Cartea începe cu enumerarea a zece dintre numele lui Dumnezeu, fiecare dintre ele folosit în Scripturi în raport cu un eveniment anume. Astfel, Dumnezeu se numeşte în Facerea - Elohim, numele esenţei. El s-a numit YHVH după ce creaturile au fost săvârşite, căci stăpânul se defineşte prin sclavii săi. Acesta este ceea ce tradiţia iudaică numeşte “un nume plin pentru o lume plină”. El a fost Cel Atotputernic atunci când i-a ordonat lui Abraham circumcizia (Facerea 17, 1). Şi-a zis Eu sunt cel ce sunt (Ieşirea 3:14) atunci când a trimis cele zece plăgi asupra Egiptului, şi Yah (ibid. 15:2) în circumstanţele miracolelor de la Marea Roşie. Dumnezeu a fost Cel Viu atunci când a spus că poporul i-a auzit vocea şi n-a murit, şi El i-a dat viaţă (Deuteronom 5:23). Este numit Eternul legiune atunci când se povesteşte pelerinajul poporului şi adunarea lui în sanctuar (1 Samuel 1, 3). Este numit Cel Înalt şi Preamărit atunci când se face menţiunea lui Osia, regele Iudeii (Isaia 6, 1). S-a numit Domn atunci când El a anunţat că-i va îndepărta pe mai-marii poporului (Isaia 3,1). În cărţile lui Ieremia şi a lui Ezechiel i se spune Dumnezeul cel Etern, şi i se spune o singură dată Dumnezeul lui Israel, cel Etern, în Maleahi 2:16).

Totul apare drept ceea ce este: Infinitul (film)

“Every morn and every night
Some are born to sweet delight
Some are born to sweet delight
Some are born to endless night.”
(William Blake, Auguries of Innocence)

 Jean Anouilh/Ennui spunea odată că tragedia e un lucru odihnitor: ştii dintru început că nu mai e nici o speranţă. Desigur, cu condiţia să ştii că ai de-a face cu o tragedie. În teatru e cu putinţă, mergi la Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, de pildă, şi-ţi scrie mare pe afiş: dramă comică. Dacă te duci la Ruy Blas, e dramă romantică. Filmele sunt însă de acţiune, romantice, ştiinţifico-fantastice, thriller, horror… Dar nu tragedii. Sofocle şi Corneille n-au făcut filme. Ce păcat!

 Pelicula Dead Man a lui Jim Jarmusch este, la un anume nivel, o tragedie. Nu o catastrofă, sau un accident, sau orice alt sens greşit mai atribuim noi azi acestui cuvânt. Este un film fără happy end, în care eroul este sacrificat conform unor rituri străvechi, precreştine, pentru purificarea nefericirii noastre. A fost calificat drept “film psihologic”, un fel de traistă în care intră tot ce urcă mai sus de nivelul broaştei în cinematografie, tot ce se abate de la clişeele cunoscute. În realitate, el este mai înainte de orice un film “suprapsihologic”, o poveste despre tot ceea ce psihologia trece sub tăcere: Sinele. Atman. Dead Man este istorisirea unui drum iniţiatic, a găsirii sensului suprem. Un basm cinematografic.

Undeva la începutul proiecţiei, ni se dă un avertisment: William Blake spune într-o conversaţie că părinţii lui au murit de curând, iar logodnica “s-a răzgândit”. Există în semantica filmelor extrem-occidentale o conjuraţie privind suprimarea familiei eroului. Marile personaje cinematografice sunt în afara oricăror legături familiale, sunt nişte oameni singuri, în căutarea fericirii şi a iubirii eterne. William Blake e orfan, şi are deja experienţa dragostei, despre care nu ştim însă dacă a fost fericită sau nefericită. Pentru un observator atent, avertismentul abaterii de la reţetele comerciale este deja formulat.

W. Montgomery Watt – Muhammad at Medina (recenzie)

Continuăm prezentarea biografiei muhammadiene elaborate de W. Montgomery Watt cu cel de-al doilea volum, Muhammad at Medina. Mult mai amplă cantitativ decât Muhammad at Mecca, pe măsura acumulării de evenimente şi de semnificaţii pe care a traversat-o viaţa personajului în această perioadă, această parte a lucrării ne-a oferit spaţii generoase de documentare în privinţa controverselor legate de tipul uman încarnat de Profet. Vom continua pe linia textului anterior, abstrăgând cu grijă punctele care coagulează neînţelegerile ţesute de ignoranţa detractorilor săi.

 Este de lămurit relaţia sinuoasă pe care Profetul a avut-o cu evreii. Se ştie că în opinia acestuia, Revelaţia care îi fusese dezvăluită era identică cu cea a evreilor şi a creştinilor. Fiind foarte probabil că nu se considera altceva decât un continuator, se pare că a sperat mult timp că îi va câştiga pe evreii din Medina de partea sa prin contact personal. Dincolo însă de anumite excepţii, Muhammad a întâlnit la evrei un refuz net, transformat încetul cu încetul în ostilitate acră faţă de Profetul Gentililor. Atunci când toate argumentele de tip teologic au fost epuizate, Muhammad s-a pomenit în faţa unui grup foarte compact, care nu făcea economie de mijloace când se punea problema să-i sprijine pe duşmanii săi de la Mecca. Reacţiile pe care le-a avut faţă de evrei pot părea disproporţionate pentru un european din zilele noastre, trăitor în vremuri de pace, însă în condiţiile acelea se ştia foarte bine că nu este nevoie de două ocazii pentru ca un duşman să-i curme cuiva firul zilelor. Din cele trei clanuri din Medina, primul a fost alungat, al doilea alungat fără provizii, cel de-al treilea şi-a văzut bărbaţii ucişi iar femeile şi copiii vânduţi ca sclavi.

W. Montgomery Watt – Muhammad at Mecca (recenzie)

A scrie o biografie a Profetului adresată deopotrivă “istoricilor, musulmanilor şi creştinilor”, aşa cum promite dintru început W. Montgomery Watt, nu a fost desigur o întreprindere facilă. Cu atât mai mult cu cât autorul preferă asupra chestiunilor teologice dezbătute între Creştinism şi Islam o poziţie de neutralitate: “Rămânând fidel datelor învăţământului istoric consacrat în Occident, mi-am impus să nu declar nimic care să însemne vreo luare de poziţie în legătură cu doctrinele fundamentale ale Islamului. Nu este deloc nevoie de o prăpastie care să separe ştiinţa Occidentului de credinţa Islamului.” Deschizător de drumuri sursă de inspiraţie în direcţia unei apropieri fără prejudecăţi facile în această direcţie a fost Thomas Carlyle, cel care pledează în privinţa sincerităţii muhammadiene în studiul Heroes and Heroworship.

 A nu se confunda totuşi această neutralitate autoimpusă cu absenţa (imposibilă!) a oricărei poziţii. Autorul este istoric în cel mai deplin sens al cuvântului, european, creştin, însă ceea ce-i lipseşte, şi vorbim despre o calitate, nu de un defect, este dispreţul şi suficienţa imperialistului european. Am găsit în scrierile lui W. Montgomery Watt un respect pentru Orient şi o abordare serioasă deloc comune: “Tratând deci fundalul carierei lui Muhammad şi vieţuirea sa la Mecca, am avansat în ideea că tradiţiile trebuie să fie în general acceptate, primite cu precauţii, tratate cu rezerve de fiecare dată când se poate bănui o potrivire tentenţioasă, dar nu trebuie respinse cu hotărâre decât atunci când există o contradicţie internă.” Hotărât lucru, nu aceasta este atitudinea noianului de istorici pentru care tot ceea ce nu este de sorginte europeană e automat scelerat, maladiv, pervers.

 Primul automatism care cade la o analiză mai atentă este “Islamul – religia deşertului”. Nu va fi singurul, şi probabil că unica sarcină rezonabilă pe care ne-o putem asuma la nivelul unei modeste recenzii este tocmai de a trece în revistă locurile comune pe care le spulberă biografia elaborată de W. Montgomery Watt. Qur’ânul nu apare deci în atmosfera deşerturilor cutreierate de arabii nomazi, ci în bogatul oraş Mecca, centru religios şi financiar, în care agricultura nu era cu putinţă, dar a cărui pătură bogată era formată din cămătari foarte experimentaţi în mânuirea creditului, abili în speculaţii şi gata să onoreze orice oportunitate de plasament lucrativ din Aden până-n Gaza şi Damasc. Printr-un efort de apropiere analogică, s-ar putea spune că revelaţia coranică se pogoară asupra unui Wall Street arab, şi nu asupra deşertului.

Despre paradisurile terestre şi felurita lor tocmire

Aflăm din Cronica lui At-Tabarî că un om numit Scheddâd, fiul lui ‘Ad, poseda « tot universul, din orient şi până în occident », fiind mai mare peste toţi regii. Şi mai aflăm că vrând să fie egalul lui Dumnezeu, construi un paradis după chipul Paradisului veritabil. Mai ştim dintr-o altă legendă că un personaj în jurul căruia Facerea păstrează multă discreţie, Seth, chemând numele lui Dumnezeu, a trecut de săbiile înfricoşătorilor arhangheli puşi să păzească porţile grădinii primilor oameni. Deşi au fost preocupaţi de unul şi acelaşi lucru, Scheddâd a rămas în paginile Cronicii ca « omul care vru să devină egalul lui Dumnezeu », în vreme ce Seth deschide seria personajelor de care este legată restaurarea spirituală. Merită adăstat asupra acestei diferenţe.

Se spune că Dumnezeu trimise la Scheddâd pe profetul Hud. Acesta din urmă îl chemă la supunerea faţă de Dumnezeu, promiţându-i în schimb răsplata edenică, despre care Scheddâd nu ştia nimic. Hud a fost atunci nevoit să facă o descriere a Paradisului. « Dacă Dumnezeu se laudă cu un asemenea loc, voi face şi eu unul pe pământ care să fie cu mult mai frumos. » Cronica ne spune că Scheddâd scrisese tuturor regilor şi prinţilor lumii ca să-i trimită aurul, argintul, pietrele preţioase, perlele, rubinele, topazele, lemnul de aloe, moscul, ambra, safranul şi toate lucrurile de acest fel care se găseau în lume, de la toţi cei care le posedau, din orient şi până în occident.

Se mai zice că atât de tare scăzuseră preţurile din cauza lipsei de monezi cu care să se facă plăţile, încât atunci când cineva încercă să vândă o cămilă pentru un dirham (cea mai mică unitate monetară din vremea lui At-Tabarî), nu se mai găsi nicio piesă cu care să se concluzioneze tranzacţia. Şi se mai spune că în vremea aceea un dirham fusese pus în gura unui mort, iar trimişii lui Scheddâd merseră să dezgroape răposatul pentru a lua şi acea monedă măruntă, pe care stăpânul lor o folosi la construirea paradisului său.

Colaps: cum aleg societăţile să moară sau să izbândească

Există oameni cărora nu li se poate nega expertiza în apocalipse. Nu în Apocalipsa lui Ioan Teologul, text deloc neglijabil când vine vorba despre sfârşitul lumii, şi care poate fi pus în oglindă cu toate profeţiile similare ale celorlalte religii despre disoluţia civilizaţiei, spre mirabilă edificare. O expertiză în, moartea civilizaţiilor, horribile dictu, inclusiv a noastră. Nu este un secret pentru nimeni, şi sper că nici pentru tine, faptul că tu, cititor al acestei rânduri, într-o zi vei muri. Faptul că refuzi cu obstinaţie să te gândeşti la această perspectivă, sau că o proiectezi într-un viitor intangibil, nu schimbă realitatea. Ei bine, cele mai multe dintre ideile şi lucrurile care te înconjoară şi pe care le consideri implicite vor avea aceeaşi soartă. Problema nu este dacă, ci când şi, eventual, de ce.

Jared Diamond, profesor de geografie şi fiziologie la University of California, Los Angeles (UCLA), este unul dintre cei care au reflectat la tema morţii civilizaţiilor. Este succesorul unei ilustre genealogii de gânditori, începând cu Ibn Khaldun, contemporan cu extincţia Califatului de la Córdoba şi autor în Prolegomenele sale al unei foarte interesante teorii a ciclurilor istorice. Poate că aceleaşi resorturi ca şi pe ilustrul său predecesor îl împing astăzi pe Jared Diamond să analizeze iminentul colaps al societăţii occidentale care, surpriza surprizelor, nu se poate nici ea măsura piept la piept cu veşnicia. Discursul ‘Why Societies Collapse?’ de la TED porneşte de la o constatare suculent infuzată cu bun simţ: lumile pot muri sau supravieţui, şi suficiente dintre cele care au murit deja ne-au lăsat informaţiile necesare pentru ca un observator atent, comparând elemente ale aceloraşi clase, să poată trage nişte concluzii interesante.