Mărturisesc că nu scriu fără strângeri de inimă acest text, şi nu din puţine motive. Întâi de toate pentru că recenzez, pentru prima dată, un album de fotografii. Iar imaginea, ca şi literatura, îţi cere să fii faci piruete, să te dai de-a dura, să fii tu însuţi, orice va fi însemnând asta. Apoi pentru că fotografiile astea vin dintr-o lume care nu mai este, şi mă vizitează daimonul nostalgiei când le privesc, căruia nu ştiu încă să-i rezist, oricât de ridicol ar fi să regreţi timpuri pe care nu le-ai trăit tu însuţi. În cele din urmă, pentru că lumea fotografiilor-document ale lui Ernest Bernea e o felie din trecutul românesc, şi toate eforturile mele de a sta departe de discursurile privind implicaţiile ontologice ale sentimentului românesc al fiinţei ar putea acum da greş. Dar fie, accept provocarea, cu riscul ficţionalizării…
În plin centrul Bucureştiului există o oază nesperată de linişte, pe o străduţă întoarsă spre sine ca o cochilie de melc, într-o casă acoperită vara cu straie pudice de iederă, cu nişte camere în care auzi cariul tropăind prin mobilele vechi. Acolo l-am cunoscut pe Florin Mihăescu, creştin şi deopotrivă cărturar, omul modest care a fost amestecat în câteva din cele mai ameţitoare aventuri spirituale ale veacului XX românesc. Ultimul mohican al Rugului Aprins, ultimul supravieţuitor al cercului de studii guénoniene însufleţit de Vasile Lovinescu, hermeneut al lui Shakespeare, “un Kant levantin, cel mai organizat produs al celui mai haotic secol”, cum îl numeşte cu deferenţă Pr. Ioan Buga în prefaţa acestui volum.
Multe dintre întâlnirile mele stau sub semnul prea-târziului. Am auzit prima oară de Vasile Lovinescu pe o trecere de pietoni din târgul Ieşilor, unde s-a nimerit să isprăvesc cu cineva verbalizarea unei chei hermeneutice la un basm clasic chinezesc. Ar trebui să-l citeşti pe Lovinescu, îmi spune interlocutorul, faceţi acelaşi tip de conexiuni. Lovinescianizam carevasăzică, fără să ştiu. L-am căutat ca pe un frate, l-am citit ca pe un părinte. Prin el am ajuns mai apoi la René Guénon, de acolo am căutat o întrevedere cu Florin Mihăescu. Cei ale căror scrieri mi-au influenţat decisiv cursul vieţii se trecuseră deja dintre noi când puneam mâna să-i citesc. A rămas undeva, suspendat între prezent şi nefiinţă, într-o casă incredibil de verde şi de tăcută, de o luciditate care-l ridică deasupra tuturor lucrurilor mărunte, încărcat de ani dar fără vârstă, Florin Mihăescu.
Simbol şi Ortodoxie este o introducere la hermeneutica Evangheliilor. Este o deschidere spre doctrina creştină, făcută dintr-un punct de vedere superior, intelectual. Prea lesne uităm că lui Iisus i s-a spus “Învăţătorul”, la fel cum lui Ioan – Botezătorul, lui Isaia – Proorocul, lui Iov – Cel Drept, lui Solomon – Cel Înţelept. Iisus a încarnat în Israel o funcţiune de Cunoaştere. Primul lui act public a fost un act de cunoaştere (Luca 2, 45). Florin Mihăescu scrutează evenimentul christic din perspectiva aceasta covârşitoare, care i-a pus şi continuă să pună în încurcătură pe cei care o abordează.
Motto: “Degenerarea unui ciclu se arată mai întâi prin ruina lui intelectuală, prin incapacitatea de a vedea aspectul de semne de foc ale lucrurilor dimprejur.” (Vasile Lovinescu)
Orice exerciţiu hermeneutic este un test-despre-cum-este-cu-putinţă-altceva. Exegeza este neapărat de natură duală, fiind o lectură-scriere, o cazanie, deci pe undeva o caznă, flacăra care înfierbântă până la fierbere lamura, argintul curat, carevasăzică lămurit. Cheia hermeneutică nu este un sistem, obligatoriu fals prin însăşi logica lui adormitoare, ci o sumă de repere la care ajungi prin facultatea aceea uitată a intelectului care e intuiţia, salt al spiritului spre adevărurile esenţiale care n-are nimic în comun cu raţionamentul ticăit, prea contabilicesc adesea. E o dez-văluire a ceea ce e dincolo de semnificant, fireşte nefiind mai puţin, cum spuneam, o încercare-despre-cum-este-cu- putinţă-textul-însuşi.
Fără a avea pretenţia ierarhizării inefabilelor, vom spune că hermeneutica textului sacru n-ar fi ceea ce este în câmpul cultural românesc fără scrierile lui Vasile Lovinescu. Şi vom adăuga, sentenţios şi fără teama de a şoca spiritele înguste, că autorii textelor sacre româneşti sunt Petre Ispirescu, Ion Creangă şi mulţii, neştiuţii povestitori din jurul focului ce-a ars milenii şi secole în vatra acestui neam. Poveştile, baladele, doinele şi cimiliturile lor au fost înmormântate în cărţi, formă perversă a uitării prin scris. O parte din ele încă se mai spun în casele celor care cred că puiul învaţă să fie om de la Făt-Frumos şi de la Ileana Cosânzeana, nu de la Counter Strike şi Age of Empires.
“Every morn and every night
Some are born to sweet delight
Some are born to sweet delight
Some are born to endless night.”
(William Blake, Auguries of Innocence)
Jean Anouilh/Ennui spunea odată că tragedia e un lucru odihnitor: ştii dintru început că nu mai e nici o speranţă. Desigur, cu condiţia să ştii că ai de-a face cu o tragedie. În teatru e cu putinţă, mergi la Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, de pildă, şi-ţi scrie mare pe afiş: dramă comică. Dacă te duci la Ruy Blas, e dramă romantică. Filmele sunt însă de acţiune, romantice, ştiinţifico-fantastice, thriller, horror… Dar nu tragedii. Sofocle şi Corneille n-au făcut filme. Ce păcat!
Pelicula Dead Man a lui Jim Jarmusch este, la un anume nivel, o tragedie. Nu o catastrofă, sau un accident, sau orice alt sens greşit mai atribuim noi azi acestui cuvânt. Este un film fără happy end, în care eroul este sacrificat conform unor rituri străvechi, precreştine, pentru purificarea nefericirii noastre. A fost calificat drept “film psihologic”, un fel de traistă în care intră tot ce urcă mai sus de nivelul broaştei în cinematografie, tot ce se abate de la clişeele cunoscute. În realitate, el este mai înainte de orice un film “suprapsihologic”, o poveste despre tot ceea ce psihologia trece sub tăcere: Sinele. Atman. Dead Man este istorisirea unui drum iniţiatic, a găsirii sensului suprem. Un basm cinematografic.
Undeva la începutul proiecţiei, ni se dă un avertisment: William Blake spune într-o conversaţie că părinţii lui au murit de curând, iar logodnica “s-a răzgândit”. Există în semantica filmelor extrem-occidentale o conjuraţie privind suprimarea familiei eroului. Marile personaje cinematografice sunt în afara oricăror legături familiale, sunt nişte oameni singuri, în căutarea fericirii şi a iubirii eterne. William Blake e orfan, şi are deja experienţa dragostei, despre care nu ştim însă dacă a fost fericită sau nefericită. Pentru un observator atent, avertismentul abaterii de la reţetele comerciale este deja formulat.
De Vasile Lovinescu am dat pe o trecere de pietoni, şi pot
să vă spun şi unde: în Iaşi, pe strada Ştefan cel Mare. Era prin 1993, cred, şi
mă preumblam de vreun ceas cu Constantin Pricop, actualul decan al Facultăţii
de Litere, lector pe vremea aceea, şi-i hermeneutizam un basm. Asta după ce-i
spusesem că basmele au sens, că sensul lor e adesea neaşteptat, pentru că mitul
se deghizează, îi place să umble ca jumătate de om călare pe jumătate de iepure
şchiop, sau ca un tâmplar care le povesteşte oamenilor că în nefericire e
ascunsă o imensă fericire.
Eh, şi basmul acela chinezesc e foarte simplu, genul de
fabulă tâmpiţică numai bună să ţină de cald Logosului. Adică un tigru vine la
motan şi-i zice cu tupeu maxim: învaţă-mă să vânez. Motanul îl primeşte şi-l
învaţă o grămadă de lucruri: cum să pună capcane, cum să se furişeze în spatele
prăzii, cum să muşte acolo unde sângele palpită şi să strângă până când se
scurge viaţa cu totul. Eh, şi când trainingul e gata, tigrul îl întreabă pe
motan dacă l-a învăţat totul, şi primeşte asigurarea că da. Totul, totul? Da,
totul. Şi se aruncă tigrul spre motan, cu gândul să ia un aperitiv. Moment în
care urcă maestrul în copac şi astfel scapă.
