Regulamentul de ordine interioară al miracolelor

Părintelui meu, Laurenţiu, 

cu care n-am putut stabili astăzi 

dacă a scrie acest text constituie 

o încălcare a duminicii sau nu, 

nici dacă scrierea lui este o muncă 

ori e ceva de altă natură,

enigmatică  

Două dintre miracolele Domnului Iisus Hristos, relatate în Evanghelia lui Luca, ne vorbesc despre vindecări făcute în ziua de Shabbat: vindecarea omului care avea o mână uscată (Luca 6, 6-11) şi vindecarea femeii care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă (Luca 13, 10-17). Par trase la indigo, dacă n-ar fi întrebarea privind facerea de bine pe timpul zilei de odihnă din prima şi acuzaţia de făţărnicie adusă rabbinului din a doua am spune că este aceeaşi întâmplare cu actori schimbaţi. Dar sare în ochi reacţia de mânie, autentică sau contrafăcută, pe care iudeii o au atunci când, din punctul lor de vedere, se încalcă o injoncţiune sacră.

Orice religie funcţionează pornind de la un număr de reguli, iar iudaismul nu făcea excepţie. Pe lângă cele zece porunci ale Decalogului, Talmudul şi Ghemara, scrieri închegate după distrugerea Templului din Ierusalim, vorbesc despre 613 miţvot, sau porunci. Numai că strălucirea acestei religii n-o dau regulile şi cei care le îndeplinesc şi atât, ci profeţii, drepţii şi sfinţii lui Israel, adică excepţiile. Regulile sunt osatura religiei, excepţiile sunt carnea, frumuseţea şi parfumul. Pogorât în poporul ales, Iisus Logosul este excepţia absolută, aşteptată dar pentru mulţi imposibil de intuit, e revărsarea harului venit să umple cu viaţă regulile uscate.

În pofida tuturor prevederilor, Iisus respectă regulile mozaice: este circumcis, merge anual de Paşte la Templu, aduce jertfă, învaţă limba textului sacru, citeşte textele în comunitate sub îndrumarea unui rabbin. Iisus este un bun evreu, cu toată rigoarea pe care o presupune acest lucru. Conduita lui, adusă în biserica zilelor noastre, este una cât se poate de precisă: rugăciunea de dimineaţa şi de seară, Sfânta Liturghie duminicală, posturile de peste an, la care se adaugă miercurea şi vinerea, opritul lucrului în timpul duminicilor şi al sărbătorilor cu cruce roşie, studiul Evangheliei şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi. Într-o primă etapă, excepţia ne învaţă un lucru simplu: regulile sunt bune şi trebuie respectate.

Cum să recunoşti un om după trei semne fără greş

Rabbi Ilai, în Erubin 65b, ne-a lăsat nişte vorbe tare şugubeţe: “Bărbatul îl putem recunoaşte în funcţie de trei lucruri: după cupă, după pungă şi după mânie.” În ebraică, succesiunea celor trei semne dă naştere şi unui joc de cuvinte: după kos (cupă), după kis (pungă), după kas (temperament, mânie). Rabbi Ilai trebuie să fi fost, atunci când a pronunţat aceste cuvinte, pradă unui episod de tandreţe cu barba lui revărsată peste piept. Gestul trecerii mâinii ca un pieptene printre firele lungi, iarăşi şi iarăşi, constituie cel mai vechi ritual exterior asociat gândirii pe care lumea l-a înregistrat vreodată.

Cel mai mare credincios (comentariu la Talmud)

Cu ani în urmă, un ţăran m-a întrebat dacă ştiu care-i cel mai mare credincios. Pic degrabă la teste din astea, aşa că nu m-am obosit să gândesc. Care? zic. Hoţul, îmi răspunde, pentru că de fiecare dată când merge la furat îşi face cruce şi spune “Doamne, ajută.” Dau, zilele astea, în tratatul talmudic Berachot, de o frază similară: “Hoţul îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor în momentul în care se pregăteşte să fure din casa cuiva.” (63) Sunt vaccinat demult împotriva admiraţiei pentru înţelepciunea populară. De fapt, o înţelepciune difuză creată de geniul unui popor, oricare ar fi el, e doar o prejudecată păguboasă. Cred că există înţelepciune la capătul unui drum care începe cu aprehensiunea sacrului şi se termină cu sacralizarea fiecărui gest, fiecărui gând, fiecărei bătăi a inimii. Iar această stare excepţională de sfinţenie există netulburată de ignoranţa şi răutatea endemice.

Atunci când numai eleganţa face diferenţa (pornind de la un proverb din Talmud)

În Talmudul din Ierusalim, Ioma 38, Rabbi Ben Azai spune: “Vei fi chemat după numele tău, vei fi pus în locul care ţi-este destinat, şi nu ţi se va da decât ceea ce-ţi aparţine. Nimeni nu se poate atinge de ceea ce este destinat altuia, şi niciun regat nu are contact cu altul, nici măcar cât grosimea unui fir de păr.” Să punem mâna pe râşniţa de cafea şi să măcinăm uşurel boabele bine prăjite. Pe un foc mic, cel mai mic, să punem ibricul din alamă cu apă. Durează câteva minute, o eternitate pentru cel care-şi produce cafeaua la espressor, dar ce diferenţă între a face şi a produce cafeaua. Să recitim uşurel fragmentul: suntem chemaţi după numele nostru, nu după altul, ajungem în locul nostru, nu în al altuia, primim ceea ce ne este destinat doar nouă, nimănui altcuiva.

Când trebuie lămurit textul sacru (comentariu la Talmud)

Probabil că adagiul care apare cel mai des în Talmud este: “Scripturile folosesc limbajul oamenilor.” Apare şi-n Berachot, şi-n Sanhedrin, şi-n Maccoth, şi-n Baba Metzia, şi-n multe alte locuri. Îl folosesc toţi rabbinii iar Moise Maimonide îl pune la baza tuturor demersurilor sale exegetice din Ghidul rătăciţilor, repetându-l ori de câte ori are ocazia. Celor care-şi dedica viaţa textului sacru trebuie că li se repetă acest adevăr atât de des încât până la urmă sigur încep să reflecteze la el. Cum este limbajul oamenilor? Ştim cu toţii că este pâslos, ceţos, neclar, tulbure, bolovănos, mlăştinos, buruienos. Adică, aşa cum suntem noi, mai precis ilogici, incongruenţi, asimetrici, absurzi. Pe cale de consecinţă, dacă scriitura Scripturii foloseşte limbajul oamenilor, atunci nu poate fi decât toate acestea, de la pâsloasă la absurdă, trecând prin tulbure şi ilogică.

Preţul făcutelor (comentariu la Abodah Zorah)

Există în Talmud, Abodah Zorah, 17b, o frază interesantă: “Dacă mânuiesc sabia, nu pot cultiva cunoaşterea; dacă mă ocup de cunoaştere, nu pot câtuşi de puţin să mânuiesc sabia.” De fapt, literal textul este următorul: “Dacă om de sabie nu om de carte; dacă om de carte nu om de sabie.” Cuvintele sunt atribuite lui Rabbi Eleazar ben Perata, şi le-ar fi rostit atunci când a fost acuzat că a nesocotit interdicţia ocupanţilor romani de a transmite învăţătura sacră. “De ce ai învăţat pe oameni legea şi ai devenit tâlhar?” Doctorul legii a spus atunci că cele două afirmaţii se contrazic reciproc, pentru că una arată falsitatea celeilalte, căci ştiinţa şi profesiunea armelor sunt ocupaţii incompatibile.