Frânturile zilei (CLXV)

Despre necesitatea oralităƫii în predania sacră şi despre reaua utilizarea a cuvântului scris, în fond, despre superioritatea unei culturi orale în raport cu cultura scrisă, Moise Maimonide are un fragment adânc lămuritor: „Tu ştii că chiar Legea tradiƫională nu era altădată deloc redactată în scris, din cauza acestui dicton atât de răspândit în poporul nostru: „Cuvintele pe care ƫi le-am spus prin viu grai, nu-ƫi este permis să le transmiƫi prin scris” (Guittin 60b). Şi aceasta era o prevedere extrem de înƫeleaptă cu privire la lege; căci se evitau astfel inconvenientele în care s-a căzut mai târziu, fracƫionarea opiniilor, obscurităƫile care se aflau în exprimarea scriitorului, eroarea în care cădea acesta, neunirea dintre oameni, care se divizau în secte, şi în cele din urmă incertitudinile legate de practică.”

Aşadar, predania se făcea oral pentru ca maestrul să-l poată urmări pe ucenic, să vadă semnele priceperii şi să gradueze învăƫătura în funcƫie de posibilităƫile intelectuale şi spirituale ale aspirantului. Pe de altă parte, ucenicul avea posibilitatea să vadă mai mult decât transmiterea unui mesaj, el vedea chiar transmiƫătorul, iar virtutea avea un suport uman vrednic de imitat. Nicio carte, oricât de bine scrisă, nu poate înlocui această relaƫie. Şi nicio carte, oricât de bine scrisă, nu poate suplini achiziƫiile anterioare pe care le presupune înƫelegerea ei şi pe care, probabil, cititorul le ignoră.

Ceea ce am obƫinut prin abandonarea culturii orale este, într-o măsură mult mai mare decât ne-am putea imagina, haos şi dezordine.

Frânturile zilei (CLXIV)

Philosophia perennis: Nu există decât un singur Dumnezeu, care s-a revelat în tradiƫii diferite, în moduri accesibile oamenilor cu mentalităƫi profund diferite. Dacă vrei să-L înƫelegi pe Dumnezeu din altă tradiƫie, trebuie să decodezi câmpul mentalităƫilor mai întâi. Apoi totul devine accesibil. Nu simplu, ci accesibil, a nu se confunda.

Nu există decât o singură religie, nepieritoare, de la începutul timpurilor şi până la sfârşitul veacurilor. Doar culorile ei sunt locale. Nu există decât un singur text sacru, în diferite forme şi limbi. Cel care înƫelege temeinic unul dintre ele, le înƫelege pe toate şi fără să le fi deschis. Asta înseamnă că suntem toƫi, indiferent de rasă şi tradiƫie, fraƫi. Fiecare om este într-o relaƫie de identitate profundă nu doar cu aproapele său, ci şi cu departele său.

Există un număr finit de idei corecte, care alcătuiesc tezaurul imuabil al omenirii. Originale şi indefinit de multe sunt doar contrafacerile acestora. Înƫelegerea ideilor autentice înlătură minciuna, care nu este decât un voal ce maschează dar şi aderă la adevăr, în absenƫa căruia nicio minciună n-ar putea supravieƫui. Ideile autentice sunt atât de puternice încât realizarea lor interioară este suficientă pentru a ne scoate de sub vârtejul iluziei. Să trăieşti întreaga viaƫă pentru împlinirea uneia dintre ele este mai mult decât simpla mântuire, este descoperirea împărăƫiei lui Dumnezeu aici pe pământ.

Nu-i nimic propriu-zis de făcut, nimic de corectat, nimeni de îndreptat. Tot ceea ce ar trebui să ne preocupe este efortul spiritual centrat pe propria persoană. Acesta este cel mai dezinteresat şi cel mai eficient altruism: cel ce se sfinƫeşte pe sine, sfinƫeşte toată lumea, tot universul şi tot ceea ce este dincolo de el. Dacă vrei o lume mai bună, începe cu tine, continuă cu tine, sfârşeşte cu tine.

Acesta este pragul philosophiei perennis. De aici se merge spre evreul Moise Maimonide, musulmanul Ibn Arabi, catolicul Meister Eckhardt, ortodoxul Dionisie Areopagitul, păgânul Plotin, buddhistul Nagarjuna, hindusul Shanckaracharya. Spre fiecare pe rând, dacă se poate. Sau numai spre unul, dar bine. Ei sunt stăpânii cheilor.

Frânturile zilei (CLXIII)

Şi totusi, repet, chiar nu vreƫi să vedeƫi că în România mai mult de jumătate din salariaƫi muncesc pe salariul minim? Felicitări dacă puteƫi vedea situaƫia la nivel macroeconomic, ca nişte zei ai economiei, am cea mai sinceră admiraƫie pentru cei care domină neîncetat situaƫia de undeva din spaƫiul cosmic. Spaƫiul cosmic al României, e de la sine inteles.. Dar, domnilor zei, n-aƫi putea coborâ cu hârzobul din cer până la bugetul viermilor care trăiesc pe aceste meleaguri cu salariul minim? Aveƫi idee cam ce copilărie are fiul unui cuplu care traieşte în mizeria asta organizată pe care o numim cu ipocrizie salariul minim pe economie?

În fapt, e o existenƫă sub pragul european al sărăciei, că despre asta vorbim, despre oameni care muncesc şi continuă să rămână săraci. Despre oameni care aleg între a plăti încălzirea sau un pic de mancare. Nu vă înfioară statisticile despre săracia care s-a aşternut peste ƫară de când bugetul ne este facut de FMI? Nu vă vine să urlaƫi când auziƫi că peste 50% din copiii acestei ƫări sunt în situaƫie de excludere socială din cauza sărăciei extreme? Ştiƫi că există copii la oraş care nu au parte niciodată de fructe? Aƫi avut vreodată în faƫă un elev care leşină de foame? Şi voi sunteƫi cuprinşi de supercalifragilisme ideologice în legatură cu uşurarea mizeriei acestor nefericiƫi?

În Germania secolului XIX s-au dat legi care au facut protecƫie socială. Nu le-au dat socialiştii, nu le-a dat patronatul, nu le-a obƫinut lupta sindicală. Le-a dat un batran conservator ale carui aere dictatoriale au intrat în manualul de istorie: Otto von Bismark. Deci politicul, nu fantasma pieƫei libere. Nu văd de ce acuma ar fi diferit. O companie ca amazon.com, cel mai mare retailer din lume, şi-a mutat serviciile de relaƫii cu publicul în Romania. Au concediat occidentali care lucrau cu 2000 de euro şi cărora le ofereau toata aparatura, pentru a angaja români buni vorbitori de limbi străine, cu calculatoare şi linii de internet proprii. Salarizarea? Sub 25% faƫă de occidentali. A scăzut exigenƫa angajatorului? Nici cât o unghie. A scăzut productivitatea angajatilor? S-au impus standarde şi mai exigente. A crescut însă un lucru: profitul. Afara de lege nimic nu ne va apăra de lacomia profitului.

Eu aş fi supraîncântat ca aceste creşteri ale salariului minim să fie făcute de virtuƫile creştine ale patronilor. Adică aceştia, pioşi, să inƫeleagă că nu pot avea colaboratori fericiƫi dacă abia au cu ce să-şi plăteasca facturile, dacă se îmbracă prost, mănâncă prost şi-şi cresc în sărăcie copiii. Aş vrea ca patronii să priceapă că politica lor salarială a depopulat România şi este una dintre cauzele majore ale crizei de resurse umane. Aş vrea, dacă se poate, să realizeze că toată bogăƫia nu te face nici să mănânci cu două guri, nici să bei cu două gâtlejuri, nici să simƫi o plăcere care să nu fie accesibilă oricăruia dintre muritori. Aş vrea ca fiecare patron să descopere că va părăsi lumea asta în patru scanduri, ca şi portarul, femeia de serviciu şi căcănarul marii lor afaceri. Dacă se poate. Dacă nu, atunci să crească salariul minim prin decret, periodic. De pedepsele pentru prostie, lăcomie şi exploatare se ocupă Altcineva.

Frânturile zilei (CLXII)

Astăzi am fost pe punctul de a comite o grozăvie, lucru pe care-l regret, deşi nu s-a concretizat. Şi-mi pare rău cu atât mai mult cu cât nu-mi pot explica ce anume m-a împins spre nesăbuinƫa de a plănui cumpărarea a două perechi de pijamale. În carouri. Dintr-un material plăcut la pipăit al cărui nume oribil l-am izgonit pentru totdeauna din memoria mea. Pe când le vizualizam şi mă pregăteam să le plătesc, ipostaza mea de viitor burghez de interior, cu tabieturi fixe şi mici manii de animal care-şi ƫine mizantrop propria companie m-a scurtcircuitat greƫos, cu aceeaşi senzaƫie de refuz cosmic pe care ƫi-o dă contactul temporar cu o emisiune de ştiri televizate fără împământare. Am fugit, am fugit ca şi cum aş fi fost în pericol să contractez fără clauze un amestec letal de scleroză, demenƫă şi rugine, iar în cele din urmă mi-am găsit liniştea într-o pereche de pantaloni de interior, nedogmatici, lăsând nelămurită problematica bluzei, în acord cu starea tranzitorie pe care trebuie s-o conştientizeze fiecare om pe lumea aceasta.

Frânturile zilei (CLXI)

Când era tânăr, într-o vreme, era atât de sărac încât n-avea decât cărţile din raniţă şi hainele de pe el. Nu-l deranjau aceste lucruri, ori mai bine zis absenţa lucrurilor, nici puţina mâncare, cât absenţa unui “acasă” conceptual pe care să-l poată ataşa unui loc în jurul căruia să graviteze concentric elementele din care îi era compusă viaţa. Şi atunci a luat decizia de a numi “acasă” un metru în jurul corpului lui, nemaifiind astfel nicăieri străin ori departe.

Când şi-a luat prima casă, s-a gândit că pentru copilul lor e mai bine să aibă un reper, să nu trăiască traumele mutărilor succesive din chirie în chirie. El şi-a scos cărţile din raniţă, erau deja extraordinar de multe cărţi în raniţa aceea, multe dintre ele acolo unde nu te-ai fi aşteptat să le găseşti, pe un suport magnetic. I-a plăcut casa aceea ca un liman pe care-l găseşti frumos şi bun chiar dacă-i noroios, ori te tai în scoici, ori trebuie să te fereşti de stânci. Şi chiar era frumos şi bun: nu există nimic mai bun decât o casă pentru a fixa în planul fizic conceptul de “acasă”.

Când şi-a luat pământul de la ţară, mai mult şi mai bun decât tot pământul pe care nu l-a avut şi nu l-a iubit neamul lui de orăşeni, s-a minunat ani la rândul de hectarele acelea de cer pe care le primise cadou pe lângă cele de ţărână, nevenindu-i să creadă că “acasă” ar putea fi deschis vântului şi zăpezilor, caniculei şi noroaielor. În fiecare fir de iarbă, pe creanga fiecărui copac, în furtună şi-n ger, el s-a găsit în ale lui, deschizându-şi uşa “acasei” lui conceptuale şi căprioarelor, şi iepurilor, şi vulpilor, şi ţărcilor, şi stăncuţelor, şi şerpilor.

Acum, că şi-a luat casa cea nouă şi mare de la oraş, ca să fie în lărgime familia numeroasă, şi cărţile puse în două rânduri în bibliotecă, ori adunate în teacuri direct pe parchet, s-a poticnit. Unde e acasă? În casa veche, în casa nouă, ori pe pământul de la ţară? Acolo unde a locuit în ultimii zece ani, acolo unde va locui de acum înainte, sau acolo unde evadează din oraş? Prea multe case sunt ca nicio casă: un metru în jurul corpului lui va fi de acum încolo “acasă”. Cum a fost când era sărac şi fericit, la fel trebuie să fie şi acum, când este bogat şi fericit.

Frânturile zilei (CLX)

Haideţi să vă spun cum a fost când s-a întâlnit Tradiţia cu Modernitatea. Periodic se întâlnesc, dar asta o ştiu eu, cred c-am văzut-o, sau am auzit-o, asta n-aş putea spune cu precizie, a trecut destul de mult timp de atunci încât să scot amintirea asta de la murături, acrişoară şi plină de vitamine, ca orice poveste adâncă. Trebuşoara s-a petrecut într-o biserică, loc unde Tradiţia îşi găsise refugiu şi se cuibărise straşnic, gândind că poate supravieţui, drămuindu-şi fiecare răsuflare, până la sfârşitul lumii, printre ritualuri şi odăjdii, vegheată de ochi de sfinţi cu retina flotantă. Modernitatea a venit sub forma unei mămici cu un copilaş mic, spre împărtăşănie din sângele şi carnea Avatarului. Modernitatea are copita despicată, coarne răsucite şi coadă cu pămătuf pe care vai şi-amar dacă ţi-o trece în glumă pe la nas, că te ţine strănutul o săptămână şi încă o noapte întreagă, de te lasă cu creierii zmuciţi în cap şi ochii dincolo de orbite. Dar poate, dacă împrejurările o cer, să ia şi chipul unei mămici cu carte de identitate şi cenepeu în regulă, cu fustă mai jos de genunchi şi batic pe cap, în braţe cu un copil căruia îi curg mucii din nara stângă.

În faţa preotului, Modernitatea a scos o linguriţă de plastic. Probabil vă imaginaţi că armele sunt doar ceea ce ştiţi voi despre arme, că trebuie să aibă o margine tăioasă ori să scuipe gloanţe sau să otrăvească aerul. Lucrurile pot fi, atunci când împrejurările o cer, cu mult mai subtile: în duelul acesta, arma a fost o linguriţă de plastic de unică folosinţă, una din acelea cu care nici n-are rost să-ţi foloseşti privirea ca s-o frângi, ajung două degete. Modernitatea s-a uitat în ochii Tradiţiei şi a argumentat că aşa e mai igienic, că nu-i normal să fie folosită o singură linguriţă la atâţia oameni, timp de ani şi ani, că microbii nu ţin cont de locul sfânt. O linguriţă de plastic inofensivă împotriva uneia din argint. O preasmerită linguriţă din plastic, gata să se jerfească după împlinirea misiunii prin aruncarea la pubelă, împotriva unei trufaşe piese din metal preţios, negreşit purtătoare de germeni şi bacili periculoşi.

Troglodirea Sa a refuzat. Nu. Tradiţia îşi impune troglodirea, ea vine din grota platoniciană şi trebuie să ne reamintească faptul acesta simplu, că electricitatea n-a schimbat cu nimic povestea iniţială, suntem într-o grotă şi confundăm realitatea cu umbrele proiectate pe pereţi de urechile noastre prea lungi. Nu. Fără argumente, fără dezbateri, fără explicaţii, fără negocieri. Nu. Modernitatea a plecat bombănind, considerând că împărtăşania e prea riscantă şi nu se merită. Cerul s-a cutremurat din temelii în timpul acestui război cosmic care nu a luat pentru martorii atenţi mai mult de treizeci de secunde, măsurate în timpul nostru terestru. Dar acolo, sus, unde lucrurile au greutatea, şi culorile, şi savoarea lor nepieritoare, firmamentul s-a fisurat urât de tot pe la toarte şi de-a lungul curcubeului. Iar dacă, în zilele, lunile, anii sau secolele ce urmează, n-o să ne cadă la niciunul tăria cerului în cap, pentru cutezanţa linguriţei de plastic care a cutezat să-şi măsoare forţele de unică folosinţă cu o linguriţă de argint care toată viaţa ei a cărat de la potir spre însetate şi înflămânzite guri Trupul şi Sângele Lui, este pentru că un popă erou a ştiut să rezume toată dogmatica şi toate vieţile sfinţilor în cea mai scurtă punere la punct pe care a primit-o vreodată Modernitate: NU.

Frânturile zilei (CLIX)

În momentul de faţă, civilizaţia noastră dispune de o singură oglindă pe care nu ne-am construit-o noi înşine: imigraţia din afara Europei. Ca maştera cu sufletul otrăvit din basmul Fraţilor Grimm, întrebăm şi noi: “Oglindă-oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din univers?” Şi de fiecare dată ne astupăm repede urechile pentru că, în sinea noastră, ştim dinainte răspunsul. Nu-i adevărat, nu suntem rasişti, nu într-un sens iraţional, inexplicabil. Singurul lucru care ne-a mai rămas este uzul deplin al raţiunii, în numele căruia am sacrificat demult misterele Tradiţiei. Asemeni curvelor bătrâne care se vor seducătoare, vrem ca noii-veniţi să se topească de admiraţie în faţa noastră, să-şi lepede pieile lor islamice şi să devină totuna cu gazdele. Iubirea noastră nu se mai poate exprima decât sub forma devorării celuilalt. Neîncrederea lor, rezistenţa lor, încăpăţânarea lor ne scrijeleşte sufletul, ne preschimbă fardurile în noroaie şi părul rar în cioturi de pădure arsă. Dacă ar fi cu putinţă am sparge oglinda pe care imigranţii ne-o întind cu fiecare privire pe care ne-o aruncă, oglinda din ochii lor. De undeva, din hăul mărunt al concentrării noastre decrepite, se zbate bănuiala că imigranţii sunt răzbunarea amară a sufletului nostru minţit în secole de vagabondaj spiritual.