Prăpastia dintre şcoala românească şi lumea în care trăim

În furtuna de comentarii stârnită zilele trecute de articolul De ce şcoala nu te pregăteşte pentru viaţă, apărea ca un leitmotiv reproşul: dar despre şcoala inadecvată societăţii noastre n-ai nimic de zis? Uneori era formulat tranşant, cum fac eu acuma, adesea însă trebuia dedus dintr-o acuzaţie pe care am receptat-o în nenumărate rânduri şi mai înainte: inutilitatea celor mai multe dintre conţinuturile transmise actualmente prin programele şcolare. Cei care gândesc aşa văd în şcoală o formă de schizofrenie socială, un muzeu al ideilor şi al practicilor anacronice, o colecţie de apucături şi năravuri revolute. Un soi de muzeu cu pretenţii în actualitate şi impact pentru viitor. Celor care cred că şcoala românească se află într-un profund dezacord cu societatea modernităţii târzii mă alătur, într-o anumită privinţă, şi eu. Dar să vedem despre ce este vorba.

Elevilor mei le spun adesea că ar trebui să salute televizorul atunci când ajung acasă. Poate pare o glumă, se râde copios, se mai fac ochii mari, însă nu este. Pentru cei mai mulţi dintre adolescenţii de azi, efectul formator al televizorului este cu mult mai pregnant decât cel al familiei şi al şcolii la un loc. De fapt, şi pentru adulţi televizorul este reperul cultural fundamental, din simplul motiv că cel mai puternic colportor de imagini a încetat să ne mai afecteze cultura, a devenit chiar cultura noastră. Contemplarea deversării de imagini începe pentru cei mai mulţi cu mult înaintea începerii şcolii, ocupă mai mult timp decât şcoala şi devine încetul cu încetul paradigma concepţiei noastre cu privire la informaţie. Pentru simplificare, atunci când în acest text vom face referire la televiziune, vom subînţelege toate tehnologiile care transmit conţinut televizabil, faptul că mai nou tinerii preferă să-l asimileze prin intermediul internetului neschimbând câtuşi de puţin valabilitatea afirmaţiilor care urmează.

Inadecvarea dintre şcoală şi lume se simte de la prima comparaţie: între un documentar de pe Animal Planet (alegem o ipostază nobilă a televiziunii, suntem generoşi, nu luăm emisiunile lui Capatos/Măruţă) şi o lecţie de istorie în sala de clasă distanţa este colosală. Deşi ambele sunt dedicate educaţiei, copiii ar alege în număr covârşitor să se uite la documentar. Problema nu ţine de temă în sine, ritualurile de împerechere ale felinelor mari sunt la fel de puţin relevante pentru ceea ce înţelegem prin viaţă reală ca şi revoluţia lui Oliver Cromwell. Alegerea este condiţionată de mediu şi de metode. E greu de imaginat o lecţie de istorie, oricare ar fi ea, care să nu fie axată pe un discurs raţional, construit gradual în jurul unui adevăr şi al unor dileme, cu referiri la alte discursuri similare numite lecţii, cu căutări fastidioase ale sensurilor, cu semne de întrebare la final. O lecţie de istorie este prin definiţia ei serioasă, cu conţinut, obligând la ceea ce Walter Ong numeşte “gestionarea analitică a cunoaşterii”. Imaginile sunt puţine şi subordonate cuvântului.

Ei bine, documentarul despre ritualurile de împerechere ale felinelor mari e, înainte de orice, imagine şi abia apoi cuvânt. Este, dintru început şi până la sfârşit, spectaculos. Nu presupune nicio achiziţie prealabilă, nici măcar exerciţiul susţinut al lecturii. Nu există niciun raţionament, niciun argument, puţinul conţinut intelectual este subordonat aspectului emoţional. Nici măcar nu trebuie să ştii de ce felinele nu sunt canide, sau care sunt felinele mici. Vocea prezentatorului nu-şi permite nicio digresiune, nicio aluzie, nicio construcţie figurată. De la un capăt la celălalt, gratificarea privitorului este cea emoţională. Principalul argument în favoarea acestui tip de educaţie este însă cel al spectaculosului.

Înainte de a şti să citească, înainte de a avea ocazia să aprecieze şi să iubească şcoala, copiii de după revoluţia din 1989 sunt plonjaţi în societatea spectacolului. Putem spune că, într-un anumit sens, lumea s-a aruncat furibundă spre televizor după 1989, pentru că exact funcţia lui spectaculară fusese anihilată în deceniul al nouălea al secolului trecut. Dacă generaţia mea a citit mult, n-a fost pentru că ar fi fost mai deşteaptă decât cea care îi urmează, ci pentru că n-a avut alternative serioase în domeniul vizualului. Astăzi, televiziunile sunt mai importante decât orice instituţie culturală naţională, decât orice bibliotecă, decât orice academie. Mai importante decât familia însăşi, de aceea sugerez salutarea televizorului ca pe o persoană umană. Cronologic vorbind, deprinderile pe care le formează televizorul la copii au loc înaintea celor pe care le conferă şcoala. Adesea, cu tristeţe trebuie s-o spunem, şcoala se trezeşte în faţa unui fapt împlinit, pe care nu-l mai poate contrazice. De exemplu, dacă astăzi avem în şcoală copii a căror atenţie este subminată, nu există niciun program educaţional care să restabilească această funcţie.

Desigur, a fost o vreme când şcoala era un tărâm magic, un loc unde copilul evada dintr-o realitate cotidiană opresantă. În istoria pedagogiei româneşti, momentul acela coincide cu colectivizarea şi impunerea în etape a învăţământului obligatoriu. Când tata era bătut de comunişti ca să se treacă “la colectiv”, când mama îl trimitea în picioarele goale prin roua dimineţii să pască oile pe imaş, când copilul bea apă din călcătură de vacă, şcoala era o expresie a paradisului, cu atât mai mult cu cât formula făţiş promisiunea plecării la oraş, departe de sărăcia şi samavolniciile de la ţară. Numai că vremea aceea a trecut de mult, iar astăzi copiii sunt hiperstimulaţi de tehnologie: tabletă, telefon mobil, calculator etc. Chiar dacă mulţi profesori cred că talentul actoricesc ar trebui considerat parte a talentului pedagogic, chiar dacă unii sunt înzestraţi cu suficient umor ca să destindă atmosfera în timpul lecţiilor, şcoala nu va fi nici măcar atât de spectaculoasă cât un buletin de ştiri.

Profunda senzaţie de inadecvare pe care o oferă şcoala românească provine din aceea că cei mai mulţi dintre profesorii ei şi suma covârşitoare a cunoştinţelor pe care le adăposteşte şi transmite provin din ceea ce Neil Postman numeşte Epoca Tiparului, iar elevii şi lumea înconjurătoare se află de multă vreme în Epoca Showbizului. Sunt două modele de societate cu organizare, viteză, exigenţă şi forme de răsplată diferite. Tragicomedia pe care o trăim anual la examenele naţionale şi la bacalaureat, ilustrată atât prin rezultatele dezamăgitoare cât şi prin gustatele colecţii de perle, provine din faptul că, pentru cei mai mulţi dintre elevi, şcoala rămâne până la capăt o terra incognita, spaţiul în care ei rătăcesc 12 ani fără să-i deprindă regulile şi fără să se simtă în el vreodată acasă. În şcoala românească, cei mai mulţi dintre elevi nu sunt exploratori fascinaţi, ci exilaţi posaci.

Poate cu asta trebuia să începem, cu siguranţă aici trebuie să ajungem: copiii. Cei de azi sunt pur şi simplu altfel decât tot ce-a fost până acum, niciun manual de pedagogie nu scrie despre cum este această generaţie puternic traumatizată. Avem copii a căror atenţie, concentrare şi motivaţie sunt disturbate până la anulare. Aproape că nu are sens să ne punem problema dacă sunt inteligenţi sau nu, pentru că inteligenţa lor este încuiată într-o cameră a cărei cheie n-o mai găsim. Vorbesc aici despre copii imposibil de urnit în procesul educaţional, aflaţi în stare de neatenţie cronică, cu o rezistenţă psihică deficitară, care practic renunţă la cea mai mică dificultate, etern nemulţumiţi, anxioşi, trândavi, cu dificultăţi obiective în demararea şi finalizarea sarcinilor, cu memoria de lucru dramatic afectată. Copii cu grave probleme de caracter, care nu-şi asumă niciun eşec, pentru tot ce li se întâmplă fiind vinovat altcineva. Ştiu, în urmă cu vreo douăzeci de ani, ceea ce scriu eu acum ar fi părut distopic. Pentru ei şcoala, care pentru bunicii lor era un loc al evadării şi al salvării, este un spaţiu carceral.

În urmă cu câţiva ani, la o clasă de care-mi amintesc şi acum cu drag, am pus o întrebare unei eleve excepţionale: cât timp aloci navigării pe internet în fiecare zi? Olimpiade la matematică, concursuri de la care se întorcea cu premii, media zece la toate materiile, inclusiv la a mea. Niciuna. Nu am nici măcar adresă de mail, mi-a răspuns. Dar televizor? Deloc, nu avem televizor acasă. Era în faţa mea unul din ultimii copii crescuti normal în România lui 2010, neîndoielnic foarte inteligentă, dar mai ales educată corect din familie. Dar câtă inteligenţă nu se pierde în acest moment prin supraexpunere la tehnologie şi imagine, adică prin proasta educaţie? Mă îngrozesc. Am trecut de la un popor care îşi pierdea geniile prin imposibilitatea de a le oferi accesul la cunoaştere la un popor care-şi tâmpeşte geniile cu jocuri video, iresponsabilitate şi cultură nihilistă.

Şcoala românească se află acum într-o imensă tragedie: aceea ce a nu mai avea cui transmite bagajul de care dispune. Şi aici intervine reforma învăţământului. Două curente se bat şi-şi clamează ştiinţa de a o înfăptui: primul se concentrează mai cu seamă pe formă, cel de-al doilea pe conţinut. Formaliştii consideră că forma în care se transmite adevărul nu ar fi de natură să afecteze esenţa acestuia. Dacă stai să-i asculţi, matematica ar putea fi transmisă pe ritmuri de rap, chimia ar putea fi toată subiect de show TV, iar literatura română ar putea fi cunoscută prin intermediul ecranizărilor cinematografice. Tabăra cealaltă, care crede că trebuie lucrat mai întâi de toate la conţinuturi, poate fi recunoscută prin acuzaţiile constante privind apoplexia programei şcolare, care ar trebui descongestionată. Fireşte, diferite niveluri de întrepătrundere sunt inevitabile.

Nu ştiu dacă aţi citit cu atenţie începutul paragrafului anterior. Vă reamintesc: “şcoala nu mai are cui transmite bagajul de care dispune”. E o afirmaţie cu caracter statistic, care nu exclude excepţii notabile. E o stare de dezolare care n-are legătură cu şcoala, ci cu lumea în care trăim. Oricât ne place să ne imaginăm şcoala ca un sistem izolat, realitatea e că nu-i decât unul din multele vase comunicante influenţate de şi care influenţează la rândul său întregul. Desigur, putem reforma şcoala pentru a masca această tristeţe, la urma urmei asta facem de douăzeci de ani, cerem elevilor să ştie din ce în ce mai puţin şi acoperim neştiinţa lor cu note mari, din ce în ce mai mari. Poate că niciodată n-au avut elevii note mai mari, aproape invers proporţionale cu cunoştinţele lor, ca astăzi. Numai că ne pregătim să distrugem şcoala pentru a o face mai bună pentru elevii noştri. Desigur, putem s-o facem şi pe asta, ne-am dezindustrializat, am vândut aproape orice se numea ramură economică strategică, ne vindem pădurile şi pământurile arabile, o parte semnificativă a forţei noastre de muncă e pierdută pentru totdeauna, de ce n-am arunca în aer şi ce-a mai rămas din şcoala românească?

Ei bine, există suficiente motive fundamentale pentru care ar trebui să nu încercăm să racordăm şcoala la societatea actuală. Să lăsăm şcoala cum este ea, ba şi mai bine, să aducem înapoi greaca veche şi latina, să facem istorie temeinică, cronologică, cu idealuri şi eroi, literatură universală şi tot “balastul” la care am renunţat în ultimii ani crezând c-o să ne luăm zborul spre al şaptelea cer al fericirii. Să construim caractere în egală măsură cu inteligenţe. Să lucrăm la cauzele pentru care copiii se simt disconfortabil la şcoală, sarcină care priveşte fiecare părinte în parte, deci întreaga societate românească. România încă mai are resurse umane să-şi revină din marasmul în care Uniunea Europeană şi globalizarea au aruncat-o. Un proverb african spune: “E nevoie de un sat întreg ca să educi un singur copil”. Cu alte cuvinte, o societate bolnavă nu trebuie să aibă pretenţii de miracole de la şcoala ei. Nu transferând copiilor noştri deresponsabilizaţi fiţele noastre de consumatori îi vom pregăti pentru şcoala românească. De fapt, ca să spun un secret, şcoala nu e obiect de consum, la fel cum nici inteligenţa nu este, nici dragostea şi nici mântuirea. Toate acestea presupun schimbări ale personalităţii, adaptări, ajustări, explozii, îmbobociri, înfloriri şi fructe ale omului.

Dincolo de societatea spectacolului, mai există o Românie a lucrului temeinic de care avem nevoie şi singura cu care putem supravieţui. Nu o vedeţi decât rareori la televizor, e plină de oameni buni şi care-şi fac treaba. Este mai ales România oraşelor mici şi a satelor încă vii, în care am norocul să trăiesc. Dacă vi se pare că visez, am o singură întrebare: să zicem că aveţi nevoie de o intervenţie chirurgicală, iar în faţa voastră se află doi specialişti: primul, un băiat de gaşcă, cu fizic de playboy, la curent cu toate gadget-urile, care vă asigură că va fi aproximativ. A făcut şcoală hipermodernă, a învăţat să-şi exprime opiniile şi mai cu seamă i s-a inoculat ideea că aproximativ este foarte bine. Al doilea, un nene cu faţă de tocilar, plictisitor până-n măduva oaselor, maniac al perfecţiunii. A făcut o şcoală învechită în care i s-a repetat până la saţietate că bine înseamnă de fapt destul de prost, că ţinta lui ar trebui să fie foarte binele. Cui vreţi să-i încredinţaţi salvarea voastră?

Nu am îndoieli în privinţa alegerii, însă ştiţi că cel care urmează să vă opereze şi-a folosit intens capacitatea de a memora, ba chiar a transformat lucrul cu memoria proprie într-o artă cu nimic mai prejos decât artele marţiale? Că raţionamentele şi judecăţile lui s-au finisat încetul cu încetul la şcoala maeştrilor anatomiei şi ai chirurgiei, cu mulţi ani înainte ca el să aibă ocazia să-şi manifeste gândirea critică? Că dezvoltarea lui profesională s-a făcut departe de distracţii, în biblioteci şi laboratoare, într-o asceză a studiului şi a dăruirii care singură este capabilă să vă salveze? Înainte de a vrea să distrugeţi şcoala pentru a o face mai bună pentru lume, gândiţi-vă că s-ar putea ca într-o zi să aveţi nevoie de roadele ei.

România nu are luxul de a importa creiere din ţările unde învăţământul continuă să fie serios şi apreciat: India, China, Egipt, deci lumea a treia.  Adică din acele ţări unde şcoala este o oază de fericire şi promisiunea unei lumi mai bune. De aceea România nu-şi poate distruge învăţământul, aşa cum au făcut ţările bogate ale lumii. Nici măcar instalatori, dulgheri şi frizeri nu ne permitem de aiurea, trebuie să-i facem aici, dintr-ai noştri. De aceea e nevoie nu de reformă, ci de o restaurare a şcolii, inclusiv a acelor segmente distruse de politrucii noştri. Aşa cum este acum, şcoala încă face ceea ce spunea Cicero că este datoria educaţiei: îl eliberează pe tânăr de tirania prezentului. A racorda şcoala la prezent nu este nici pe departe un ideal, ci un coşmar de care ar trebui să ne ferim.