Iconarul

S-a născut într-o familie de ţărani însărăciţi. N-ar fi fost ei lipiţi pământului, avuseseră câteva hectare de pădure şi vreo două ogoare, dar comuniştii le-au luat tot. Le-au luat şi tatăl pentru vina de-a fi fost secretarul ţărănist al primăriei. L-au dus la puşcărie, cu alţi politici. A rămas mama să-l crească şi pe el şi pe fraţi, cu acul şi aţa. Nu i-a plăcut la porumb, îi era urât şi plângea să-l lase acasă. Nu era bun de câmp. Nici cu vacile nu se omora. Nu era bun de animale.  Citea câine-câineşte, calcula cu greşeli. În general, toţi erau de acord că nu e bun de nimic special. Când punea însă mâna pe creion şi pe hârtie, putea desena orice avea în faţă. Şi poze de prin abecedar, şi copaci, şi şopârle. Orice, cu fidelitate. Profesorul de desen s-a dus la ţaţa Aglăiţa să-i spună să dea băiatul la oraş, să-l facă pictor. Ţaţaia înţelegea partea cu plecatul la oraş, toţi copiii trebuie să fugă de sărăcia aceea de deal sterp pe care nici viţa-de-vie nu creşte cum trebuie, dar de ce pictură? Cum aşa, poate ieşi meserie din pictură? În sat, nimănui nu-i trecuse prin cap să deseneze ceva vreodată în afara şcolii.

În mintea ei de femeie de la ţară, orice era mai bun decât să-ţi creşti copiii cu acul şi aţa. I se rupea inima de foamea copiilor, care terminau pâinea de la poartă până la prispă. Orbise la o vreme de la cusut şi plângea că-i vor muri copiii de foame, pentru că Ion venise acasă, dar apoi îl luaseră din nou la puşcărie, şi n-avea altă nădejde decât de la Dumnezeu. Strânsese şapte preoţi ca să-i facă Sfântul Maslu, să vadă din nou, şi-a văzut chiar din seara aceea, până la sfârşitul vieţii ei, spre 86 de ani. Deci credea în miracole, dar nu credea în pictură. Băiatul ei va merge la oraş, va munci în construcţii pe undeva şi nu va îndura sărăcia din sat. Aşa că n-a studiat pictură, la început n-a studiat aproximativ nimic.

La oraş, partidul i-a pierdut urma în aglomeraţie. Nu mai era fiul unui deţinut politic, era  proletar. A făcut liceul la seral, în cizme de cauciuc, după zilele de şantier. În armată a huzurit, scria cel mai caligrafic din unitate. De fapt, din univers. Copia cu fidelitate corespondenţa oficială şi o punea în cutia poştală. Apoi pleca să vadă un film. N-a prins nicio zi de instrucţie, n-a pus mâna pe nicio armă. Era soldatul cu stiloul şi foaia de hârtie.  Nu-şi bătea capul cu ce anume scria, de fapt nici nu scria, el desena literele. Apoi a mai făcut studii, gândindu-se uneori c-ar trebui să dea la pictură. N-a îndrăznit, i-au spus mai mulţi că n-are imaginaţie. Picta cu fidelitate tot ce vedea, problema e că dacă nu vedea, el nu mai putea picta nimic.

Mai târziu, a învăţat să deseneze blocuri, cămine culturale şi hale. Şi să le calculeze devizele, cu rotunjire. Un fel de aritmetică distractivă, pentru că nu putea greşi, trebuia doar să ţină minte când se rotunjeşte cu plus şi când cu minus. A mai pictat câteva tablouri, până într-o zi când a decis să nu mai persiste, pentru că oricum nu mai conta. Învăţase cât de mult contează banii în viaţă, iar pictura nu aducea bani. Se poate trăi şi fără pictură. Se poate şi fără vocaţie. Şi aşa nu era pictor, era doar un copiator fidel, fără imaginaţie. Întrebat într-o zi ce rămâne din viaţa lui, a răspuns, simplu: doi băieţi. Peste talant se aşezase un strat gros de pământ, deasupra căruia creşteau buruienile.

Banii, banii, banii. Există două lucruri care se mişcă la fel de sacadat în lumea asta: motoarele şi banii. A descoperit motoarele. Era foarte bun cu motoarele, foarte fidel. Maşinile, i-au plăcut maşinile. Şi banii. Viaţa a început să toarcă precum un motor bine întreţinut. Oboseală multă, bani, motoare. Aşa au trecut pentru el anii, sacadat. Zece ani n-a mai pus mâna pe penel. Apoi, încă zece ani. Şi încă zece ani. Ideea însăşi de pictură s-a zdrenţuit în mintea lui, s-a estompat, laolaltă cu toate regretele posibile. Până când n-a mai rămas nimic.

Într-o zi, pe când trecuse deja de şaizeci de ani, a intrat într-o biserică. Făcea asta cu regularitate, doar că acuma intra pentru prima data într-o biserică în care se restaura pictura. S-a închinat, s-a uitat în sus şi a rostit: Aş putea cumva să vă ajut? Meşterii l-au privit, toţi mai tineri ca moşul cu păr alb care tulburase liniştea. L-au văzut, i-au dat un penel şi i-au spus: Ai grijă numai să nu cazi de pe schelă. Cu coada ochiului însă l-au studiat. Moşul slab, cu faţa uscată, cu degete lungi, descărnate, cu unghii prelungi de vampă, ţinea penelul corect. Tuşa era cum trebuie să fie. Lucra perfect. Ai mai făcut asta? l-au întrebat. Demult, în altă viaţă. Nu-şi mai putea aminti.

L-au dat jos şi nu l-au mai lăsat să lucreze. I-au adus acolo, în biserica din Ardeal, materiale ca să facă o icoană: lemn, pensule, culori, ulei. I-au explicat puţin, apoi l-au lăsat de capul lui. Moşul s-a gândit la tot ce ştia el, la ce-i era lui mai drag, şi l-a ales pe Sfântul Mina. El, care nu făcuse o zi de instrucţie militară în viaţa lui, a ales să picteze un sfânt militar, în cămaşă de zale, cu suliţă, cu scut, cu sabie în teacă. Sfântul care aduce înapoi lucrurile pierdute şi-i pedepseşte pe hoţi. Sfântul care îndreptează lucrurile strâmbe. Meşterii n-au mai coborât de pe schele să-i zică nimic, nu avea rost. Moşul copia, cu fidelitate, modelul ce i s-a dat. Pe bucata de lemn de fag, icoana  prinse a se dedubla încetişor, migrând de pe o bucată de lemn pe alta. Moşul nu întreba nimic, nu glumea, nu era încordat. Uneori părea că se roagă cu buzele, dar era greu de ştiut.

După câteva zile, le-a zis c-a terminat.   S-a ridicat şi-a dat să plece. Meşterii l-au oprit şi i-au zis să ia şi icoana cu el, e a lui, doar el a făcut-o. N-a vrut, o făcuse acolo, să fie pentru biserică. Meşterii au insistat, până la urmă i-au băgat-o în plasă. L-au mai întrebat o dată de unde a învăţat să picteze icoane, el le-a răspuns că n-a mai pictat aşa ceva vreodată, că oricum n-a mai pictat decât demult, când era copil, că el e şofer şi atâta. A luat încurcat icoana. Câteva săptămâni mai târziu a dat-o preotului din sat, s-o pună în altar. Preotul a luat-o, a mângâiat-o, şi-a făcut cruce, a pupat mâna Sfântului şi a dus-o în locul de taină.

El a mai trăit o vreme după aceea, ca la câteva luni. A căzut la pat şi s-a scurs ca o lumânare, până când chipul i s-a transformat în piele galbenă şi os. L-am înmormântat într-o zi ploioasă dintr-un an pe care nu mi-l mai amintesc, nici nu mai ştiu dacă era primăvara sau toamna. Ştiu doar c-a plouat straşnic când s-a isprăvit slujba, de-am stat toţi sub streaşină, cu el culcat lângă noi. Şi cred că toţi erau grăbiţi în biserica aia să plece o dată, să mănânce de sufletul celui ce-a murit flămând, şi apoi să mai facă ceva în ziua aceea, să n-o piardă cu totul la mort. Numai eu cu frate-meu ne gândeam c-aşa a fost tata, ieşea ultimul din casă întotdeauna, verifica apa, gazele şi curentul, să nu se consume. Afară ploua şi tata făcea turul icoanelor din biserică, să nu se consume vreuna.

Cât a fost asfalt până la groapă, lumea a mai mers cum a mai mers. Ultima sută de metri a fost alunecuş rău, că plouase bine şi se pregătea să mai plouă. Şi tata ăsta se găsise să-şi facă groapa în pantă, mergeau toţi de-a berbeleacul, se mai ţineau de-o balustradă, se mai ţineau unii de alţii. Numai eu şi cu frate-meu, mătăhăloşi, ne-am ţinut pe picioare. În groapă, tata s-a mai botezat o dată, de-atâta apă. Când toţi au plecat, am făcut mâinile căuş şi m-am rugat să-l primească şi să-l odihnească Dumnezeu în ale Lui. Iar căuşul mi s-a umplut de lacrimile ploii, şi-n lacrimile tatei mi-am spălat lacrimile eu. În ziua aceea m-am gândit, iar gândul de-atunci se mai abate din vreme în vreme în mintea mea, că Dumnezeu, pentru care cantitatea sigur nu contează, la ruga Sfântului care priveşte lumea în altarul unei bisericuţe din Moldova, îl va fi trecut în rândul credincioşilor Săi iconari.

Peste o sută sau două de ani începând de azi, când amintirea mea şi-a ta se vor fi trecut din lume, o gânganie îşi va croi drum în bucata de lemn pe care anevoie se va mai vedea chipul moşului cu părul alb. Uscată de vremuri, în tăcerea micului altar, icoana va pocni în răstimpuri a ospăţ de cariu, şi făina fagului fin va începe să cearnă a ploaie. Nevăzute de nimeni, zeci de insecte se vor sătura din pomana ce mortul şi-a pregătit-o sieşi în biserică, şi toate vor spune într-un gând: “Să fie de sufletul robului lui Dumnezeu, Constantin!”