Ahmad Ibn ‘Atâ Allâh al-Iskandarî, Cuvintele de înţelepciune (recenzie)

În secolul VI după Hegira (sau secolul XIII după Hristos) a trăit în Egipt Ahmad Ibn ‘Atâ Allâh al-Iskandarî (pe scurt: Ibn ‘Atâ Allâh), al treilea maestru al ordinului sufit Shadhilyya, unul dintre numeroşii şeici care au întrunit în persoana lor precizia juriştilor şi extazele sfinţilor, aspectele exoterice şi esoterice ale islamului. S-a născut de altfel într-o familie de fuqahâ’ (specialişti în şari’ah) şi a primit o formaţie completă în diferite ştiinţe islamice, vocaţie pe care a onorat-o la rândul lui predând dreptul musulman la Universitatea Al-Azhar din Cairo. La şaptesprezece ani l-a întâlnit pe şeicul Abû l-‘Abbâs al-Mursî, eveniment bulversant pe care-l va descrie în lucrarea Latâ’if al-minan ca pe o “convertire” exemplară în măsură să ilustreze exemplul fiinţei pornite în căutarea Sinelui.

 Cel care avea să ia partea sufiţilor în disputa iscată împotriva acestora de Ibn Taymiyya, a lăsat o operă ale cărei dimensiuni nu au nimic pletoric. Lesne de înţeles, dacă stăm şi ne gândim că maeştrii precedenţi ai ordinului nu lăsaseră decât imnuri religioase. Întrebat de ce nu redactase niciun tratat despre sufism, Abû l-Hasan al-Shâdhilî, fondatorul confreriei la care avea să adere secole mai târziu René Guénon, a răspuns: “Discipolii mei îmi ţin loc de cărţi.” Ce nevoie ai să înnegreşti pergamente când posezi ştiinţa şi puterea rară de a scrie direct în inima ucenicilor… Ştim că Ibn ‘Atâ Allâh ne-a lăsat primul tratat sistematic despre invocaţia Numelui lui Dumnezeu (dhikr), precum şi un tratat despre Numele lui Dumnezeu. Însă, de departe, el este şi astăzi foarte popular printre sufiţi datorită unei culegeri de aforisme: Al-Hikam (Paroles de sagesse / Cuvintele de înţelepciune)…

 Se vorbeşte în mediile dedate în ale literaturii cu care suntem contemporani despre “fragmentul postmodern”. Se insinuează chiar în mediile academice că rădăcinile acestei specii literare ar fi pe undeva pe la Friedrich Schlegel cu ale lui Fragmente critice. Sau, prilej de erudiţie stufoasă, unii împing rădăcinile încă şi mai încolo, la Chamfort, la Shaftesbury şi la La Rochefoucauld. Sursa scriiturii fragmentariste se află însă în scrierile religioase, fie că vorbim despre “capetele” Filocaliei, fie despre apoftegmele marilor sufiţi, fie despre Ecclesiastul.