duminică, 7 ianuarie 2018

Frânturile zilei (CLXVII)

Hehehe, pe vremea în care încă nu apăruse fertilizarea in vitro, femeile care nu puteau avea prunci se rugau mult-mult la Doamne-doamne să le dea şi lor, şi Doamne-doamne se ocupa de problemă, dar nu personal, ci prin intermediul unui pustnic în poveştile creştinilor, sau al unui derviş în folclorul islamic, care se implica prin intermediul unui fruct, de regulă o rodie, fructul fertilităţii, pe care stearpa o mânca, aruncând cojile la o iapă, ori la un alt animal, şi toată lumea se înmulţea peste aşteptări. Acuma, ceaca-paca, te duci şi dai bani mulţi, că doctorii n-au ce face cu rugăciunile tale, după cum nici Dumnezeu n-avea ce face cu banii tăi, şi se rezolvă. Fără călugări/dervişi, fără fructe de import, furnizezi ovulele şi gata, treaba se rezolvă în laborator, eficient, igienic, ştiinţific. Am înţeles că sunt nişte pagube colaterale, ceva embrioni supranumerar care se aruncă, precum sâmburii de rodie de altădată, dar nu există progres fără costuri, nu?

luni, 1 ianuarie 2018

Frânturile zilei (CLXVI)

Revelionul l-am petrecut cu nişte mitocani şi pot spune că a fost cea mai mitocănească petrecere din ultimii vreo 50 de ani. Neamuri: naşul şi naşa de cununie a cumnatului şi cumnatei, fratele şi cumnata naşei de cununie a cumnatului şi cumnatei, idem (adica mai era un frate cu nefasta lui), sora naşei de cununie (mai vreƫi?), la care veniserăm noi, socrii şi cumnatul cu cumnata. În casa mitocanului intri când vrei tu dar aveam să aflu că pleci când vrea el, adică pe la o bucată de noapte. Somn de Prut prins la vremea asta, iepure sălbatic băiƫuit cum se cuvine, cârnaƫi şi friptură porcească, o şampanie franƫuzească din Reims prin care ne-am încuscrit instantaneu cu toƫi regii Franƫei, vinuri moldoveneşti dulci ori seci, rachiu de tescovină dublu rafinat, prăjituri şi tort cu frişcă. La jumătate dintre mâncăruri ne-am uitat lung şi ne-am imaginat cum ar fi să le mâncăm, doar că nimeni nu şi-a mai pus stomacul cu ele. Nişte mitocani.

Semn de înaltă civilizaƫie, în sufrageria compusă din: mobilă din lemn masiv, canapele din piele masivă, oameni masivi şi mâncare masivă, nu se afla nicio plasmă. Au şi plasmele sentimentele lor şi trebuie menajate. Dacă ar fi fost acolo, ar fi trebui să asiste neputincioase la distracƫia noastră: a cântat gazda, a cântat şi naşul: balade, urături, cântece de cătănie şi de ocnă, romanƫe. S-a recitat Eminescu. N-am bătut din palme, n-am plâns, nu ne-am pupat, n-am dansat. Nişte mitocani, cum ziceam. Când nu s-a cântat, s-a improvizat liber, şi-a ieşit bine, de nu ştiai când se face cântecul mitocăneşte ori când ne vine din vechimea mitocănească. Nu s-au făcut bancuri, nu s-a înjurat prieteneşte, n-a existat nicio aluzie la nimic aluziv.

La masă erau ofiƫeri de grăniceri, fermieri, pescari, profesori, muncitori în Italia, bucătari, pensionari, pădurari. Din economie de spaƫiu, fiecare mergea pe cumul de funcƫii: bucatar + pensionar, grănicer + fermier s.a.m.d. De la grănicerul-pescar am aflat că novacul e unicul peşte care are două feluri de carne: cea roşie, care musteşte de grăsime, foarte greu de mâncat, şi cea albă, uscată, superbă. Că somnul de Prut e lung şi uscat şi incomparabil mai bun decât cel de crescătorie. Grăjdarul de la hipodromul din Italia, acum pădurar, mi-a vorbit despre caii de rasă. Profesoara despre dragostea ei pentru Mitoc, satul de la graniƫa cu Basarabia, locul unde mitocanii zburdă liberi şi le trece Prutul nu doar pe lângă sat, ci prin suflet, pentru că Prutul nu este doar o apă curgătoare, este un blazon de nobleƫe şi un element de identitate. Nişte mitocani cum rar mai găseşti, de piatră să fii şi te îndrăgosteşti de ei. Şi se spune mitoceni, nu mitocani, să n-avem vorbe, da?

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLXV)

Despre necesitatea oralităƫii în predania sacră şi despre reaua utilizarea a cuvântului scris, în fond, despre superioritatea unei culturi orale în raport cu cultura scrisă, Moise Maimonide are un fragment adânc lămuritor: „Tu ştii că chiar Legea tradiƫională nu era altădată deloc redactată în scris, din cauza acestui dicton atât de răspândit în poporul nostru: „Cuvintele pe care ƫi le-am spus prin viu grai, nu-ƫi este permis să le transmiƫi prin scris” (Guittin 60b). Şi aceasta era o prevedere extrem de înƫeleaptă cu privire la lege; căci se evitau astfel inconvenientele în care s-a căzut mai târziu, fracƫionarea opiniilor, obscurităƫile care se aflau în exprimarea scriitorului, eroarea în care cădea acesta, neunirea dintre oameni, care se divizau în secte, şi în cele din urmă incertitudinile legate de practică.”

Aşadar, predania se făcea oral pentru ca maestrul să-l poată urmări pe ucenic, să vadă semnele priceperii şi să gradueze învăƫătura în funcƫie de posibilităƫile intelectuale şi spirituale ale aspirantului. Pe de altă parte, ucenicul avea posibilitatea să vadă mai mult decât transmiterea unui mesaj, el vedea chiar transmiƫătorul, iar virtutea avea un suport uman vrednic de imitat. Nicio carte, oricât de bine scrisă, nu poate înlocui această relaƫie. Şi nicio carte, oricât de bine scrisă, nu poate suplini achiziƫiile anterioare pe care le presupune înƫelegerea ei şi pe care, probabil, cititorul le ignoră.

Ceea ce am obƫinut prin abandonarea culturii orale este, într-o măsură mult mai mare decât ne-am putea imagina, haos şi dezordine.

Frânturile zilei (CLXIV)

Philosophia perennis: Nu există decât un singur Dumnezeu, care s-a revelat în tradiƫii diferite, în moduri accesibile oamenilor cu mentalităƫi profund diferite. Dacă vrei să-L înƫelegi pe Dumnezeu din altă tradiƫie, trebuie să decodezi câmpul mentalităƫilor mai întâi. Apoi totul devine accesibil. Nu simplu, ci accesibil, a nu se confunda.

Nu există decât o singură religie, nepieritoare, de la începutul timpurilor şi până la sfârşitul veacurilor. Doar culorile ei sunt locale. Nu există decât un singur text sacru, în diferite forme şi limbi. Cel care înƫelege temeinic unul dintre ele, le înƫelege pe toate şi fără să le fi deschis. Asta înseamnă că suntem toƫi, indiferent de rasă şi tradiƫie, fraƫi. Fiecare om este într-o relaƫie de identitate profundă nu doar cu aproapele său, ci şi cu departele său.

Există un număr finit de idei corecte, care alcătuiesc tezaurul imuabil al omenirii. Originale şi indefinit de multe sunt doar contrafacerile acestora. Înƫelegerea ideilor autentice înlătură minciuna, care nu este decât un voal ce maschează dar şi aderă la adevăr, în absenƫa căruia nicio minciună n-ar putea supravieƫui. Ideile autentice sunt atât de puternice încât realizarea lor interioară este suficientă pentru a ne scoate de sub vârtejul iluziei. Să trăieşti întreaga viaƫă pentru împlinirea uneia dintre ele este mai mult decât simpla mântuire, este descoperirea împărăƫiei lui Dumnezeu aici pe pământ.

Nu-i nimic propriu-zis de făcut, nimic de corectat, nimeni de îndreptat. Tot ceea ce ar trebui să ne preocupe este efortul spiritual centrat pe propria persoană. Acesta este cel mai dezinteresat şi cel mai eficient altruism: cel ce se sfinƫeşte pe sine, sfinƫeşte toată lumea, tot universul şi tot ceea ce este dincolo de el. Dacă vrei o lume mai bună, începe cu tine, continuă cu tine, sfârşeşte cu tine.

Acesta este pragul philosophiei perennis. De aici se merge spre evreul Moise Maimonide, musulmanul Ibn Arabi, catolicul Meister Eckhardt, ortodoxul Dionisie Areopagitul, păgânul Plotin, buddhistul Nagarjuna, hindusul Shanckaracharya. Spre fiecare pe rând, dacă se poate. Sau numai spre unul, dar bine. Ei sunt stăpânii cheilor.

vineri, 29 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLXIII)

Şi totusi, repet, chiar nu vreƫi să vedeƫi că în România mai mult de jumătate din salariaƫi muncesc pe salariul minim? Felicitări dacă puteƫi vedea situaƫia la nivel macroeconomic, ca nişte zei ai economiei, am cea mai sinceră admiraƫie pentru cei care domină neîncetat situaƫia de undeva din spaƫiul cosmic. Spaƫiul cosmic al României, e de la sine inteles.. Dar, domnilor zei, n-aƫi putea coborâ cu hârzobul din cer până la bugetul viermilor care trăiesc pe aceste meleaguri cu salariul minim? Aveƫi idee cam ce copilărie are fiul unui cuplu care traieşte în mizeria asta organizată pe care o numim cu ipocrizie salariul minim pe economie?

În fapt, e o existenƫă sub pragul european al sărăciei, că despre asta vorbim, despre oameni care muncesc şi continuă să rămână săraci. Despre oameni care aleg între a plăti încălzirea sau un pic de mancare. Nu vă înfioară statisticile despre săracia care s-a aşternut peste ƫară de când bugetul ne este facut de FMI? Nu vă vine să urlaƫi când auziƫi că peste 50% din copiii acestei ƫări sunt în situaƫie de excludere socială din cauza sărăciei extreme? Ştiƫi că există copii la oraş care nu au parte niciodată de fructe? Aƫi avut vreodată în faƫă un elev care leşină de foame? Şi voi sunteƫi cuprinşi de supercalifragilisme ideologice în legatură cu uşurarea mizeriei acestor nefericiƫi?

În Germania secolului XIX s-au dat legi care au facut protecƫie socială. Nu le-au dat socialiştii, nu le-a dat patronatul, nu le-a obƫinut lupta sindicală. Le-a dat un batran conservator ale carui aere dictatoriale au intrat în manualul de istorie: Otto von Bismark. Deci politicul, nu fantasma pieƫei libere. Nu văd de ce acuma ar fi diferit. O companie ca amazon.com, cel mai mare retailer din lume, şi-a mutat serviciile de relaƫii cu publicul în Romania. Au concediat occidentali care lucrau cu 2000 de euro şi cărora le ofereau toata aparatura, pentru a angaja români buni vorbitori de limbi străine, cu calculatoare şi linii de internet proprii. Salarizarea? Sub 25% faƫă de occidentali. A scăzut exigenƫa angajatorului? Nici cât o unghie. A scăzut productivitatea angajatilor? S-au impus standarde şi mai exigente. A crescut însă un lucru: profitul. Afara de lege nimic nu ne va apăra de lacomia profitului.

Eu aş fi supraîncântat ca aceste creşteri ale salariului minim să fie făcute de virtuƫile creştine ale patronilor. Adică aceştia, pioşi, să inƫeleagă că nu pot avea colaboratori fericiƫi dacă abia au cu ce să-şi plăteasca facturile, dacă se îmbracă prost, mănâncă prost şi-şi cresc în sărăcie copiii. Aş vrea ca patronii să priceapă că politica lor salarială a depopulat România şi este una dintre cauzele majore ale crizei de resurse umane. Aş vrea, dacă se poate, să realizeze că toată bogăƫia nu te face nici să mănânci cu două guri, nici să bei cu două gâtlejuri, nici să simƫi o plăcere care să nu fie accesibilă oricăruia dintre muritori. Aş vrea ca fiecare patron să descopere că va părăsi lumea asta în patru scanduri, ca şi portarul, femeia de serviciu şi căcănarul marii lor afaceri. Dacă se poate. Dacă nu, atunci să crească salariul minim prin decret, periodic. De pedepsele pentru prostie, lăcomie şi exploatare se ocupă Altcineva.

joi, 28 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLXII)

Astăzi am fost pe punctul de a comite o grozăvie, lucru pe care-l regret, deşi nu s-a concretizat. Şi-mi pare rău cu atât mai mult cu cât nu-mi pot explica ce anume m-a împins spre nesăbuinƫa de a plănui cumpărarea a două perechi de pijamale. În carouri. Dintr-un material plăcut la pipăit al cărui nume oribil l-am izgonit pentru totdeauna din memoria mea. Pe când le vizualizam şi mă pregăteam să le plătesc, ipostaza mea de viitor burghez de interior, cu tabieturi fixe şi mici manii de animal care-şi ƫine mizantrop propria companie m-a scurtcircuitat greƫos, cu aceeaşi senzaƫie de refuz cosmic pe care ƫi-o dă contactul temporar cu o emisiune de ştiri televizate fără împământare. Am fugit, am fugit ca şi cum aş fi fost în pericol să contractez fără clauze un amestec letal de scleroză, demenƫă şi rugine, iar în cele din urmă mi-am găsit liniştea într-o pereche de pantaloni de interior, nedogmatici, lăsând nelămurită problematica bluzei, în acord cu starea tranzitorie pe care trebuie s-o conştientizeze fiecare om pe lumea aceasta.

duminică, 17 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLXI)

Când era tânăr, într-o vreme, era atât de sărac încât n-avea decât cărţile din raniţă şi hainele de pe el. Nu-l deranjau aceste lucruri, ori mai bine zis absenţa lucrurilor, nici puţina mâncare, cât absenţa unui “acasă” conceptual pe care să-l poată ataşa unui loc în jurul căruia să graviteze concentric elementele din care îi era compusă viaţa. Şi atunci a luat decizia de a numi “acasă” un metru în jurul corpului lui, nemaifiind astfel nicăieri străin ori departe.

Când şi-a luat prima casă, s-a gândit că pentru copilul lor e mai bine să aibă un reper, să nu trăiască traumele mutărilor succesive din chirie în chirie. El şi-a scos cărţile din raniţă, erau deja extraordinar de multe cărţi în raniţa aceea, multe dintre ele acolo unde nu te-ai fi aşteptat să le găseşti, pe un suport magnetic. I-a plăcut casa aceea ca un liman pe care-l găseşti frumos şi bun chiar dacă-i noroios, ori te tai în scoici, ori trebuie să te fereşti de stânci. Şi chiar era frumos şi bun: nu există nimic mai bun decât o casă pentru a fixa în planul fizic conceptul de “acasă”.

Când şi-a luat pământul de la ţară, mai mult şi mai bun decât tot pământul pe care nu l-a avut şi nu l-a iubit neamul lui de orăşeni, s-a minunat ani la rândul de hectarele acelea de cer pe care le primise cadou pe lângă cele de ţărână, nevenindu-i să creadă că “acasă” ar putea fi deschis vântului şi zăpezilor, caniculei şi noroaielor. În fiecare fir de iarbă, pe creanga fiecărui copac, în furtună şi-n ger, el s-a găsit în ale lui, deschizându-şi uşa “acasei” lui conceptuale şi căprioarelor, şi iepurilor, şi vulpilor, şi ţărcilor, şi stăncuţelor, şi şerpilor.

Acum, că şi-a luat casa cea nouă şi mare de la oraş, ca să fie în lărgime familia numeroasă, şi cărţile puse în două rânduri în bibliotecă, ori adunate în teacuri direct pe parchet, s-a poticnit. Unde e acasă? În casa veche, în casa nouă, ori pe pământul de la ţară? Acolo unde a locuit în ultimii zece ani, acolo unde va locui de acum înainte, sau acolo unde evadează din oraş? Prea multe case sunt ca nicio casă: un metru în jurul corpului lui va fi de acum încolo “acasă”. Cum a fost când era sărac şi fericit, la fel trebuie să fie şi acum, când este bogat şi fericit.