luni, 2 aprilie 2018

Frânturile zilei (CLXXXI)

Shakespeare este nemilos cu vulgarul, cu hlizeala şi cu prostia. Pe toate trei le găsim îngemănate în Henric al VI-lea într-o recrudescenţă carnavalescă a opincii, o răscoală ţărănească mânată de un foarte oarecare John Cade, pretins bastard de nobil. Mulţimea vrea să ardă arhivele şi judecătoriile, să elimine Parlamentul şi legile, să introducă proprietatea de-a valma. John Cade vrea să fie rege, să dea toate legile şi să ia fecioria tuturor fetelor din regat înainte de măritiş. Iar femeile să aparţină tuturor: “noi ordonăm şi comandăm ca femeile lor să fie atât de binevoitoare, cât inima poate dori şi limba poate cere.”

Petrecerea nebună se limitează la incendii şi asasinarea nobililor cărora nu le pot reproşa nimic decât ceea ce sunt. Condamnarea la moarte a unuia este halucinantă: “Luaţi-l, curăţaţi-l, vorbeşte latineşte!” Magma nestăpânită reproşează apariţia şcolilor de gramatică şi condamnarea sub domnia legii a hoţilor şi-a ucigaşilor care, fiind neştiutori de carte, pentru asta ar fi meritat să trăiască. Climaxul ororii este atins atunci când John Cade cere ca doi nobili să fie decapitaţi iar capetele lor, cocoţate în vârful unor prăjini “să se sărute, căci se iubeau mult când trăiau”.

Printre aburii groşi de destrăbălare acră, zărim cu claritate fantasmele: distrugerea memoriei colective, eliminarea intelectualităţii, eradicarea proprietăţii private, concentrarea puterii legislative într-un singur om fără cenzura tradiţiei (practic, satrapii, oligarhii şi dictatorii antichităţii n-au visat la această libertate), desfiinţarea familiei prin obligativitatea desfrâului. Cu această colecţie de teme, actul IV al celei de-a doua părţi a piesei Henric al VI-lea anticipează galeria ororilor pe care le vor înfăptui aievea revoluţia franceză de la 1789 şi revoluţia bolşevică din octombrie 1917.

duminică, 1 aprilie 2018

Frânturile zilei (CLXXX)

Infailibilitatea Papei este piatră de poticnire şi pentru protestanţi, şi pentru ortodocşi. Nu-mi amintesc să fi întâlnit pe cineva care să nu explodeze indignat şi isteţ, ca unul care scapă când e pe punctul de a fi escrocat. E un cui în scandalul ăsta, un spin care merită cercetat, un surâs al Logosului faţă de umanitatea noastră măruntă. Pentru că nu e pretenţie vană, Papa chiar este infailibil, adică dincolo de orice eroare sau greşeală, indiferent de reacţia comună. Şi nu, nu este o problemă de număr, un sinod al nevrednicilor nu este cu nimic mai bun decât Papa, iar argumentul numărului nu face decât să ilustreze inadecvarea celor care recurg la el.

Fără excepţie, indignaţii se gândesc la omul supus greşelii şi au dreptate, dar numai în raport cu punctul lor de vedere limitat şi neinteresant. Infailibilitatea autentică a Papei nu are nimic în comun cu percepţia celor care o contestă. Este o actualizare a desăvârşirii pe care ne-a cerut-o Iisus Hristos (Matei 5, 48), care nu este un ideal imposibil de atins, ci un scop pe care Papa este chemat să-l ilustreze. Desăvârşiţii sunt infailibili, ei sunt asemenea Tatălui nostru care este în ceruri, ei Îl actualizează pe Dumnezeu pe pământ. Atunci când conclavul cardinalilor se reuneşte ca să-l aleagă pe Suveranul Pontif, ei sunt în căutarea celui desăvârşit dintre ei.

Iar pentru aceasta, Biserica dispune de doctrina creştină, care este desăvârşită. Infailibilitatea Papei decurge din infailibilitatea doctrinei, în raport cu care Papa încetează să mai fie un om, el este o funcţie spirituală. Pretenţia de perfecţiune, desăvârşire, infailibilitate este indiscutabilă atât timp cât nu există abatere faţă de doctrina tradiţională. Acolo unde s-a greşit, a fost întotdeauna o trădare a doctrinei, credinţa greşită că doctrina este datoare să se plece în faţa pretenţiilor veacului. Singurul lucru pe care doctrina trebuie periodic să-l facă este să se explice pe sine în funcţie de percepţia unei epoci, fără să cedeze un fir de păr. Iar cel prin care se face această operă de adaptare a formei, fără să se aducă atingere fondului, este infailibil, indiferent dacă este Papă sau nu.

sâmbătă, 31 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXIX)

Srinivasa Ramanujan este brahmanul care a ales să-şi exprime adoraţia faţă de Dumnezeu în formule şi teoreme matematice. Un adolescent indian, pornind de la două cărţi englezeşti, reconstituie toată matematica de până la el, inventând inclusiv un sistem de notare unic, după care mai scrie câteva sute de intuiţii geniale dintre care o bună parte încă aşteaptă să fie demonstrate. În India nu-l înţelege nimeni, vine în Anglia, la Trinity College, unde învaţă arta demonstraţiei pentru a se face înţeles. Spirit intuitiv, dintr-o civilizaţie care ştie de mii de ani cum să-şi selecteze şi să-şi antreneze sacerdoţii, află în Europa cum să argumenteze analitic ceea ce el vede într-o clipită în timp ce se roagă sau meditează.

Ramanujan vede cu un al treilea ochi, ochiul lui Shiva, trama din care este confecţionată Creaţia. Acolo unde alţii nu trec dincolo de aparenţe, el inspiră şi expiră parfumul eternităţii. Matematica lui e un act de adoraţie: “O ecuaţie nu are pentru mine nicio altă semnificaţie decât aceea a unui gând al lui Dumnezeu.” Teoria numerelor, funcţiile eliptice, fracţiile continue, seriile divergente sunt rugăciunile neîncetate ale brahmanului în care profesorul Godfrey Harold Hardy a intuit matematicianul absolut, egalul celor mai stralucitoare minţi pe care le-au cunoscut europenii. Pentru noi a fost un meteor, o stea căzătoare care n-a avut răgaz să ne explice caietele pline de intuiţii cu care a venit din India.

Dar pe mine mă vizitează o altă idee, una mai copleşitoare decât prezenţa lui Ramanujan la Trinity College. Ramanujan venea din civilizaţia cu cea mai veche memorie a umanităţii. Indienii au traversat toate cele patru Yuga şi au relatări extrem de precise despre fiecare dintre ele, precum şi despre “pragurile” care le separă. Ceea ce pentru noi este mitologie, pentru ei e descriere precisă, chiar dacă nu după “precizia” noastră meschină. Posedă de mai multe mii de ani referinţe legate de formarea pe care trebuie s-o parcurgă un tânăr cu o ascendenţă adecvată pentru a deveni o minte strălucitoare, atât de strălucitoare încât cuvântul “geniu” să fie prin comparaţie aproape o ofensă. Adăugăm un tezaur de ştiinţe pe lângă care ceea ce numim noi îndeobşte filosofie modernă, psihanaliză, psihologie, teologie să pară preocupare de copil de 8 ani.

Poate vi se pare că fabulez, dar eu sunt convins că în acest moment şi întotdeauna există şi au existat în India 1000 de Ramanujan. Fără vreo dorinţă de afirmare în Europa (nici Ramanujan nu avea, pe el l-a mânat aici setea de a găsi cineva care să-l priceapă, ceea ce nu-i acelaşi lucru), cu nimic deosebiţi în exterior de conaţionalii lor, păstrători ai unor tradiţii şi lumini intelectuale ancestrale, ei constituie vârful de diamant al celei mai vechi religii, monument pe lângă care istoricii religiilor din catedrele universitare europene fac figură de câini care latră la o caravană ce le reţine atenţia, dar din care nu pricep nimic şi nici nu-i lasă pe alţii să priceapă. Ramanujan a fost brahmanul care s-a exprimat într-un limbaj pe care noi, europenii, îl conceptualizăm. Cu ceilalţi 999 nici puntea aceasta fragilă de comunicare nu există.

miercuri, 28 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXVIII)

Educaţie sexuală într-o enclavă din oraşul meu dominată de ţigani. Populaţie gălăgioasă şi mizeră, copii care vin la şcoală şi leşină de foame, altminteri loc pitoresc, cu case şi cu un aer patriarhal pe care nu-l poţi găsi în marile oraşe decât dacă te duci la cinema şi vezi un film despre un oraş cu case şi aer patriarhal. Se prezintă o tăntică cu pregătire medicală, gata să le medicalizeze elevilor educaţia sexuală. Dacă tot au ne-au medicalizat naşterea şi moartea, de ce nu? Polologhia obişnuită, cu sexul este sănătos, cu prezervativul este sănătos, cu avortul este sănătos. Boli cu transmitere sexuală şi cum le putem evita făcând totuşi mult sex sănătos. Ceva savantlâcuri despre sterilet şi pilula de-a doua zi, ca să umplem apoteotic timpul până se sună. Un ţigănuş ridică mâna: “Doamna, eu cred că dacă şade fiecare pe curul lui nu este nevoie de nimic din toate astea.” Iar dacă veţi pleca urechea la ce zic aceşti mai mici fraţi ai Mei, negreşit veţi auzi vocea Mea, spune Cartea.

marți, 20 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXVII)

- Iartă-mă, părinte, pentru că mult am păcătuit.
- Dumnezeu iartă păcatele mărturisite cu căinţă, fiule.
- Părinte, m-am uitat nesfârşit la filme, măcar unul pe zi. Am văzut peste o sută de fotografii zilnic. Mi-am făcut numai în ultima lună peste cincizeci de selfiuri.
 - Şi filmuleţe de pe feisbuc?
- Cel puţin zece pe zi.
- E grav, fiule, mai grav decât mi-aş fi putut imagina. Te faci vinovat de păcatul iconomaniei, al adorării imaginii, păcat împotriva Cuvântului. E un păcat care începe subtil atunci când te uiţi la fotografii cu firul de iarbă în loc să ieşi afară în căutarea firului de iarbă. O treaptă mai sus e atunci când intri în videoconferinţă cu prietenul tău bolnav, în loc să-l vizitezi cu o sticlă de pălincă la spital. Cel mai grav este când vezi ecranizarea deşi ai putea foarte bine să citeşti cartea. Nici pomeneală să te apropii de Trupul şi Sângele Cuvântului, aghiasmă mare şi mulţumiri la Preacurata că nu te-am excomunicat.
- Eventual poate-mi trimiteţi un gif animat cu sfinţia voastră în timp ce împărtăşiţi ceilalţi enoriaşi. Îl pun pe repeat şi încep să meditez la ce-am pierdut.
 - Cu condiţia să închizi ochii, pentru că gândul şi imaginea nu pot coexista în acelaşi consumator. Nu mă impresionează postul tău de carne, lapte şi ouă, tu trebuie să te înfrânezi de la imagini, să devii sărac cu imaginea ca să redescoperi lumea şi Duhul Sfânt. În halul de intoxicare în care te găseşti, nici demonii nu se mai obosesc să te ispitească. Dacă n-ai niciunul din păcatele obişnuite cu care se luptă Biserica de veacuri este pentru că, din cauza abuzului de imagini, ai încetat să trăieşti înainte de a fi murit de-a binelea.

joi, 15 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXVI)

Iluzia democratică a intrat într-o lungă şi plictisitoare agonie. Numele acestei morţi lente, adevărată zombificare, este “deep state” (tradus în limba română prin formula mai puţin fericită “statul paralel”). Până la urmă, vorbim despre intuiţia că jocul democratic este falsificat, că nu alegem oamenii care vor încarna Puterea ci nişte marionete pe care adevăraţii deţinători ai Puterii, autoaleşi, ni le pun la dispoziţie aşa cum oferi câinelui un os de ros sau pisicii un motocel cu care să se joace. Cu suferinţe unei femei rănite în dragoste, realizăm acriţi că totul nu e decât o minciună siropoasă, o poveste convenţională în care n-am fi fost căzut dacă n-am fi consimţit refuzând să ne folosim mintea.

Nu facem decât să ajungem la ceea ce istoricii ştiau demult şi anume la “ocultarea Puterii după revoluţia franceză de la 1789”. În perioada tulbure care a precedat regicidul, şi întotdeauna de atunci până în zilele noastre, adevăraţii deţinători ai iniţiativelor politice s-au aflat departe de lumina reflectoarelor. Pe atunci, erau cei care formulau “ideile noi” şi aveau forţa de a le face acceptate prin sugestie mai întâi la nivelul Parlamentului, apoi al întregii societăţi. Astăzi, Puterea este deţinută în comun de cei care au mijloacele de a propaga mesajele, adică bani şi tehnologie. Pe ei nu-i alege nimeni, nu dau socoteală nimănui şi sunt cei mai interesaţi să întreţină confuzia actuală, în spatele căreia iau deciziile cele mai dictatoriale.

Ca sistem, democraţia este posibilă doar la mulţimi reduse de oameni (o cetate, un sat), care se cunosc, au timp pentru asta şi sunt gata să valideze o acţiune decisă în comun, bună sau fărădelege. În Grecia antică se decidea democratic alungarea cetăţenilor bogaţi, iar averile lor se împărţeau democratic, inclusiv femeia şi copiii. Asta acolo unde democraţia a cunoscut ipostaza ei cea mai splendidă. La scara popoarelor de azi, păpuşa aleasă în rolul de preşedinte este marketizată ca un produs care trebuie vândut într-un număr suficient de mare de exemplare pentru a justifica investiţia în bani şi manipulare. Oricum, nimic nu se pierde, pentru că din cele două produse promovate unul neapărat va fi un succes.

miercuri, 14 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXV)

Democraţia este atunci când nişte băieţi decid ce anume ai voie să alegi tu: Abc sau Cba. Lor le este perfect indiferent, pentru că ei au aceleaşi planuri şi pentru Abc, şi pentru Cba, care nu întâmplător sunt din gaşca lor. Băieţii care decid sunt cei care au banii necesari pentru a finanţa campaniile prin care Abc şi Cba se vor întrece să te convingă pe tine că ei reprezintă ideile zile şi sunt într-un conflict ireductibil. Pe lângă bani, băieţii mai pun la dispoziţie şi canalele de comunicare, proprietatea lor exclusivă, acolo unde o alternativă reală, autentică, nu se va auzi niciodată, pentru că nu se pune problema.

Dacă le este absolut indiferent cine va ieşi la vot, băieţilor nu le este deloc indiferent dacă se votează sau nu. Totul este ca tu, oaie între oi, să te deplasezi ca să pui ştampila, doar aşa funcţionează iluzia numită la mişto “democraţie”, iar dacă n-o faci e grav, pentru că sistemul există cât timp oamenii vor să existe, adică exact cât timp cred în el. Fără vot trebuie inventat ceva şi se pare că n-a mai rămas nimic de inventat, s-au terminat toate ideile politice, oricum cele autentice au fost demult îngropate în cărţi pe carenu stă nimeni să le mai citească.

Aşa că fă bine şi mergi la vot, bla, puterea politică este a ta, îi poţi face pe politicieni să tremure, bla-bla, tu îi legitimezi, tu îi poţi înjura mai târziu, bla-bla-bla, cine nu votează nu este responsabil, ş.a.m.d., ţi se spune orice minciună, eşti linguşit ca un împărat tembel, asta pentru că merge orice, oamenii vor să fie respectaţi şi sunt gata să se mulţumească şi cu parodia deşănţată a respectului, dacă ai fi atent ai observa că băieţii se distrează pe socoteala ta cu relaxarea pe care le-o dă ceaţa în care orbecăi şi noaptea din care nu vrei să te trezeşti.