sâmbătă, 21 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXIV)

Într-o societate tradiţională, fiul duce mai departe moştenirea tatălui, fiica pe a mamei. Dacă tata e vânător, mergi şi tu la mistreţi. Mama nu are propriu-zis o meserie, pentru că are toate meseriile: găteşte, face haine pornind de la lâna, cânepa şi inul brut, educa piticii, are grijă de bătrâni. Nu te poţi sustrage tradiţiei, băiatul nu poate alege altă ocupaţie (excepţie vocaţiile înalte, să nu uităm că nu te faci călugăr sau prelat pentru că tata a fost episcop), iar mama nu caută o meserie care să presupună trădarea familiei. Nedrept? Doar în aparenţă.

De fapt, mecanismul acesta distrus în modernitate a fost cea mai bună soluţie de ocrotire a aptitudinilor. Funcţionează de minune la animalele domestice, şi-a făcut treaba şi la om. Toată lumea ştie că e mai uşor de dresat un câine ai căror părinţi au fost dresaţi, că-şi face mai bine treaba la stână căţelandrul unei perechi de ciobaneşti. Observaţia asta se verifică la toate rasele. Ce naşte din pisică şoareci mănâncă. Fiul plugarului e potenţial plugar, fiul regelui e rege. Modernitatea a răsturnat rânduiala, punând în locul ei ambiţia, pasiunea şi dorinţa.

Urmarea, la 200 de ani de la revoluţia franceză din 1789, o vedem cu toţii. Oamenii se simt buni de orice, tocmai pentru că nu sunt capabili de nimic anume. În ultimii ani ideea de excelenţă a început să se năruiască, aşa încât toată lumea se simte în stare să mediocrizeze în orice domeniu. Meseriile cele mai înalte, care cer pregătire de o viaţă, cum este aceea de şef de stat, sunt date pe mâna unor ageamii al căror singur merit este acela de a fi indus în eroare mulţimile, în urma unor campanii publicitare oneroase. Libertatea de a face orice a devenit o povară, pentru că cei mai mulţi dintre oameni aleg în funcţie de necesităţile temporare ale pieţei, care mâine vor fi altele, şi uite aşa schimbă într-o viaţă 4-5 meserii, iar asta nu e libertate, ci doar paşaportul nostru, al tuturor, spre MEDIOCRITATE.

vineri, 20 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXIII)

Dom’le, ca să ai pretenţia să tunzi un bărbat în cap, de la grădiniţă şi până hăt, după pensie, înseamna că vrei să-l iei în stăpânire. Oamenii liberi au părul lung, indiferent de sex, deci şi bărbaţii. Pe femei le tunzi ca pedeapsă pentru păcate imposibil de exprimat, iar pe bărbaţi dacă vrei să-i văduveşti de intuiţie, adică să faci din ei nişte roboţi raţionali. Simbolurile din vechime acţionează, în ciuda sau indiferent de prostia noastră. De asta tunzi un soldat, un puşcăriaş. Sau un elev. Şi de asta nu tunzi sub nicio formă un poet, un călugăr. Sau un elev.

Fără excepţie, în civilizaţiile decăzute spiritual bărbaţii se tund. Dacă-şi dau şi barba jos (de regulă merg mână în mână), e semn de josnicie şi neruşinare. Când Creangă sfidează vulgul răzându-şi barba (mare măscărici, mare pişicher, dar la el era altă poveste, îl atinsese aripa harului şi se prostea ca să fie acceptabil pentru nebunia contingentă), babele înţelepte duc mâna la gură şi exclamă: Cum, un preot să-şi arate gura ca orice bărbat? Ştiau ele ce ştiau, barba e semnul pudorii masculine, trebuie să meargă mână-n mână cu ochii care nu se ridică asupra femeilor.

În vremurile de renaştere spirituală, adică de sfinţenie pornind de la o revărsare a Duhului, bărbaţii “se sălbăticesc”, adică îşi recapătă frumuseţea de fiare îngereşti, le cresc bărbi şi plete, dar concomitent îşi disciplinează gândurile, manierele şi dorinţele, ilustrând matricea omului primordial, la care nimic nu lipseşte, nimic nu prisoseşte.

marți, 17 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXII)

Dacă am putea face diferenţa dintre frumos şi urât cu certitudinea pe care acestea o conţin, pentru că frumosul este ceea ce este şi e conştient de asta, după cum şi urâtul se perpetuează dincolo de orice iluzii în ceea ce-l priveşte, am fi salvaţi. Nu glumesc, nu acum. Suntem făcuţi să trăim în frumos, din păcate ne putem obişnui cu orice, inclusiv cu urâtul. Suntem slabi, sugestionabili, după o vreme putem numi urâtul frumos, şi frumosul urât. De aceea se spune, pe nedrept, că frumosul are nevoie de educaţie. Dacă simţurile noastre n-ar fi atât de uşor coruptibile, n-ar avea nevoie, am putea sesiza diferenţele intuitiv.

De asta se poartă de vreo 300 de ani un război făţiş împotriva intuiţiei. Înveşmântat întâi de toate cu stindardul raţiunii, facultate a intelectului şi ea, dar inferioară, analitica şi putând îmbrăca forme drăceşti, iar mai nou câteva etaje mai jos, costumat în ţoalele ţipătoare ale emoţiilor, ori de-a dreptul la subsolul senzaţiilor, toate proiectilele care puteau fi zdrobite de meterezele intuiţiei au fost demult lansate. Atunci când urâtul nu convinge, vampirizează timpul, răpind posibilitatea comparaţiei, şi, după o vreme, izbândeşte. Iar rezultatele, vai!, se văd.

Adorăm femei publice care sunt monumente ale urâţeniei, atât la chip cât şi la trup. Feţe lipsite de candoare şi pudoare, podoabe capilare tăiate cum aveau cândva doar penitentele vinovate pentru păcate îngrozitoare, trupuri ce caricaturizează bănuiala fecundităţii. Trăim în locuinţe îngrozitoare, mergem pe drumuri care reprezintă ofense aduse echilibrului dintre noi şi natură. În numele vitezei, ridicată la rang de estetică, ne deplasăm în sicrie pe roţi care au îndepărtat din viaţa noastră unul dintre cele mai frumoase daruri ale lui Dumnezeu: calul. Suntem experţi în forme ale deşertului (asfaltul, betonul, limba de lemn etc), suflarea civilizaţiei noastre usucă şi arde tot ce-i stă în cale. Într-un sublim dar inutil efort al disperării, de ceva vreme ne împăunăm cu titlul de “oameni frumoşi”, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

Suntem vânaţi de cancere neştiuite, ne umflăm ca înecaţii sau ne uscăm de lingori galbene ca ducă-s-ar pe pustii. În ritmul bolilor noastre nu proliferează decât diagnosticele şi drogurile pe care ni le servesc medicii, cu atât mai relaxaţi cu cât sunt mai depăşiţi de situaţie. Tablourile lui Hieronymus Bosch, dacă ne-ar sta la îndemână să putem intra cu totul în ele, ar fi adevărate evadări. De fapt, viermele care ne roade pe dinăuntru este urâtul, parazitul tenace care-şi face treaba indiferent dacă noi pricepem sau nu. Iar de urât, se moare cel mai uşor, dar şi cel mai puţin estetic.

duminică, 15 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXI)

Aha, deci voi sunteţi pescari. Asta înseamnă că vă ocupaţi cu peşte, nu-i aşa? Păi, duceţi barca la adânc şi aruncaţi năvodul să pescuiţi, spune Iisus. Simon, care avea să devină Petru, are obiecţii, dar face precum i se zice. Şi este copleşit: mrejele se rup, peştele este atât de mult încât e nevoie de încă o barcă. Amândouă sunt umplute dincolo de limita prudenţei: “că mai se afundau” (Luca 5: 7) Simon are reacţia normală a cuiva care se întâlneşte cu ironia divină: întâi cade în genunchi cuprins de spaimă, apoi lasă totul în urmă şi fuge. Are intuiţia fabuloasă că de Dumnezeu doar Dumnezeu te poate apăra. De aceea fuge în direcţia bună, pe urmele Mântuitorului.

Dumnezeu nu-i dă nişte peşte, nici peştele de care avea nevoie în ziua aceea, Dumnezeu îl îneacă în peşte, îi dă chiar peştele. Câteva chisoage în plus ar fi scufundat două bărci. Dacă nu era a doua, captura n-ar fi putut fi tăbârcită la mal. Vrei aur? Dumnezeu te poate îngropa în aur. Pământ? Poţi avea pământ cât să nu-l poţi parcurge niciodată în viaţă cu piciorul. Orice vrei, Dumnezeu îţi poate da să te îngroape. În cele ale cantităţii, Dumnezeu poate bascula cu uşurinţă nemăsurarea peste capul celui care se încumetă să ceară neştiind ce vrea. Simon primeşte dintr-o dată mai mult peşte decât poate duce, mai mult decât are nevoie, mai mult decât va primi vreodată.

Acest mai-mult-decât-va-primi-vreodată este amprenta ironiei divine, apostolul înţelege că punctul culminant al vieţii lui de pescar este acolo şi atunci, irepetabil. E ca şi cum ai ajunge ca om în momentul cel mai preţios al vieţii tale de până atunci, având concomitent şi certitudinea că un al doilea mai bun, sau măcar asemănător, nu va mai exista. Simon pricepe, lasă peştele să-l mănânce pescăruşii, să-l împartă oamenii după voie, să putrezească. Îşi lasă viaţa în urmă, pentru una pe care nu o cunoaşte, dar în care cu certitudine nu va fi nevoit să povestească nimănui cum a venit un străin şi era să-i înece cu peşte pe el şi pe prietenii lui, iar el l-a lăsat pe străin să plece în lume.

Frânturile zilei (CXXX)

Realitatea e că singura performanţă de care e capabilă Cristina Tunegaru este să fie urâtă şi atunci când zâmbeşte, lucru, ca să spun aşa, semnificativ. Nu e cea mai urâtă femeie pe care am văzut-o în viaţa mea, cea mai urâtă a fost o nemţoaică care (n-am vrut să sune aşa, jur!) mi-a provocat în prima clipă un stop respirator, un adevărat fenomen, m-a făcut să vorbesc singur şi să mă întreb dacă nu există o lege care să-i interzică expunerea în public, deşi poate că exista, pentru că ne-am văzut în casa unor prieteni comuni, mă rog.

Tunegaru e urâtă în momentele în care orice bestie, orice torţionar, orice parlamentar izbuteşte să aducă a om, putându-ţi vampiriza rezerva de simpatie. În rest, e pe val, a văzut balaurul şi s-a urcat între urechile lui, pe o cheratinoasă placă care (deci, vă rog să mă credeţi c-am făcut eforturi să evit coliziunea!) i-a intrat în fund. Ea nu se luptă, foloseşte un trend mult mai puternic decât energia unui singur om şi care a măturat deja multe prin lume. Acum i s-a pus pata pe Vitoria Lipan, iar Vitoria Lipan trebuie să dispară până şi la amintirea ei, cum trebuie ştearsă şi amintirea Sfintei Parascheva, şi a Ecaterinei Teodoroiu, şi a oricărei ipostaze feminine diferite de piţipoanca tare-n fiţă care se investeşte antropologic în implanturi şi şoping.

De ceva vreme, balaurul atacă Biserica, sfinţii, voievozii, limba română, satul românesc. El se hrăneşte şi creşte din memoria noastră. Când auziţi că învăţământul trebuie să creeze competenţe şi să nu mai solicite memoria, e balaurul. Când îl vedeţi cum se burzuluieşte împotriva “pupătorilor de moaşte” (formă de conservare activă a amintirii antropologiei creştine), e balaurul. Când creează pseudo-festivaluri, false evenimente, comemorări bidon, anexând şi ocupând calendarul sărbătorilor ancestrale, e balaurul. Nu contează care e fantoşa scoasă vremelnic din anonimat, azi e Tunegaru, mâine o să fie altă trompetă. Toate au însă în comun, semn pe chip pentru cine ştie să-l citească, urâţenia diformă.

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXIX)

Se spune că Aleister Crowley, unul dintre cei mai mari vrăjitori conştienţi pe care i-a avut epoca modernă (căruia i se adaugă vrăjitorii inconştienţi, dar despre care nu vom vorbi acum) ar fi avut un fiu, cum altfel?, ilegitim, căruia a catadicsit la un moment dat să-i răspundă la o scrisoare. Adolescentul îşi întreba tatăl ce anume ar trebui să studieze pentru a cunoaşte Omul. Biblia şi Shakespeare, i-ar fi răspuns demonicul părinte, acolo este concentrat tot ce trebuie şi poţi să ştii despre Om, toată antropologia neschimbătoare. Crowley era un credincios, credea în victoria eternă a forţelor josnice ale întunericului. Era deci firesc să citească asiduu Biblia, cu un cinism şi o absenţă a speranţei care nouă ne sunt, şi trebuie să ne rămână, inaccesibile.

Însă el, negându-i orice funcţie salvatoare, aborda textul sacru ca pe literatură. Nu cu aceeaşi încărcătură a gratuităţii şi a inutilităţii pe care oamenii de azi o atribuie literaturii, pe care sunt dispuşi s-o studieze o vreme pentru a o abandona destul de repede în favoarea unor lucruri mai “concrete”. Crowley considera, dimpotrivă, că literatura este un lucru cât se poate de palpabil, iar frecventarea marilor texte un drum fără ocolişuri spre înţelepciunea acumulată de alţii. Dintr-un punct de vedere înalt şi care nu face compromisuri clipei, bătrânul vrăjitor trata cu mai multă seriozitate literatura decât toată critica literară, toate catedrele universitare şi toţi profesorii de literatură ai ultimelor zece decenii. Şi asta pentru că vedea în ea ceea ce au văzut cei din vechime: o introducere necesară şi inevitabilă la Om şi Lume.

Biblia şi Shakespeare. Din cauza barierei lingvistice, Crowley nu a avut şansa extraordinară de a accede la Baltagul lui Mihail Sadoveanu.

vineri, 13 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVIII)

O mămică îngrijorată a reclamat că ghiozdanul cântăreşte 25% din greutatea băiatului ei în viu. Iar nişte oameni puşi pe fapte mari au purces la o anchetă. Avem aici două probleme, nu una. Prima este aceea că băiatul e puţin obez, la Ştefan al meu ghiozdanul e cam 40-50% din greutatea cu hăinuţe şi cravată. Pentru asta ar fi bine ca mami cu reclamaţia să-i spargă tableta de perete (merge şi de podea) şi să-l scoată afară cu o minge sub braţ, inclusiv întrebuinţând forţa. Încă nu e prea târziu.

Cât despre ancheta adulţilor, nu e nevoie de ea, explicaţia e la îndemână. Atunci când vizualul a invadat manualele şcolare, a fost nevoie de hârtie bună şi format mai mare. Greutatea manualelor intoxicate de poze, desene şi culori atrăgătoare s-a triplat. Bătrânele manuale comuniste foloseau hârtie proastă, reciclată, dar foarte uşoară. Nu-mi amintesc să fi fost imperios necesar să vină tata să mă ia de la şcoală ca nu cumva să mă cifozez până într-a cincea. Eu musai trebuie să-mi iau ariciul de la şcoală dacă nu vreau să-l operez peste câţiva ani de coloană.

Nici pomeneală să şi le lase prin vreun dulap undeva, rostul manualului este să meargă după elev. Fireşte, n-o să revenim nici la vechile manuale în care dominau textele şi nu pozele, nu avem tăria necesară să recunoaştem că vizualul nu i-a apropiat mai mult pe elevi de şcoală, ba dimpotrivă. Nu cred că vreo editură va scoate manuale alb-negru argumentând (pe bună dreptate) că acestea cresc capacitatea elevilor de concentrare. Pur şi simplu ancheta nu va scoate nimic. Din vreme în vreme problema va fi repusă pe tapet, cu sfântă şi inutilă indignare. Între timp, tătici, mămici şi bunici îşi vor duce şi-şi vor aduce copiii de la şcoală. Pentru că oricum e mai ieftin decât o operaţie în anii adolescenţei.