Prolegomene la solzoasa problemă a cărţilor despre dragoni şi corolarul deştepţilor tâmpiţi (tot Cronicile Narniei)

În al cincilea volum al Cronicilor Narniei apare un personaj antipatic ca mânecuţele unui funcţionar. Pentru cei care nu ştiu, în secolul XIX, iar apucătura s-a prelungit şi în primele decenii ale secolului XX, pentru a-şi proteja stofa redingotelor, scribii de tot soiul “încălţau” un rând suplimentar şi dizgraţios de mâneci. Gestul are semnificaţia unei anormalităţi asumate cu seninătate: dacă până atunci hainele bărbaţilor riscau în mod obişnuit să se rupă în genunchi, în coate şi la rigoare în tur, funcţionarul era ameninţat perfid de tocirea uşoară a stofei corespunzătoare antebraţelor. Cheia era mânecuţa, un auxiliar vestimentar oribil ca o scufie de noapte.

Eustace, căci acesta este numele personajului e pisălog, egoist, nesuferit, şi, printr-un concurs de împrejurări, este martor la moartea unui dragon. La neobişnuita întâmplare se adaugă o ploaie care-l constrânge să-şi caute refugiu drept în vizuina fiarei. Şi zice atunci Clive Staple Lewis: “Most of us know what we should expect to find in a dragon's lair, but, as I said before, Eustace had read only the wrong books. They had a lot to say about exports and imports and governments and drains, but they were weak on dragons.” Catastrofal, nu?

Etapa finală a ciclului cosmic e una în care discernământul nostru este serios pus la încercare. Demonii sunt ademenitori şi morganatici, multe nu par ceea ce sunt de fapt, balanţa cantităţii s-a dezechilibrat demult de partea Răului – aşa că fără o inteligenţă vie labirintul poate părea lesne un zid impenetrabil. Şi totuşi, luată ca atare şi lăsată de capul ei, inteligenţa nu constituie neapărat o certitudine. Mai trebuie şi cărţi bune, cu tot ceea ce acestea presupun. Hinduşii spun că semnul distinctiv al Vârstei Sumbre este ignoranţa. Într-adevăr! însă nu de ignoranţa blândă medievală este vorba, nu de ignoranţa deschisă a sfinţilor şi a profeţilor, stare de aşteptare a Harului, ci de o ignoranţă obeză şi semeaţă, de o tâmpire prin frecuşul prost al cărţilor nepotrivite.

Ce magică eşti, lumea mea! (comentarii la Cronicile Narniei)

În două locuri din primul volum al Cronicilor Narniei, şi anume în capitolul VI şi în capitolul X, C. S. Lewis este surprinzător atunci când afirmă că vrăjitorii sunt “dreadfully practical”. Surprinzător poate pentru lumea noastrã, care vede în magie un lucru antic, în cel mai bun caz medieval, deci oricum cu totul străin epocii noastre... cum să zic, pragmatică, nu-i asa?

 Şi totusi Lewis are, la modul cel mai profund, dreptate. Ideea că gândirea magică şi gândirea practică sunt mai degrabă asemănătoare decât antinomice i-a fost probabil sugerată, indirect, de Francis Bacon. Se stie că acesta din urmă trece pentru cei mai mulţi drept fondatorul epistemologiei moderne, adică a măsurii cu care măsoară aproape toţi oamenii de azi. Că Bacon a fost un tolomac, n-ar trebui să uimească pe nimeni, având în vedere ce-a ieşit. Joseph de Maistre îl dispreţuieşte profund atât pentru ateism cât si pentru meschinăria în gândire de care a dat dovadă. Interesant este în ce constã prostia lui Bacon (lăsând deoparte amănuntul... picant că-l chema... hm... Slănină): după ce s-a exersat o vreme în alte magiei, dar fără cap, adică doar el şi nişte grimoare, ignorând că magia, ca multe lucruri serioase, are nevoie de un maestru ştiutor, care la rândul lui să fi deprins de la un alt maestru ştiutor, a conchis că de fapt vrăjitoria este ineficace, nefiind cu nimic superioară religiei (pe care o ignora cu desăvârşire, de unde lipsa de importanţă în ochii lui). Aşadar, bazele epistemologiei moderne sunt puse de un tip cu veleităţi neîmplinite de vrăjitor. Nu pot dori răul nimănui, dar ar fi fost mai bine ca Slănină să fi reuşit măcar din când în când câte un “abracadabra”, dar se pare în absenţa metodei corecte nimic nu izbuteşte...