“Every morn and every night
Some are born to sweet delight
Some are born to sweet delight
Some are born to endless night.”
(William Blake, Auguries of Innocence)
Jean Anouilh/Ennui spunea odată că tragedia e un lucru odihnitor: ştii dintru început că nu mai e nici o speranţă. Desigur, cu condiţia să ştii că ai de-a face cu o tragedie. În teatru e cu putinţă, mergi la Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, de pildă, şi-ţi scrie mare pe afiş: dramă comică. Dacă te duci la Ruy Blas, e dramă romantică. Filmele sunt însă de acţiune, romantice, ştiinţifico-fantastice, thriller, horror… Dar nu tragedii. Sofocle şi Corneille n-au făcut filme. Ce păcat!
Pelicula Dead Man a lui Jim Jarmusch este, la un anume nivel, o tragedie. Nu o catastrofă, sau un accident, sau orice alt sens greşit mai atribuim noi azi acestui cuvânt. Este un film fără happy end, în care eroul este sacrificat conform unor rituri străvechi, precreştine, pentru purificarea nefericirii noastre. A fost calificat drept “film psihologic”, un fel de traistă în care intră tot ce urcă mai sus de nivelul broaştei în cinematografie, tot ce se abate de la clişeele cunoscute. În realitate, el este mai înainte de orice un film “suprapsihologic”, o poveste despre tot ceea ce psihologia trece sub tăcere: Sinele. Atman. Dead Man este istorisirea unui drum iniţiatic, a găsirii sensului suprem. Un basm cinematografic.
Undeva la începutul proiecţiei, ni se dă un avertisment: William Blake spune într-o conversaţie că părinţii lui au murit de curând, iar logodnica “s-a răzgândit”. Există în semantica filmelor extrem-occidentale o conjuraţie privind suprimarea familiei eroului. Marile personaje cinematografice sunt în afara oricăror legături familiale, sunt nişte oameni singuri, în căutarea fericirii şi a iubirii eterne. William Blake e orfan, şi are deja experienţa dragostei, despre care nu ştim însă dacă a fost fericită sau nefericită. Pentru un observator atent, avertismentul abaterii de la reţetele comerciale este deja formulat.
