În 1950, în Franţa au fost consacraţi aproape 1000 de preoţi
catolici. În 2016, doar 100. În 2015 au murit 800 de preoţi. În Biserica
Romano-Catolică preoţii nu ies la pensie, ei mor. O treime dintre preoţii
activi astăzi în Franţa au peste optzeci de ani şi continuă să slujească.
Astăzi, unul dintre ei a fost asasinat în timpul Sfintei Liturghii, singurul
serviciu divin pe care nu l-a dus până la capăt aici, pe pământ. Într-un mod
plat dar nu mai puţin tragic, se poate spune că preoţii catolici sunt de
neînlocuit. În Occidentul postmodern vocaţiile sacerdotale continuă să se
nască, dar nu se mai împlinesc.
Cred, de prea mulţi ani, că în atotbunătatea Sa, Dumnezeu
este Tatăl nostru, al tuturor fiinţelor umane de pe pământ. Cred că după ce, în
mânia Sa, a amestecat limbile Babelului, ne-a dat, în bunătatea Sa, fiecărui
neam şi fiecărui om tot ce-i trebuia pentru a ajunge la El. Nu cred, ştiu, ştiu
foarte bine că amestecarea limbilor înseamnă amestecarea mentalităţilor, şi că
fiecare religie depinde de o anumită mentalitate, de unde un nivel de
stranietate aproape imposibil de depăşit pentru cel aflat în afara unei anumite
tradiţii.
Cred că ideea unui Dumnezeu care se adresează doar unei
anumite părţi de lume, lăsând în barbarie şi întuneric restul omenirii, se află
în flagrantă contradicţie cu toate atributele divine conceptibile. Un Dumnezeu
care lasă patru cincimi de oameni în păgânism nu mai este atotputernic, pentru
că nu se poate revela tuturor oamenilor. Nu mai este atotştiutor, pentru că nu
ştie să Se comunice tuturor oamenilor. Nu mai este binevoitor. Nu mai este
Tatăl nostru, al tuturor. Un Dumnezeu revelat doar ţie şi alor tăi mărturiseşte
din plin despre meschinăria celor care Îl adoră, dar nimic despre El.
