Apostolul paradoxal şi Emil Cioran neînţelegătorul

Motto: „Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului… oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă.” (Epistola către Timotei II 3, 7-8)

 Undeva în cartea lui Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, găsim următorul fragment: „Ignaţiu de Loyola şi Luther sau Sfântul Pavel au avut în sângele lor foarte multe apetenţe politice. Organizatori, animatori, întreprinzători ardeau de setea de dominare. Cum în ei au triumfat poftele cereşti, alimentate de conştiinţa şi obsesia păcatului, au ajuns reformatori, cu avantajul în plus faţă de oamenii politici că au modificat şi stilul interior de viaţă, iar nu numai cel exterior. Creştinismul, în sine, este complet apolitic. Prin ce întorsătură ciudată va fi ajuns el să se organizeze atât de perfect în lume, să se cristalizeze în instituţii atât de aderente pământului, este unul din misterele ciudate ale religiei în genere, care, fixând toate obiectivele existenţei dincolo, sfîrşeşte prin a se înrădăcina iremediabil aici. Se pare că toate lucrurile mari încep prin a ne desţeleni din pământ, pentru ca apoi să ne lege şi mai mult de el.”

 Ni se sugerează astfel că Apostolul Pavel, una dintre figurile cele mai pregnante de după încheierea misiunii christice, şi-ar fi exercitat influenţa în direcţia nu a împărtăşirii mesajului christic, ci a mutilării sale. Paulinismul ar fi sufocat irevocabil creştinismul, graţie zelului şi mijloacelor propagatorului său, cu mult înainte ca oamenii să fi putut înţelege şi reacţiona defensiv. Ceea ce trece azi drept creştinism ar fi pe cale de consecinţă în afara intenţiei christice, nimic altceva decât o fraudă. Desigur, teza nu este formulată pentru prima dată de Emil Cioran, ea pare să fi sedus pe mulţi dintre cei dispuşi să dobândească gloriolă de salon aruncând cu subînţeles: “Oh, cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă nu s-ar fi amestecat şi Paul din Tars!”