Mărturisesc că nu scriu fără strângeri de inimă acest text, şi nu din puţine motive. Întâi de toate pentru că recenzez, pentru prima dată, un album de fotografii. Iar imaginea, ca şi literatura, îţi cere să fii faci piruete, să te dai de-a dura, să fii tu însuţi, orice va fi însemnând asta. Apoi pentru că fotografiile astea vin dintr-o lume care nu mai este, şi mă vizitează daimonul nostalgiei când le privesc, căruia nu ştiu încă să-i rezist, oricât de ridicol ar fi să regreţi timpuri pe care nu le-ai trăit tu însuţi. În cele din urmă, pentru că lumea fotografiilor-document ale lui Ernest Bernea e o felie din trecutul românesc, şi toate eforturile mele de a sta departe de discursurile privind implicaţiile ontologice ale sentimentului românesc al fiinţei ar putea acum da greş. Dar fie, accept provocarea, cu riscul ficţionalizării…
