Excepţia şi regula

Găsim în Legile lui Manu, Cartea a X-a, un verset ce face referire la casta sacerdotală: “Cel care, aflându-se în pericol de a muri de foame, primeşte hrană de la oricine, nu este mai murdărit de păcat decât eterul subtil de noroi” (104). Adjigarta, sub imperiul foamei, e pe punctul de a-şi sacrifica fiul. Vamadeva, distingând perfect binele de rău, se hrăneşte cu carne de câine. Virtuosul Bharadwadja şi fiul său acceptă să mănânce din vacile sacre ale lui Vridhou. Viswamitra, în aceeaşi nevoie, primeşte pulpa unui câine din mâna unui Ceandala. Brahmanii nu au voie să primească hrană decât de la oamenii puri şi care îndeplinesc fără greş datoriile castei lor. Legea e în această privinţă explicită şi formală. Contradicţie?

 Întors de pe Muntele Sinai, văzând viţelul de aur căruia i se închinau bărbaţii lui Israel, profetul şi leviţii ucid “ca la trei mii de oameni”. (Ieşirea 32, 27) Un masacru. Şi totuşi, a şasea poruncă a Decalogului spunea textual: “Să nu ucizi”. Contradicţie?

 Dacă rămânem la nivelul mărginit al logicii, da. Dincolo, în profunzimile reflecţiei suscitate de sensul ordinii aduse de textele sacre, opoziţia nu mai poate fi decât una a aparenţelor. Perfecţiunea fiind unul din atributele pe care doar Dumnezeul le poate însuşi, lumea nu-i rămâne să fie altfel decât imperfectă, aşişderea tot ceea ce poate conţine în pliurile ei. Natura umană este coruptibilă, toate cele ale oamenilor sunt trecătoare, iar Legea abandonează orice pretenţie la absolut prin enunţarea propriilor excepţii. În hinduism, Adjigarta e canibal, Bharadwadja mănâncă spurcăciune iar Viswamitra primeşte generozitatea unuia despre care textele hinduse spun întotdeauna că este “ultimul dintre muritori”. În iudaism, Moise îşi masacrează aleatoriu poporul închinător la idoli, iar mai târziu profetul David mănâncă pâinea Templului, rezervată ritualurilor levitice.