Gilbert Durand tratează în volumul Introduction à la
mythodologie (Albin Michel, 1996) problema miturilor fondatoare ale civilizaţiei
europene (înţelegem, ca şi el, să includem în acest concept şi civilizaţia
nord-americană, văzută ca o dezvoltare tinzând spre absurd a modernismului
Lumii Vechi). Desigur, în ansamblul lucrării, ce se vrea (şi izbuteşte să fie!)
o introducere în metoda mitologică, mitocritică şi mitanaliză, problema
suportului ideologic al unei civilizaţii anume ocupă un loc cu totul secundar,
eclipsată de aparatul conceptual clădit cu meticulozitate, cu un simţ al
imediatului, al utilului, dublat nu mai puţin de chemarea spre o armonie de
sorginte pre-carteziana.
Teoria lui Durand este ca Europa cu care
suntem contemporani se află sub imperiul a trei mituri: cel prometeic, în
extincţie; cel dionisiac, cu maximă strălucire, şi mitul lui Hermes, abia răsărind:
„On voit déjà comme ce schéma est complexe puisque, dans le fond, une
société vit au moins sur deux mythes: un mythe ascendant et qui s’épuise, et,
au contraire, un courant mythologique qui va s’abreuver aux profondeurs du ça,
de l’inconscient social. Mais, en réalité, les mythes ne s’effacent pas dans la
mémoire sociale, et on pourrait superposer les deux schémas, ce qui donnerait à
peu près notre profil épistémologique, notre profil mythologique. Nous vivons
encore du vieux Prométhée du XIXe siècle, il est dans nos pédagogies; nous
vivons encore dans nos médias d’une façon assez intensive du mythe de Dionysos;
et nous vivons un tout petit peu seulement du nouveau mythe du XXe siècle, qui
est ce mythe hermétiste qui transparaît ici et là […]” (p. 152-153)
