Copiii sunt nişte sălbatici. Afirmaţia asta îmi aminteşte de
o vorbă pe care-am spus-o demult, şi uneori mi se mai întâmplă s-o repet: îmi
plac foarte mult animalele, şi pentru asta m-am făcut profesor. Nu-i aşa că aţi
avut un puseu de tensiune? Vi s-au
împăienjenit ochii de nervi? Dacă aş fi fost în preajma voastră, mi-aţi fi
aruncat cu ceaşca de cafea între ochi, m-aţi fi tras un pic pe roata, aţi fi
improvizat un stâlp al infamiei, un ruguleţ ceva, nu-i aşa? Asta pentru că
sunteţi condiţionaţi, anii de socializare v-au dresat să vă enervaţi atunci
când cineva stabileşte asemănări între copii şi animale. De fapt, nici n-aţi
sesizat că e vorba despre o asemănare, deja v-a venit în cap indignarea: “Ce
vorbeşti acolo, dom’le, copiii nu sunt animale!”
Fireşte că nu sunt, dar dacă ar fi să alegem între
extratereştri şi animale, copiii seamănă cu mult mai mult cu a doua categorie
de fiinţe, fie şi pentru faptul că nu avem idee cum şi dacă extratereştrii
există. De exemplu, atât copiii cât şi animalele codează la nivel înalt
limbajul non-verbal. Şi noi, şi animalele, suntem programaţi pentru adevăr,
resimţim minciuna ca ne-naturală şi exteriorizăm acest lucru. Dacă pui un
animal să aleagă între hrană naturală şi hrană modificată genetic, alegerea
este sigură în direcţia a ceea ce e perceput ca fiind firesc. Copiii au înalte
posibilităţi de expresie non-verbală. Dacă posezi capacitatea de a înţelege,
nu-i rău să te joci de-a profesorul. După o vreme, unii dintre cei care încep
prin a se preface, chiar devin profesori. Trebuie musai să-ţi placă animalele:
cine înţelege o pisică sunt mari şanse să înţeleagă şi un copil. Fireşte,
copilul e mai complex decât o pisică, dar ambii se exteriorizează la fel de
enigmatic.
