Motto: “Acestea sunt doar câteva din numeroasele exemple care vor să confirme identitatea morală a rasei umane, în ciuda încercării atât de asidue de a face distincţia între creştini şi necreştini, cât mai vizibilă cu putinţă.” (Inazo Nitobe)
Dacă ar fi să mă întrebe cineva de ce Japonia samurailor exercită o atracţie aproape magnetică pentru euroamericani, aş da cu ochii închişi două răspunsuri, nu neapărat în ordinea în care le scriu acum: 1) pentru că iubim Japonia săbiilor shoto şi katana, a artelor marţiale, spectaculoasă şi crudă, asemănătoare laturii noastre graţioase şi cumplite, care a murit odată cu revoluţia industrială şi de acumularea capitalului; şi 2) pentru că ne e teamă că Japonia datoriei, a onoarei şi a morţii estetice ar mai exista undeva, într-un colţ de planetă încă neotrăvit de pragmatism, rentabilitate şi laşitate, de la înălţimea căreia orgoliile noastre mărunte ar fi privite înţelegător şi condescendent. Japonia samurailor e oglinda pe care nu avem cum să n-o iubim, atraşi fiind de adevăr prin natura noastră de oameni, dar pe care o detestăm prin toată cultura ultimelor secole, în care adevărul ocupă, în cel mai bun caz, o poziţie periferică.
Întâlnirea cu volumul lui Inazo Nitobe este o triplă şansă. Întâi de toate, e privilegiul de a găsi, printre japonezii de astăzi, unul capabil să-şi înţeleagă deplin tradiţia, ceea ce este la fel de dificil (dar nu imposibil) ca a găsi un amerindian sau un european ancorat în matricea spirituală a tribului/culturii sale autentice. De regulă, efortul oamenilor de a se adapta la un cataclism în istoria mentalităţilor cum a fost instaurarea modernităţii este atât de mare, încât prima lui consecinţă este desprinderea intelectuală de trecut, manifestată fie prin opacitate, fie chiar prin ostilitate făţişă. Cazuri ca cel al lui Inazo Nitobe, ai cărui ani au fost contemporani cu agonia feudalismului japonez, sunt rarisime şi se cer binecuvântate. Adaug la acestea faptul că autorul nostru stăpâneşte bine cultura europeană, ceea ce nu este deloc puţin atunci când vrei să transmiţi realităţi culturale care aparent nu au corespondent într-o cultură îndepărtată. În cele din urmă, şi aici vorbim de o şansă infinitezimală, am putut înţelege că Inazo Nitobe este creştin, lucru care va fi contând mai mult decât pot eu spune la cealaltă “traducere”, cea mai subtilă dintre toate, aceea dintr-un câmp spiritual în altul.
