În 2008, 50 de istorici francezi (cităm cele mai cunoscute
nume: Pierre Chaunu, Jean-Pierre Brancourt, Ghislain de Diesbach, Henri
Beausoleil ş.a.) au semnat o colecţie de studii cunoscută sub numele de Cartea
neagră a Revoluţiei Franceze. Este o lucrare masivă despre ceea ce se află în
spatele imensei manipulări ideologice pe care acest moment a prilejuit-o în
istoria oficială. Este o demascare necesară, cu atât mai mult cu cât, prin
consecinţele istorice (bolşevismul, fascismul, naţional-socialismul, democraţia
reprezentativă) cât şi prin ideile ei încă vii, trebuie să considerăm că
Revoluţia Franceză, moment cheie al modernităţii noastre, nu s-a încheiat. Şi
nici nu se poate încheia un astfel de coşmar dacă nu-l înţelegem din
principiile sale până în cel mai profunde implicaţii. Câteva dintre marile ei
faţete, cu semnificaţiile aferente, le vom expune în această recenzie. Diferenţă
faţă de ceea ce v-a spus profesoara de istorie a fost chiar criteriul care a
stat la baza paragrafelor ce urmează.
Tocmai fusese proclamată inviolabilitatea şi sacralitatea
dreptului de proprietate, ca măsură juridică îndreptată împotriva abuzurilor
Puterii, când Talleyrand a propus confiscarea bunurilor clerului. Ideea li s-a
părut aleşilor democratici una strălucitoare, doar că imposibil de aplicat în
noul context. Acoperirea juridică a fost furnizată tot de Talleyrand (care în
felul acesta şi-a asigurat o posteritate de om politic iscusit): doar
proprietatea individuală este sacră, naţiunea având suveranitate asupra tuturor
organizaţiilor care existau în cadrul ei. Altfel spus, statul nu confisca
bunurile Bisericii, pentru simplul fapt că până la urmă Biserica nu avea nimic
al ei. În opinia legiuitorului ales, statul nu făcea decât să ia înapoi ceea
ce-i aparţinea. Concomitent, Statul a promis să susţină financiar cheltuielile
Bisericii, şi-şi asuma serviciile publice exercitate până atunci de Biserică
(învăţământ, sănătate, stare civilă etc.). Acest model de înlocuire a Bisericii
cu Statul în societate s-a repetat negreşit în toate ţările care au preluat
secularizarea după modelul francez, inclusiv în Principatele Române din vremea
lui Al. I. Cuza.
