Lucian Boia nu scrie doar cărţi în care afirmă şi demonstrează fără greş că democraţia este o specie moale de totalitarism, ci şi texte în care prezintă naţionalismul drept o altă superstiţie păguboasă a vremurilor noastre. Lucrarea de faţă aruncă asupra României naţionale o binevenită perspectivă istorică: de la recensământul ţinut în Vechiul Regat în 1899 la cel din România lui octombrie 2011. Ar fi fost şi mai potrivită o axă mai generoasă, care să prezinte măcar succint formarea naţiunilor concomitent cu erodarea identităţii creştine în Apus şi apoi în Balcani, pentru a avea înţelegerea profundă a ideii care guvernează multe dintre nostalgiile şi acţiunile noastre. Dar, chiar şi aşa, îndepărtarea de prezent este intotdeauna lămuritoare.
Realitatea este că identitatea naţională a fost moşită. Nu ne-am născut cu ea, e o construcţie. Fireşte, întotdeauna oamenii au avut această trăsătură, numai că până la inflamarea ei n-a contat mai mult decât culoarea părului sau a ochilor. Naţionalismul nu e un reper ca atare, dar devine unul când capătă dimensiunea de aroganţă istorică. Războaiele medievale erau cu opincari mai mult pe la noi, pentru că în Vest se purtau mercenarii şi profesioniştii, care luptau pentru salariu şi din obligaţii faţă de Coroană. Nici prin părţile noastre nu te luptai cu turcul pentru că-l considerai untermensch, ci pentru că n-avea viză pentru Moldova lui Ştefan cel Mare. Încă nu apăruseră maşinile propagandistice care-l zugrăveau pe inamic ca pe un monstru sau ca pe un sub-om. Inamicul trebuia zdrobit, dar ca lupul sau ursul care vine la stână, din motive de ergonomie a ciobănitului, însă fără ură şi fără diabolizare. Ştiu ca e greu de înţeles pentru noi, într-atât de mult ni s-a inoculat reflexul demonizării celuilalt, dar în vremurile cand războiul clădea caractere, lupta nu excludea respectul.
