Pesimismul ca unica formă de realism

Ceea ce pare să fie pierdut în creştinismul contemporan este perspectiva temporală corectă. De exemplu, este foarte posibil astăzi să auzi teologi, de ocazie sau profesionişti, convinşi că înainte de Apocalipsă toţi evreii se cor converti la creştinism, unii mai înflăcăraţi sunt chiar gata să creadă că toate neamurile se vor aduna festiv sub un singur stindard religios. În plină globalizare economică, se găsesc destui care să emită pretenţii de globalizare spirituală, la pachet cu o iritare crescândă când constată că realitatea refuză să se plieze după dorinţele lor. Alţii cred că pogorârea Logosului a fost amânată îndelung pentru ca oamenii să fie “pregătiţi” printr-o evoluţie spirituală colectivă pe aşezate. Auzim adesea spunându-se cu mult patos că Iisus Hristos a însemnat “desăvârşirea Revelaţiei”, ca şi cum pe Sinai Dumnezeu s-ar fi arătat ciuntit lui Moise, dându-i numai un demo religios. Ca şi cum Revelaţia ar fi fost in progress şi nu deplină şi mântuitoare în religia mozaică.

În toate religiile lumii, iar iudaismul şi creştinismul nu constituie o excepţie, apare menţionată împărţirea perioadei acestui ciclu în patru părţi: Vârsta de Aur, Vârsta de Argint, Vârsta de Bronz şi Vârsta de Fier. Hinduşii le numesc: Satya Yuga, perioada ceea mai lungă, în care exista o singură castă, ai cărei oameni trăiau foarte mult şi erau foarte mari, dezvoltarea lor spirituală fiind fără eforturi anume, ca şi cea fizică, într-o lume fără sărăcie, fără muncă, fără boli; Treta Yuga, ceva mai scurtă, oamenii diminuează pe toate planurile, apar agricultura şi mineritul, împreună cu reguli pentru existenţa socială, din vreme în vreme se fac cunoscuţi profeţi şi alţi trimişi ai lui Dumnezeu care le amintesc oamenilor drumul cel drept; Dwapara Yuga, şi mai scurtă, decăderea spirituală începe să fie simţită în toate castele, cei vrednici de locul lor în lume (cei normali, fireşti) fiind rari şi veneraţi ca sfinţi, de aceea oamenii sunt împărţiţi în caste separate de interdicţii sevedere, în vederea prezervării spiritualităţii aflată în mare pericol; Kali Yuga este epoca cea mai scurtă şi cea mai agitată, plină de violenţe şi de ipocrizie, în care o eminenţă întunecată şi diabolică (Antihrist în creştinism, ad-Dajjal în islam, Kali în hinduism), va pune stăpânire peste tot pământul, dar când va fi foarte aproape de împlinirea planului, Logosul va descinde din nou pe pământ sub numele de Kalki şi va restabili puritatea primordială, încheind astfel ciclul cosmic.

Cum să recunoşti un om după trei semne fără greş

Rabbi Ilai, în Erubin 65b, ne-a lăsat nişte vorbe tare şugubeţe: “Bărbatul îl putem recunoaşte în funcţie de trei lucruri: după cupă, după pungă şi după mânie.” În ebraică, succesiunea celor trei semne dă naştere şi unui joc de cuvinte: după kos (cupă), după kis (pungă), după kas (temperament, mânie). Rabbi Ilai trebuie să fi fost, atunci când a pronunţat aceste cuvinte, pradă unui episod de tandreţe cu barba lui revărsată peste piept. Gestul trecerii mâinii ca un pieptene printre firele lungi, iarăşi şi iarăşi, constituie cel mai vechi ritual exterior asociat gândirii pe care lumea l-a înregistrat vreodată.

Cei ce salvează lumea

Rabbi Chya, în numele lui Rabbi Iochanan, spune în Ioma 38b: “Un singur drept este suficient ca să salveze lumea.” Făcându-se ecou acestui proverb talmudic, Rabbi Eleazar spune şi el: “De-ar fi fost un singur drept [de la începuturi şi până acum], lumea merita să fie creată.” Subtil şi cuminte, bătrânii doctori ai Legii ne introduc într-o problemă care ne frământă şi căreia noi, modernii, nu-i dă de capăt: problema elitei. Şi asta pentru că, printr-o pernicioasă extensie semantică, noi vorbim despre “elite” aiurea, după criterii aproape exclusiv cantitativiste. Pentru cel care se plasează în perspectiva tradiţională, rătăcirile de tot felul nu au temei, rămânând ceea ce sunt de fapt. De aceea singura elită autentică rămâne ceea ce considerau cei din vechime : oratores, brahmanii, sacerdoţii, rugătorii. În orice societate tradiţională aceştia erau piatra din capul unghiului, întreg edificiul social se raporta la ei.

Cel mai mare credincios (comentariu la Talmud)

Cu ani în urmă, un ţăran m-a întrebat dacă ştiu care-i cel mai mare credincios. Pic degrabă la teste din astea, aşa că nu m-am obosit să gândesc. Care? zic. Hoţul, îmi răspunde, pentru că de fiecare dată când merge la furat îşi face cruce şi spune “Doamne, ajută.” Dau, zilele astea, în tratatul talmudic Berachot, de o frază similară: “Hoţul îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor în momentul în care se pregăteşte să fure din casa cuiva.” (63) Sunt vaccinat demult împotriva admiraţiei pentru înţelepciunea populară. De fapt, o înţelepciune difuză creată de geniul unui popor, oricare ar fi el, e doar o prejudecată păguboasă. Cred că există înţelepciune la capătul unui drum care începe cu aprehensiunea sacrului şi se termină cu sacralizarea fiecărui gest, fiecărui gând, fiecărei bătăi a inimii. Iar această stare excepţională de sfinţenie există netulburată de ignoranţa şi răutatea endemice.

Atunci când numai eleganţa face diferenţa (pornind de la un proverb din Talmud)

În Talmudul din Ierusalim, Ioma 38, Rabbi Ben Azai spune: “Vei fi chemat după numele tău, vei fi pus în locul care ţi-este destinat, şi nu ţi se va da decât ceea ce-ţi aparţine. Nimeni nu se poate atinge de ceea ce este destinat altuia, şi niciun regat nu are contact cu altul, nici măcar cât grosimea unui fir de păr.” Să punem mâna pe râşniţa de cafea şi să măcinăm uşurel boabele bine prăjite. Pe un foc mic, cel mai mic, să punem ibricul din alamă cu apă. Durează câteva minute, o eternitate pentru cel care-şi produce cafeaua la espressor, dar ce diferenţă între a face şi a produce cafeaua. Să recitim uşurel fragmentul: suntem chemaţi după numele nostru, nu după altul, ajungem în locul nostru, nu în al altuia, primim ceea ce ne este destinat doar nouă, nimănui altcuiva.

Când trebuie lămurit textul sacru (comentariu la Talmud)

Probabil că adagiul care apare cel mai des în Talmud este: “Scripturile folosesc limbajul oamenilor.” Apare şi-n Berachot, şi-n Sanhedrin, şi-n Maccoth, şi-n Baba Metzia, şi-n multe alte locuri. Îl folosesc toţi rabbinii iar Moise Maimonide îl pune la baza tuturor demersurilor sale exegetice din Ghidul rătăciţilor, repetându-l ori de câte ori are ocazia. Celor care-şi dedica viaţa textului sacru trebuie că li se repetă acest adevăr atât de des încât până la urmă sigur încep să reflecteze la el. Cum este limbajul oamenilor? Ştim cu toţii că este pâslos, ceţos, neclar, tulbure, bolovănos, mlăştinos, buruienos. Adică, aşa cum suntem noi, mai precis ilogici, incongruenţi, asimetrici, absurzi. Pe cale de consecinţă, dacă scriitura Scripturii foloseşte limbajul oamenilor, atunci nu poate fi decât toate acestea, de la pâsloasă la absurdă, trecând prin tulbure şi ilogică.

Preţul făcutelor (comentariu la Abodah Zorah)

Există în Talmud, Abodah Zorah, 17b, o frază interesantă: “Dacă mânuiesc sabia, nu pot cultiva cunoaşterea; dacă mă ocup de cunoaştere, nu pot câtuşi de puţin să mânuiesc sabia.” De fapt, literal textul este următorul: “Dacă om de sabie nu om de carte; dacă om de carte nu om de sabie.” Cuvintele sunt atribuite lui Rabbi Eleazar ben Perata, şi le-ar fi rostit atunci când a fost acuzat că a nesocotit interdicţia ocupanţilor romani de a transmite învăţătura sacră. “De ce ai învăţat pe oameni legea şi ai devenit tâlhar?” Doctorul legii a spus atunci că cele două afirmaţii se contrazic reciproc, pentru că una arată falsitatea celeilalte, căci ştiinţa şi profesiunea armelor sunt ocupaţii incompatibile.

René Guénon, Forme tradiţionale şi cicluri cosmice (recenzie)

Printre ultimele volume alcătuite postum de către Roger Maridort, la aproape două decenii de la stingerea lui René Guénon în Cairo (Egipt), se numără şi culegerea, cumva surprinzătoare prin eclectismul ei aparent: Forme tradiţionale şi cicluri cosmice. S-ar fi putut numi, după cum spune editorul, Fragmentele unei istorii necunoscute. Noi am fi preferat să-i spunem altfel: Istoria dinaintea Istoriei, pentru că toate studiile cuprinse între paginile ei trimit, pornind de la textele sacre ale mai multor religii, dincolo de fatidicul secol VI î.e.n., adică acolo unde istoria mai mult sau mai puţin oficială ori se opreşte neputincioasă, ori începe să fabuleze ritos.

 Un articol despre doctrina ciclurilor cosmice în religia hindusă, altul despre Atlantida şi Hyperboreea, câteva abordări despre creaţia omului în iudaism şi ştiinţa numerelor din Kabbalah, încă ceva despre tradiţia hermetică, la care se adaugă vreo zece recenzii – cu greu ai crede că un fir logic leagă acest amestec derutant. Şi totuşi, da, aşa e, şi dacă ne întrebăm de ce nu ne-a lăsat un volum închegat, nu trebuie uitat că René Guénon a fost foarte prudent în privinţa temei, nevoind să aţâţe prea mult o curiozitate deja prea excitată de abordările epocii, care mai de care mai fanteziste şi mai eronată. Să nu uităm ca ultimele religii (Buddhismul, Creştinismul şi Islamul) păstrează o pragmatică tăcere în privinţa unor imense etape din trecutul omenirii, dezvăluind cu zgârcenie şi metaforic adevărurile grele ce ne-au precedat, şi e de înţeles deci de ce n-are rost să adăstăm prea mult nici noi asupra lor. Cel capabil să priceapă, şi dispus să cerceteze, trebuie să ia calea Iudaismului şi a Hinduismului, a căror memorie adâncă a reţinut inevitabil mai mult.

O poveste despre tot ce trebuie să faci în viaţă

Sunt topit după poveşti. Ştiu sigur că Logosul s-a pogorât la noi taman atunci când era mai mare nevoie de el. La fel cum ştiu că toate religiile aşteaptă la capătul timpului un personaj care să facă ordine în prostiile noastre, negreşit unul şi acelaşi, oricare i-ar fi numele. Dar ştiu la fel de bine că Logosul este neîncetat la îndemâna noastră în poveştile de adormit copiii. Ca în povestea evreiască în care un tânăr vine la rabin şi-i spune: “Rabbi, m-am hotărât, mă sinucid.” Bătrânul îşi mângâie barba, probabil din lipsă de păr în cap, aţi remarcat că junii se scarpină în cap şi moşnegii îşi mângâie barba?, după care spune: “Aceasta nu este o soluţie.”

După o vreme, tânărul evreu se întoarce la rabin şi-i spune: “Rabbi, m-am hotărât, nu mă mai sinucid.” Bătrânul îşi mâgâie barba ca de obicei, după care declară sentenţios: “Aceasta nu este o soluţie.” Aristotelic, fostul candidat la sinucidere, acum candidat la nesinucidere, se revoltă: “Păi bine, rabbi, data trecută ţi-am zis că mă sinucid şi mi-ai spus că nu e o soluţie. Am stat, am reflectat şi ţi-am dat dreptate. Acum îţi spun că m-am hotărât să nu mă sinucid şi mi-ai zis acelaşi lucru, că nu e o soluţie. Nu te mai înţeleg, cum ar fi mai bine să fac?”

Răul pe care statul ni l-a făcut

Motto: “Lucrul acesta însă era rău în ochii lui Samuel, că adică ei spuseseră: “Dă-ne un rege care să ne judece”. Şi Samuel I s-a rugat Domnului. Iar Domnul a zis către Samuel: “Ascultă glasul poporului, în orice va grăi către tine; că nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, pentru ca nu Eu să domnesc peste ei.” (I Regi, 8, 6-7)

Memoria celei mai longevive civilizaţii de pe pământ, civilizaţia hindusă, ne transmite că demult, într-un timp pe care istoricii noştri nu-l pot localiza cu precizie în curgerea lumii, în vremurile în care hinduşii încă nu se stabiliseră în peninsula în care se găsesc acuma, de fapt chiar înainte de a migra din legendara Hiperboreea devenită nelocuibilă, lumea era condusă de sacerdoţi a căror autoritate pur spirituală nu era contestată de nimeni. Purtătorilor de săbii, pumnale şi scuturi încă nu le trecuse prin cap să fie altceva decât preaumilii slujitori ai cunoscătorilor adevărului. Aceştia din urmă au condus lumea înţelegând, iar îndepărtaţii lor moştenitori, cei ce-şi spun astăzi intelectuali, sunt în raport cu cei de demult simple schime parodice.

Peste tot, nu doar în hinduism, purtătorii de arme s-au revoltat împotriva sacerdoţilor. În Occidentul catolic, este lupta dintre Imperiu şi Papalitate. Celţii figurau opoziţia dintre cele două puteri sub semnul luptei dintre mistreţ (sacerdot) şi urs (cavaler). În China sunt luptele dintre taoişti şi confucianişti. În Tibet, ostilitatea regilor faţă de lamaism, înainte ca puterea teocratică să fi absorbit puterea temporală. În Biblie, avertismentul pe care Dumnezeu îl transmite oamenilor este fără echivoc: “Iată drepturile regelui care va domni peste voi: pe fiii voştri îi va lua şi-i va pune la carele sale şi va face din ei călăreţi şi alergători înaintea carelor lui; el şi-i va pune căpetenii peste sute şi căpetenii peste mii şi să-i secere holda şi să-i adune bucatele şi să-i meşterească uneltele de război şi uneltele carelor lui; pe fiicele voastre le va lua să-i fie mironosiţe şi bucătărese şi brutăriţe; el vă va lua ţarinile şi viile şi livezile de măslini şi le va da slugilor sale; va lua zeciuială din semănăturile voastre şi din viile voastre şi o va da eunucilor săi şi slugilor sale; vă va lua slugile şi slujnicele şi cirezile voastre cele bune şi asinii voştri şi le va dijmui pentru treburile lui; şi din turmele voastre va lua zeciuială, iar voi veţi fi slugile lui.” (I Regi, 8, 11-17)

Dumnezeu a scris lumea toată pe un pergament

Sefer Yeţirah (Cartea Formării, sau Cartea Originilor) şi Zohar sunt cele două cărţi de bază ale doctrinei Kabbalei iudaice. Prima cuprinde învăţătura despre Ma’aseh Bereschit (Lucrarea Creaţiei) şi despre misterioasele sale legi, în vreme ce a doua deschide perspective spre Ma’aseh Merkabah (Lucrarea carului ceresc), făcându-se aluzie la carul lui Ezechiel, deci esenţa divină şi modurile sale de manifestare.

 Atribuită lui Avraam, părintele lui Israel, Sefer Yeţirah e un text nu mai mare de o duzină de pagini. Citim primul său verset: “Cu cele treizeci şi două de căi misterioase ale înţelepciunii, Yah, Eternul legiune, Dumnezeul lui Israel, Elohim cel viu, Dumnezeul cel atotputernic, cel înalt şi cel preamărit, locuitor al Eternităţii al cărui nume este sfânt, a gravat şi creat lumea Sa prin trei forme: scriere, număr şi cuvânt. Iar acestea sunt cele zece numere închise şi cele douăzeci şi două de litere. Printre ele, există trei principale, şapte duble şi douăsprezece simple.” Iar mai încolo: “Prin acestea, Yah, Eternul legiune, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeu cel viu, Dumnezeu cel atotputernic, cel înalt şi cel preamărit, locuitor al Eternităţii al cărui nume este sfânt, a trasat trei taţi şi urmaşii lor, şapte cuceritori şi trei legiuni, […]. Proba lucrului este [dată de] martori demni de încredere, lumea, anul şi omul […].”

 Într-un comentariu publicat în secolul al X-lea, rabbinul Saadia ben Gaon ne furnizează hermeneutica misterelor cuprinse în aceste două versete. Cartea începe cu enumerarea a zece dintre numele lui Dumnezeu, fiecare dintre ele folosit în Scripturi în raport cu un eveniment anume. Astfel, Dumnezeu se numeşte în Facerea - Elohim, numele esenţei. El s-a numit YHVH după ce creaturile au fost săvârşite, căci stăpânul se defineşte prin sclavii săi. Acesta este ceea ce tradiţia iudaică numeşte “un nume plin pentru o lume plină”. El a fost Cel Atotputernic atunci când i-a ordonat lui Abraham circumcizia (Facerea 17, 1). Şi-a zis Eu sunt cel ce sunt (Ieşirea 3:14) atunci când a trimis cele zece plăgi asupra Egiptului, şi Yah (ibid. 15:2) în circumstanţele miracolelor de la Marea Roşie. Dumnezeu a fost Cel Viu atunci când a spus că poporul i-a auzit vocea şi n-a murit, şi El i-a dat viaţă (Deuteronom 5:23). Este numit Eternul legiune atunci când se povesteşte pelerinajul poporului şi adunarea lui în sanctuar (1 Samuel 1, 3). Este numit Cel Înalt şi Preamărit atunci când se face menţiunea lui Osia, regele Iudeii (Isaia 6, 1). S-a numit Domn atunci când El a anunţat că-i va îndepărta pe mai-marii poporului (Isaia 3,1). În cărţile lui Ieremia şi a lui Ezechiel i se spune Dumnezeul cel Etern, şi i se spune o singură dată Dumnezeul lui Israel, cel Etern, în Maleahi 2:16).