Criza bărbatului la 40 de ani

Durează cam 40 de ani pentru un bărbat normal constituit ca să-şi dea seama că, deşi nu i s-a întâmplat niciodată, într-o zi va muri. Poate că vi se pare c-am încercat să fiu amuzant sau ironic, însă vă asigur că n-am fost cu nimic mai mult decât sunt de obicei, adică nici-nici. Eram într-o zi în curtea unui consătean terminat de o durere crâncenă la ficat, alcoolist de mare performanţă, şi m-am oferit să-l duc la spital, omul era realmente rupt în două de suferinţă. Ciroză, diagnostichez eu rapid, fără vreo competenţă suplimentară bunului simţ. Eşti bolnav, Petrică, hai să te vadă un doctor. Nu se poate, îmi răspunde el, eu n-am avut nimic niciodată. Conform experienţei lui, care îi slujea de reper, n-avea cum.

Logic vorbind, cum ar putea muri cineva care n-a murit încă nici o dată? Cu totul altfel ar sta lucrurile dacă am avea puţin antrenament, părerea mea. De asta durează cam 40 de ani să pricepem că totul are un capăt. Vorbesc despre bărbaţi, e posibil ca la femei lucrurile să fie cu totul altele, n-am idee, n-am fost niciodată femeie. În orice caz, eu n-am auzit de criza femeii la 40 de ani, deci e foarte posibil ca problema pur şi simplu să nu existe la ambele subspecii.

Ei bine, vine un moment în viaţa fiecărui semizeu blând când trebuie să facă un efort de imaginaţie pentru a-şi vizualiza sfârşitul. Întunericul. Momentul acela când ne trage pe dreapta şi ne ia permisul pentru totdeauna. Permisul de conducere, permisul de risipit banii, permisul de băut bere şi permisul de respirat în general. Nu pentru şase luni, nu pentru un an, pentru un catralion de catralioane de ani. The end. Propriu-zis, n-are nicio importanţă dacă-ţi imaginezi că după asta te aşteaptă raiul, iadul sau cea mai dură formă a iadului adică reciclarea cosmică totală în particule de nimic fin. Şi asta pentru că la 40 de ani în general bărbatul a învăţat să iubească fantastic tot ce poate oferi viaţa pe care o cunoaşte: fotoliul lui, slujba lui, paharul lui de palincă.