Sacerdotalis Caelibatus, enciclica Papei Paul VI despre celibatul sacru

În 24 iunie 1967, Vaticanul a dat un răspuns oficial şi autorizat la una dintre sfidările pe care le formulase modernitatea : trebuie ca preoţii catolici să se căsătorească şi să aibă viaţă de familie, asemeni tuturor celorlalţi creştini ? Textul formulat de Sfântul Părinte este un exemplu clasic de reflecţie sacerdotală, de asumare responsabilă a Tradiţiei şi de respingere calmă, dar categorică, a unei isterii. Este un punct de reper infailibil la care trebuie să ne întoarcem de fiecare dată când ziarele se inflamează în jurul unui scandal sexual ţesut pe drept sau pe nedrept în jurul unui preot. Şi asta pentru că, deşi Biserica Romano-Catolică s-a pronunţat deja, sfidarea persistă, semnul cel mai sigur că avem de-a face un încă una din nebuniile veacului.

Şi cum ar putea fi vorba despre altceva din moment ci ispita începe cu întrebarea : mai trebuie menţinută azi această severă şi sublimă exigenţă pentru cei care intenţionează să acceadă la ordinele majore? Accentul cade, cum uşor ne dăm cu toţii seama, peste « azi ». Pecetea întunecată a celui trecător este invocarea perisabilităţii, singurul mod în care el poate concepe lucrurile. Da, ieri era nevoie, e gata să admită, dar oare « azi » mai este nevoie de nobleţe, de tărie de caracter, de puritate, de înălţare? este astăzi convenabilă respectarea unei asemenea obligaţii? n-a venit vremea ca să se rupă legătura care uneşte în Biserică celibatul de preoţie? n-ar putea să fie facultativă această normă?

Dacă formularea prea directă nu reuşeşte, ispititorul se întoarce doct, să nu uităm că diavolul e teolog, antrenat în formularea de definiţii şi erudiţie de conferinţă. Atunci când nu contrazice făţiş, se mulţumeşte să formuleze obiecţii. Pietre de poticnire. Noul Testament, în care este conservată doctrina lui Hristos şi a Apostolilor, nu cere celibatul preoţilor, ci îl propune ca supunere liberă la o vocaţie specială. Se ştie că Iisus a avut apostoli căsătoriţi. Şi iarăşi marca lui preferată, argumentul « timpului » : raportul intim pe care Părinţii Bisericii şi scriitorii ecleziastici l-au stabilit în cursul secolelor între vocaţia sacerdoţiului şi virginitatea sacră îşi găseşte originea în mentalitatea şi situatiile istorice diferite de ale noastre. Adică noi, astăzi, suntem altfel. Nu zice cum, deşi ştie prea bine, şi noi ştim cu toţii că suntem mai josnici, mai bicisnici, mai neisprăviţii decât uriaşii pe umerii cărora stăm cocoţaţi. Ne sugerează doar că suntem mai buni, mai deştepţi, mai luminaţi, deci « azi » n-ar mai fi nevoie de rugăciune, de post, de celibat sacerdotal...

Humanae Vitae, enciclica Papei Paul VI despre căsătorii şi controlul naşterilor

Există o puternică asemănare între enciclicele papale şi fattwa islamice. Ambele demersuri se întâlnesc în dezideratul definirii binelui şi a răului. Ambele interpretează corpusul doctrinar în raport cu exigenţele veacului, pornind invariabil de la textele sacre nemuritoare. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, ambele sunt la fel de hulite de către lumea modernă, căreia îi relevează urâţenia şi zădărnicia.

Sanctitatea Sa, Sfântul Părinte Paul VI, a redactat şase enciclice: Ecclesiam Suam (6 august 1964), Mense Maio (29 aprilie 1965), Mysterium Fidei (3 septembrie 1965), Christi Matri (15 septembrie 1966), Populorum Progressio (26 martie 1967), Sacerdotalis Caelibatus (24 iunie 1967). Ultima dintre ele este Humanae Vitae, din 25 iulie 1968. Cei din urma zece ani ai pontificatului său, altminteri foarte scurt (între 1963 şi 1978) nu au mai adus nici o enciclică.

Ultima dintre ele este, de departe, cea mai cunoscută, şi se poate spune că opinia ecleziastică era aşteptată încă de la începutul anilor ’60, când apăruseră primele contraceptive orale. Cam pe atunci Papa Ioan XXIII stabilise o comisie formată din şase specialişti non-teologi care să studieze chestiunea controlului naşterilor şi a demografiei populaţiei. Papa Paul VI a lărgit comisia, adăugându-i teologi, fizicieni, episcopi şi cupluri creştine. Deşi este ultima apărută în ordine cronologică, Humanae Vitae (Despre viaţa omenească), se poate spune că a fost prima în ordinea anticipării.