Cum înveţi şi unde crapă

Cândva, pe la mijlocul secolului trecut, unor pedagogi de şcoală nouă le-a trecut prin cap că metodele de predare a limbilor străine sunt greoaie, lipsite de eficacitate ori de-a dreptul greşite. Ar fi eronat, de exemplu, să-l pui pe copil să înveţe o gramatică solidă, pentru că oricum este nevoie de foarte puţine reguli pentru a putea să te exprimi în situaţii cotidiene. Ar fi o mare gafă pedagogică să-l trimiţi să studieze clasicii limbii franceze (un Molière, un Diderot, un Hugo, sau mai încoace un Rimbaud, un Pagnol, un Valéry), mai bine să ştie de câte feluri este cafeaua la restaurant şi care este diferenţa dintre RER şi TGV. Dincolo de un anumit nivel situat undeva la genunchiul broaştei, lexicul ar fi şi el o investiţie păguboasă. Toate aceste bonnes vieilles méthodes au fost aruncate la coş cu surle şi trâmbiţe şi înlocuite cu metodele moderne, de care toată lumea s-a îndrăgostit instantaneu.

Pe la sfârşitul deceniului 8, când eram încă la liceu, manualele erau comuniste, adică foarte proaste şi complet irelevante din punctul de vedere al pedagogilor de şcoală nouă. Am făcut un liceu cu profil real, în care statul mi-a dat voie să fac mişto de profa de engleză un ceas pe săptămână, iar de cea de franceză cam tot atât. Când nu ne prăpădeam de râs ca nişte elevi ce eram, făceam rezumatul textelor clasice pe care le recitam când ne venea rândul la notă. Cuvintele le puneam pe o foaie şi le repetam până când nu ne mai părăseau, pentru o vreme, memoria. Am umplut fără vreo tragere de inimă specială caiete de exerciţii. La engleză n-am fost corigent decât un trimestru, într-a noua, cu media trei, şi nu-mi amintesc distracţie mai mare anul acela. La franceză doar într-a unsprezecea, dar mult mai puţin eroic, adică doar media patru. Doamna de engleză mi-a spus tărăgănat şi nazal, după cum îi era vorba, că sunt brânză bună în burduf de câine. Colega de franceză a fost foarte mândră când am intrat în învăţământ, neuitând niciodată să sublinieze că am fost elevul ei.