O lectură ca lucrarea lui Lyotard te poate surprinde în mod contradictoriu: întâi de toate ai senzaţia că nu-ţi oferă nimic nou, că ai adoptat deja toate ideile prezentate cu mult înainte să le întâlneşti sub formă livrescă, că le-ai interiorizat, că sunt de la sine înţelese. Cititor cuminte, ai toate şansele să parcurgi o carte devenită deja clasică, pe care o poţi cita la seminarii sau în discuţii intelectuale. Poţi, presupun, să-ţi îmbogăţeşti chiar repertoriul erotic, sigur există un/o el/ea, jumătatea ta, gata să sucombe la acest discurs. Despre cealaltă stare care te poate vizita este mai corect să vorbesc în încheierea acestei recenzii.
Definiţia pe care acest volum o consacră perioadei deschisă de deceniul VI euro-american este ea însăşi de notorietate: „Simplificând la maxim, numim postmodernă incredulitatea în raport cu miturile fondatoare (métarécits).” Ca observaţie: termenul francez métarécits este greu traductibil în limba română, fiind format din substantivul récit, care poate fi asimilat povestirii, poveştii, istorisirii, dar care înseamnă stricto sensu „ceea ce se povesteşte”, şi un prefix al cărei semnificaţie oscilează între „deasupra” (ca în metafizică – ceea ce domină planul fizic) şi „despre”. O traducere adecvată, dar total impractică a termenului ar fi „ceea-ce-se-povesteşte-despre-(ceva)”. Vom vorbi însă, de la caz la caz, despre mituri fondatoare, despre epistemologie, despre povestire pur şi simplu.
