Câteva lucruri de maxim bun simţ despre shari’ah islamică

Auzim tot mai des că imigranţii şi refugiaţii care vin în Europa ar trebui să se integreze, şi ni se explică în ce constă: să renunţe la shari’ah. Pentru că shari’ah este incompatibilă cu valorile europene. Pentru că shari’ah este mai importantă în ochii musulmanilor decât legile noastre. Pentru că în numele ei trebuie ucişi toţi necredincioşii, femeia este mai puţin importantă decât un măgar (cu varianta ceva mai generoasă: o cămilă), ş.a.m.d. În ochii europeanului cu creier igienizat de mass-media, shari’ah este chintesenţa răului, ura împotriva ei fiind nu doar legitimă, ci o obligaţie mondenă şi un semn de civilizaţie. Ei bine, nefiind ziarist şi neavând nicio obligaţie de a mă comporta ca o tobă propagandistică în care bat alţii, am scris rândurile care urmează pentru a încerca să lămuresc puţin lucrurile.

 În limba arabă, shari’ah înseamnă pur şi simplu “lege”. E o componentă ineluctabilă a islamului, e osatura, scheletul religiei propovăduite de Muhammad. Se spune că islamul are două componente: legea (shari’ah) şi înţelepciunea (haqiqah), care pot fi văzute parabolic ca ulciorul şi vinul. Nu poţi indepărta shari’ah din islam, pentru că fără ulcior vinul se împrăştie şi nu mai poate fi băut. Nici shari’ah fără înţelepciune n-are rost, pentru că nimeni nu-şi poate potoli setea dintr-un ulcior gol. Să ceri unui musulman, ca preţ al integrării, să renunţe la complicatul hăţiş de reguli care alcătuiesc shari’ah, revine la a-i cere să fie un musulman neserios, un ipocrit, ca un fel de creştin care merge la biserică doar cu ocazia botezului, nunţii şi eventual a înmormântării lui. Pretenţia integrării este pretenţia renunţării la propria personalitate, la cultura locului din care provine, la identitate.

De fapt, orice religie conţine o shari’ah, inclusiv religia creştină. Atunci când creştinismul s-a revărsat spre neamuri, a existat o dilemă: noua religie trebuia să adopte şi legea lui Moise ori nu? Apostolul Pavel, evreu fariseu, a spus: nu este nevoie de shari’ah lui Moise, vom lua shari’ah neamurilor şi vom turna în acest ulcior vinul christic. Aceasta a fost decizia, şi de aceea legea creştină nu este totuna cu legea mozaică. A îndrepta nava bisericii spre răsărit şi a ne ruga după ce căutăm răsăritul Soarelui este o regula din şari’ah creştină. A posti miercurea şi vinerea, pe lângă posturile anului, este o altă regulă. A ne spovedi la duhovnic, a ne împărtăşi măcar în cele patru posturi, sunt prevederi ale shari’ah. Cam tot ce numim drept canonic este shari’ah. O bună parte din tradiţiile validate de Biserică sunt shari’ah. Putem să folosim acest cuvânt sau să-i zicem “tradiţie”, sau “predanie”, sau oricum vrem. Aceasta e osatura creştinismului pe care, dacă o eliminăm, ştim bine ce iese.