Ecumenismul şi sincretismul explicate celor care nu se uită în dicţionare din principiu

De câtăva vreme, oriunde mă întorc printre ortodocşii contemporani, fac ce fac şi aud despre marile pericole, monştrii ecumenismului şi sincretismului care sapă temelia dreptei noastre credinţe, gata s-o devoreze, s-o deturneze, s-o anihileze. Îmi mărturisesc dintru început ignoranţa în privinţa detaliilor teologice, a subtilităţilor dogmatice care ne despart pe noi de catolici. Nici până astăzi n-aş putea să spun dacă e mai bine ca Duhul Sfânt să pornească de la Dumnezeu Tatăl, sau să purceadă de la El spre noi. Ştiu însă câte ceva despre cuvinte şi cum este permis să le folosim. De aceea, în mod inevitabil, contribuţia mea va fi una lingvistică, şi poate doar prin ricoşeu, cu totul superficial, teologică.

Dacă vrei să foloseşti un cuvânt în mod corect, începi prin a deschide dicţionarele potrivite. Probabil credeţi că vreau să vă comunic formula apei calde, dar nu este deloc aşa. Realitatea tristă e că cei mai mulţi dintre oamenii care se aruncă într-o discuţie habar n-au despre ce cuvinte folosesc. Boala e veche, Voltaire refuza să înceapă orice polemică înainte de a un acord formal asupra termenilor. Şi asta se petrecea în urmă cu două sute de ani. Azi e la fel. De aceea noi vom face ceea ce prudenţa ne împinge şi înţelepciunea ne îmbie: vom cerceta cuvintele, ca să putem ajunge la concepte.

Străbunicul latinesc al ecumenismului este substantivul oecumene, cu sensul de "pământul locuit". Adjectivul derivat este oecumenicus, adică "universal, care aparţine pământului întreg". Străbunicul grecesc este oikoumenekos – "peste tot pământul (universalitate)". În lumina etimologiei, ecumenismul este tendinţa de a acoperi, într-un fel sau altul, prin dominaţie sau mai subtil, prin prezenţă în orice caz, tot ce este locuit de om, lăsând în afara acestei tendinţe pustiurile de toate felurile, locul unde omul nu-şi face decât vremelnic apariţia.