Cum am devenit antivaxer (2)

Motto: “Tehnocraţii medicinei tind să promoveze 

mai degrabă interesele ştiinţei 

decât cele ale societăţii.” (Ivan Illich, 

Nemesis medicina, Exproprierea sănătăţii) 

Înţelegând aşadar din nişte exemple practice că există probleme în legătură cu vaccinurile, m-am întors la teorie, pentru că practica ne omoară dacă nu înţelegem teoria. Primul lucru care m-a interesat este explicaţia oficială, nu că n-aş fi ştiut-o deja bine din anii de şcoală. Agenţii patogeni ai bolilor contagioase sunt introduşi sub formă atenuată în organism în speranţa că s-ar produce o formă uşoară a bolii, ceva nesemnificativ, în urma căreia ar rezulta efectul de imunitate. Cum acesta este doar temporar, procedura trebuie repetată sub forma rapelurilor (adică a reamintirii). Pentru ca efectul să fie şi mai sigur, se cere ca toată turma umană (herd nu înseamnă "populaţie" decât într-o traducere eufemistică) să fie vaccinată, pentru ca agentul patogen să fie izgonit pe pustii, asemenea lui ucigă-l-toaca. Aceasta este naraţiunea pe care orice elev o găseşte în manualele de biologie, capitolul boli contagioase şi prevenţia lor.

Da, aţi citit bine, aceasta este naraţiunea. Ştiu că i se mai spune, rigid-festiv, teorie ştiinţifică. Doar că teoriile ştiinţifice sunt ficţiunile civilizaţiei noastre, care adunate alcătuiesc mitologia epocii. Pare şocant ceea ce spun, dar modelul atomic Bohr, teoria relativităţii a lui Einstein şi clasificarea speciilor întreprinsă de Linné sunt simple tentative de explicare a realităţii cărora, din când în când, realitatea li se sustrage sarcastic. Singura diferenţă dintre mitologia modernă şi mitologia greacă sau hindusă, de exemplu, este că cele din vechime se poziţionau ca puncte de pornire întru găsirea adevărului, în vreme ce noi credem ingenuu că ficţiunile noastre sunt un capăt de linie, adică reprezintă chiar adevărul literal. Iar povestea sănătăţii dobândite prin vaccinuri este, dacă ne uităm cu atenţie, o colecţie şchioapă de miteme însăilate ilogic, plină de contradicţii, dacă nu de falsuri intelectuale vădite.

Cum am devenit antivaxer (1)

Motto: “Orice om sănătos 

este un bolnav care se ignoră.” 

(Jules Romain, 

Knock sau triumful medicinei) 

Nu m-aş fi înhămat la textul acesta dacă tabăra vaccinistă n-ar fi propagat prea des, la adresa noastră, a celor care suntem pentru dreptul de a alege (antivaxerii moderaţi) sau chiar împotriva vaccinurilor (antivaxerii radicali), ideea conform căreia am ignora tezele oficiale despre binefacerile prevenţiei prin vaccinare. Adică am fi, după spusele lor, nişte ignoranţi care cred în vraci şi magicieni, contestatari panicarzi ai binefacerilor medicinei moderne. Cu o falsă condescendenţă, Ministerul Sănătăţii se oferă să ne informeze, clamând un monopol al cunoaşterii la care nimeni nu mai are dreptul să viseze în epoca internetului. Convivial, pe reţelele de socializare ni se spune că trăim în Evul mediu, sau chiar în grote neanderthaliene, iar diverşi binevoitori ne avertizează că suntem pe un drum la capătul căruia se află epidemiile de ciumă şi holeră. Rândurile care urmează se vor o lămurire generală şi, chiar dacă sunt scrise la persoana întâi, consider că sunt incărcate cu o anumită exemplaritate în absenţa căreia asigur cititorul că aş fi preferat să mă abţin.

Vor fi trei episoade: 1) evenimentul declanşator – pentru că nimeni nu devine antivaxer de fiţe, sau din exotism, a fi antivaxer nu-i totuna cu a fi fan Madonna sau cititor de cărţi cu vampiri; 2) tezele antivaxerilor – ce-am citit, ce-am văzut, ce-am priceput; 3) imaginea de ansamblu – pentru că vaccinurile sunt doar o piesă dintr-un amplu puzzle, de regulă cei care le resping au foarte multe idei şi preocupări înrudite, dintre care mă voi strădui să prezint măcar câteva. Aşadar, primul episod va fi foarte practic, pornind de la două lucruri personale, care m-au atins, următoarele două teoretice, ajungem neapărat la idei şi la modul în care ne raportăm noi la ele. Aşadar, dragi iubitori ai vaccinurilor, şi noi, ca şi voi, am învăţat când eram mici şi uşor de dresat că vaccinurile au eradicat boli necruţătoare, ni s-a spus în şcoala generală, ni s-a repetat în liceu, am memorat, am repetat cu fidelitate după doamna şi am luat nota zece. Apoi ceva nepotrivit cu mitologia inoculată în şcoală s-a petrecut şi imaginea de ansamblu s-a clătinat sau chiar s-a năruit, iar noi am început să ne punem întrebări. Aşa începe întotdeauna ceea ce se numeşte gândirea critică.

Legea care va veni

Aflăm că în sertarele ministerului sănătăţii s-a copt un text asupra vaccinării obligatorii. În răstimpul ce ne-a rămas până când sertarele vor crăpa și textul va supura în spaţiul public, ridicat la rang de lege, alimentăm la rândul nostru fantasmele dezbaterii cu rândurile care urmează. Spunem dintru început că n-am făcut cei șase ani de medicină care să ne califice pentru a emite fie și cea mai neînsemnată propoziţie contradictorie despre vaccinuri. Nu avem nici măcar o formaţie știinţifică pe care s-o putem certifica printr-o diplomă care să ne confere vreo cât de vagă autoritate și nici măcar, vai, vreo competenţă tehnică oricât de modestă, fie și cea a unui umil prelucrător prin așchiere. Paragrafele care urmează sunt lucrarea cuiva care și-a petrecut viaţa printre texte, idei și oameni. Singura pretenţie pe care o putem emite ţine deci de idei, de modul lor de exprimare și de cei pe care îi influenţează.

Haideţi să privim puţin situaţia vaccinării la nivel european. Conform statisticelor prezentate de eurosurveillace.org și care investighează statutul vaccinurilor în cele 27 de state ale Uniunii Europene, la care se adaugă Islanda și Norvegia, 15 dintre cele 29 de state lasă la latitudinea oamenilor să se vaccineze sau nu. Este vorba despre : Austria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Islanda, Irlanda, Lituania, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia, Regatul Unit. Celelalte 14 state au de la programe minimaliste, un singur vaccin obligatoriu prin lege (Belgia – antipolio), până la 8 vaccinuri impuse (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia). Lider incontestabil este Letonia, cu 12 vaccinuri obligatorii pentru toată populaţia. Observăm în treacăt că cele mai active legi pro-vaccinare sunt în Europa de Est. Dacă am crede în forţa explicativă a cuvântului “coincidenţă”, l-am folosi în această situaţie. Doar că nu credem.

Statistici şi vaccinuri

Motto: “Există trei tipuri de minciuni: minciunile, minciunile grosolane şi statisticile.” (Mark Twain sau Disraeli)
“Statisticile sunt precum bikini: dau ceva idei, dar ascund esenţialul.” (Coluche)

Cineva spunea că Dumnezeu i-a dat omului limbajului pentru a-şi putea ascunde gândurile. Ei bine, omul acela probabil că n-a văzut în viaţa lui nicio statistică. În lucrarea colectivă O artă medie, eseu asupra utilizărilor sociale ale fotografiei (1965), Cap. 2 – Definiţia socială a fotografiei , Pierre Bourdieu face o observaţie neaşteptată: fotografia fixează un aspect al realului care nu este niciodată altceva decât rezultatul unei selecţii arbitrare. Nu ar fi o problemă, numai că fotografia are o pretenţie interesantă, aceea de a fi adevărată. Or, în momentul în care între realitatea globală şi fotografie intervine un decupaj, realitatea suferă. Iar decupajul nu este niciodată ingenuu, pentru că nu este rodul unei întâmplări, ci al unei decizii constiente. Cineva care are o cultură anume, o viziune asupra lumii, o filosofie, decide care parte din realitate este semnificativă şi care nu. Poziţionarea camerei într-o anumită direcţie constituie în sine o minciună insesizabilă dar teribil de frecventă, minciuna prin omisiune.

Probabil că vă întrebaţi ce anume caută în acest text referirea la fotografia lui Pierre Bourdieu. Ei bine, înlocuiţi cuvântul fotografie cu statistică. Reflecţiile rămân în picioare. Vacciniştii pretind nici mai mult nici mai puţin că eficacitatea vaccinurilor este demonstrată statistic. Greşesc din multe puncte de vedere. Întâi de toate că cifrele şi corelaţiile lor nu dovedesc niciodată absolut nimic. Pentru a dovedi ceva ai nevoie de idei, argumente şi retorică. Or, acestea nu ţin şi nu vor ţine niciodată de statistică. Haideţi să dăm un exemplu la limita vulgarităţii: indubitabil se poate constata statistic că procentul infarctului miocardic în populaţie creşte proporţional cu numărul stâlpilor de electricitate; trebuie cumva să deducem de aici că maladiile cardiovasculare sunt provocate de reţeaua de distribuţie a curentului electric? Aici este problema, pentru a stabili o relaţie de tip cauză-efect trebuie mai mult decât date, trebuie meta-date (cum le numeşte Joel Best în Damned Lies and Statistics).

Cum să organizezi o vânătoare de vrăjitoare reuşită – astăzi, Olivia Steer

Ca să înţelegem mai bine despre ce va fi vorba în acest text, este imperios necesar să ne lămurim puţin ce au fost în istorie vânătorile de vrăjitoare. În ciuda a ceea ce cred mulţi, n-au avut loc în Evul Mediu, ci taman în Renaştere şi în Secolul Luminilor, adică în perioadele istorice în care oamenii au decis s-o lase mai uşor cu creştinismul. Spectacular vorbind, o vânătoare de vrăjitoare începe atunci când comunitatea, într-o superbă stare de exaltare, se aglutinează şi decide să se comporte în funcţie de cel mai tâmpit membru al ei (nu eu am zis-o, ci Ortega y Gasset), pentru că neapărat o masă se raportează la cel mai mic numitor comun, niciodată altfel. Şi, pentru că la vremurile acelea încă nu apăruse defularea prin proteste şi lozinci, masa renascentisto-iluministă căuta o femeie pe care să-şi reverse mânia populară, învinovăţind-o ba că e secetă, ba că nu sunt locuri de muncă, ba că s-a pierdut o oaie din turma satului. După care, fiind o perioadă în care omul se afla în centrul tuturor lucrurilor, iar gândirea raţională era la mare cinste, femeia era arsă ireversibil pe rug. Cam acesta este ritualul vânătorii de vrăjitoare, rămas în memoria colectivă până în zilele noastre.

În ciuda a ceea ce credem că ştim toţi, în Evul Mediu catolic vrăjitoarele nu au căzut victime unor astfel de jalnice episoade pentru că Biserica Romano-Catolică le-a interzis pur şi simplu prin Conciliul de la Panderbon (sfârşitul secolului VIII după Hristos). Se pare că subtilii şi apofaticii catolici interpretau à la lettre butada “Dumnezeu urăşte păcatul dar îi iubeşte pe păcătoşi”, ceea ce nu se poate spune despre protestanţii germani, cu toată sola Scriptura lor cu tot. Inchiziţia nu s-a preocupat niciodată de vrăjitoare, ci doar de acuzaţiile de erezie, pe care altfel le-a tratat cu foarte multă blândeţe, cerându-le celor ajunşi pentru prima dată în faţa tribunalului ecleziastic să renunţe la opiniile a căror falsitate era demonstrabilă. Practic, Inchiziţia a fost singurul tribunal din lume care-ţi cerea să nu fii prost. Reţinem, pentru că este important pentru ceea ce urmează să zicem, atmosfera deloc inchizitorială în care aveau loc vânătorile de vrăjitoare: câteva zeci de oameni care ştiau bine care-i treaba învinuiau o femeie de competenţe care lor le lipseau. După care o băteau bine, pentru că n-are sens să omori pe cineva fără partea de distracţie. Femeia nu putea spune nimic în apărarea ei, călăii ei ştiind prea bine despre ce este vorba. Nu se aduceau probe de niciun fel, nu exista avocat. Oricât de bune ar fi intenţiile în teorie, în practică orice vânătoare de vrăjitoare se traduce printr-o gloată care urlă până-i fierbe saliva în colţul gurii înainte de a omorî un om.